Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Oglinda din adâncuri

Nu-i oare-n lumea noastră uimitor

Că-n locul unde-i cea mai joasă boartă

Şi-n care se întinde-o Mare Moartă

S-a înălţat spre Cer un om în zbor?

Oricât de jos decazi, oricât cobori,

Pune pe-obraz, tu, lacrima din hartă:

De-i prăbuşită peste tine-o poartă,

Tu poţi să urci chiar prin al ei zăvor.

O pildă-ntreagă este această Mare

Mai moartă decât moartea-nmormântată

Şi mai adâncă decât orice sub Soare:

Pe fundul apei, Iisus se arată,

Oglindă vie-n veci, strălucitoare

Şi-n care faţa Cerului-i păstrată.

Pilda robului nemilostiv

„Iartă-mă, Doamne-al meu, plăti-voi totul”,

Plâns-a un rob dator l-al său stăpân

C-un vraf de galbeni. „N-am să mai amân”.

Dar după ce a fost iertat, netotul

Făcu pe cămătarul, pe despotul,

Cu-al său debitor: l-a numit nebun,

Îl tot strângea de gât să-i dea un bun,

Că nu a scos de nicăiria zlotul.

Atunci, boierul mare l-a chemat:

„Nemernic rob, eu te-am iertat de mii

De grei talanţi pe cari odat'ţi-am dat

Şi milă, tu, nu ai de-ai lui copii?”

Atât de tare el s-a mâniat

Că pielea deşiratu-i-a-n felii.

Fă binele oricând

Fă binele şi-n zile de dumineci,

A vindeca e-ngăduit şi-atunci:

Nu ai să calci vreuna din porunci,

Când izbuteşti durerea să cumineci.

Şi niciodată-n griji să nu te-ntuneci

Chiar dacă eşti supus la grele munci;

Prin rugă, spurcăciunea ţi-o arunci

De-mpreunezi spre Cer a tale mâneci.

Într-un Sabat, El vindeca în Templu

Pe-un biet schilod cu mâna sa uscată –

Prin fapta Lui, ne-a dat pe veci exemplu,

Bine să facem des şi fără plată.

Voi să fac Binele, nu să-l contemplu

Şi-ajută-mă-n lucrarea asta, Tată!

Pilda Cananeencei credincioase

„Muncită rău de diavol e-a mea fată;

Vindec-o, Doamne, ştiu că poţi s-o faci,

C-un semn azvârli în iad, Tu, mii de draci,

Te rog, acum, puterea de-ţi arată”.

Iisus a zis: „Cananeanco, iată,

Eu sunt trimis să scot pe vârcolaci

Din casa lui Israel. Nu sunt vraci,

Cu vorbă-amăgitoare, gogonată”.

„Dar, Doamne”, zis-a ea, „chiar şi căţeii

Mănâncă fărămiturile ce cad

De l-al stăpânilor ospăţ. Iudeii,

Pot, numai ei, să bea, din al Tău vad?”

Iisus văzu ce mare-i a femeii

Credinţă. Şi scoase iasma din al ei răsad.

Împărat al lumii, nu rege al Galileii

Se zice-n şoaptă că-ntr-o bună zi,

Oamenii de frunte din toată Galileea,

Voiră lui Iisus ca să îi ofere cheia

Puterii de la Nord la Miazăzi

Şi Rege să îl ungă, de-ar pofti,

Pe ţărmul Mării, chiar în Cezareea,

Ce nu a mai văzut în veci Iudeea.

De aurul coroanei El fugi.

În Munţii cei pustii a rătăcit o vreme

În post şi rugăciuni curăţitoare,

Până iudeii-n chin au plâns să-l cheme

Iar pe-Împăratul cel mai drept sub soare,

Să-i ungă El cu sceptrele supreme

Şi să-i înalţe-n tronuri de ardoare