Nr. 10 (479) octombrie 2005

Mircea STÂNCEL

În aşteptarea poetului cu "P" mare

1. Mimetismele literaturii române contemporane sunt efectul unei agonii prelungite în domeniu, sunt rezultatul unui sincronism prost înţeles, un sincronism ce nu şi-a gă­sit încă subiectul (sincronismul interbelic, dacă ne referim la poezie, a reuşit să dea e­chi­pa de poeţi formată din Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Pillat etc.). Fenomenul poetic pe care îl traversăm de mai bine de cincisprezece ani, stă sub semnul unei sfâşieri, sub emblema unei contestări a valorilor poetice autohtone, dar şi a unei crize mult mai vechi, eu­ro­pene, provocată de o poezie „pătrunsă în întregime de inteligenţă, mecanică şi seacă” (Paul Hazard); se pare că este vorba de un mod de comunicare ce închide poezia în coduri şi formule greu accesibile, ce nu şi-au găsit încă cititorii, sau nu-i va găsi niciodată. Ne îndreptăm, cam de multişor, către o poezie valabilă pentru un grup restrâns, de iniţiaţi, sau către o poezie trecută în partea cealaltă, unde se naşte pornopoezia, prin supradimensionarea e­le­mentului intim, sexual, ce face acum „deliciul” poetic românesc de după 1989. Această ultimă dominantă a poeziei noastre e specifică teritoriilor moldovene şi muntene, unde pro­blema moralei în artă nu s-a pus niciodată în termeni atât clari, cum s-a pus în zonele transilvănene, unde s-au creat valori ce conferă acestor spaţii un drept de moralitate lirică.

2. Se pare că nimic nu este nou sub soare. Mimetismele actuale, prin configuraţia şi intensitatea lor, ne trimit la sfârşitul secolului al XIX-lea, la Titu Maiorescu, la analiza pe care aceasta o făcea, la 1868, culturii româneşti, din perspectiva acelui timp. Atunci nu ştiam prea bine ce este poezia în limba română, trăiam sub semnul unor dramatice începuturi, sub semnul primelor mimetisme în cultura noastră, prin care „tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturi moderne, (europene n.n.) ei se pătrunseră numai de e­fec­te, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci” (Titu Maiorescu). Azi ne confruntăm, la alt nivel, desigur, cu acelaşi fenomen. Dacă pe vremea lui Maiorescu, tinerii poeţi se întorceau în patria lor cu „hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei eu­ropene”, pentru că nu existau paradigme autohtone credibile, în ultimii douăzeci de ani, modelele autohtone sunt negate vehement, şi mimetismele s-au înmulţit atât de mult în­cât au produs inflaţie. După 1989, toată România trece printr-un proces de schimbări ra­dicale, la toate nivelurile, care afectează, desigur, şi structurile intime ale poeziei. Eu nu sunt adeptul radicalismului maiorescian de la acea vreme, dar nu pot să nu costat uşoare si­militudini între fenomenul de azi şi cel de altădată. Mimetismele din poezia românească de până la Maiorescu cred că au avut rolul de a pregăti apariţia lui Eminescu. Poeţii de a­tunci imitau poezia occidentală pentru că nu aveau paradigme „pământeşti”, astăzi poeţii tineri imită modele occidentale, şi de peste ocean, pentru că cele locale par a fi epuizate şi au miros de totalitarism.