Nr. 10 (479) octombrie 2005

Alexandru MUŞINA

Imit, deci exist

Învăţăm să vorbim limba maternă, imitându-i pe cei din jurul nostru, tot repetând: pa­pa, mama, pipi, tata, caca, tutu... etc. Doar limbile străine le învăţăm, în şcoală, cu profe­so­rul, pe bază de reguli, de structuri, prin tot soiul de exerciţii... care, până la urmă, sunt tot un fel de papagaliceală, numai că mai sofisticată, mai cu moţ.

În cultură, în literatură, neamurile au progresat (dacă poate exista, în absolut, în pro­gres) imitându-le pe cele mai „avansate” - latinii i-au imitat pe greci până la saţietate; un exemplu: - aveau grecii „Iliada” şi „Odiseea”, gata, Virgiliu a scris, la comandă, comandă de stat (de la Augustus, via Mecena), „Eneida”. Italienii din duecento i-au imitat pe pro­vensali, Pleiada pe italieni, la fel englezii din epoca pre şi elisabetană... ce s-o mai lungim: ştii când şi pe cine, ce să imiţi, om te-ai făcut în cultură, orice cultură.

Inclusiv la noi: în timp ce con-vârstnicii lui îi imitau pe Eminescu sau Coşbuc, de nu pe Alecsandri, Bacovia îi imita pe Baudelaire, Rimbaud, Verlaine. Aici îi toată şme­che­ria: spune-mi pe cine imiţi, ca să-ţi spun cine eşti, cine vei fi (într-o anumită literatură). Ne de­finim şi prin ceea ce, conştient sau nu, admirăm şi (automat) imităm. Cum nimeni nu s-a născut învăţat şi cum, în cele artistice mai ales (spre deosebire, totuşi, de matematică sau fizică), învăţarea presupune o mare doză de „papa, caca, mama, tata, pipi...” înainte să poţi articula o frază elevată, de genul „Mulţumesc distinselor noastre gazde pentru că m-au invitat la cea de-a 140-a aniversare a «Familiei»”, esenţială este alegerea. Pe cine imit? Ce „limbă” artistică vreau să învăţ? O „limbă” prestigioasă, dar moartă, epuizată, care nu mai poa­te produce decât clişee, poncife, sau una vie, dinamică, de viitor... Mai mult, imit, învăţ „limba” pe care o ştiu „părinţii ” mei sau încerc o altă limbă, artistică, evident?

Ca să nu plutesc în vag: putem scrie poezie, sute de ani de aici înainte, „imitându-i”, papagalicindu-i pe Eminescu, Coşbuc, Goga, chiar Blaga, Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Stănescu & comp. Mulţi au făcut-o, mulţi o vor mai face. Personal (dar şi mulţi dintre co­legii mei din generaţia ‘80) am preferat să-i papagalicesc pe Pound, Eliot, Karafis, Pessoa, Cummings, Lowell, Berymann şi alte lifte. Şi nu m-am simţit mai puţin patriot. Dimpo­trivă. Pentru că, scriind în română, cu o sensibilitate şi o biografie specifice, nu am făcut de­cât să extind, să îmbogăţesc sfera de expresie, tematic-existenţială din şi în limba mea cu ce am putut „imita” de la unii poeţi ai secolului XX.

Pentru că:

1) există mari poeţi şi în afara limbii române; literatura, poezia română nu poate creşte, progresa fără a-i „asimila” şi pe aceştia, fie şi printr-un „papagal”, ca mine;

2) a ne copia, imita între noi, poeţii români, la nesfârşit e ca şi cum am prelungi a­proa­pe inevitabilul autoerotism şi după pubertate;

3) dacă scriu în limba română (şi doar în română mă pot exprima cât de cât subtil), orizontul mei intelectual, cultural nu se rezumă la cultura română; cum, de fapt, nu se limitează orizontul niciunuia dintre noi;

4) deci, până la urmă, chiar dacă vreau să imit pe un englez sau francez, tot ro­mâ­neş­te o fac; precum cocoşul naţional, care cântă şi va cânta (chiar după intrarea în U.E.) tot „cucurigu”, iar nu „cock-a-doodle-do” sau „cocorico”.

Nu voi încheia înainte de a reaminti un lucru care mă uimeşte şi întristează: prea pu­ţini dintre poeţii tineri „imită” mari poeţi ai lumii; marea majoritatese mulţumesc cu „marfă” autohtonă. Am mai spus-o şi le-o repet: „Prieteni dragi, degeaba-i imitaţi pe Căr­tărescu, Bucur sau Ion Mureşan, ca să nu mai zic de Angela Marinescu sau Nora Iuga, de­geaba mă imitaţi chiar pe mine! Mai bine încercaţi şi voi cu un Seamus Heaney, cu o Sylvia Plath, un Ginsberg, un Frank O’Hara, un Berrygan, ceva... Că doar, toată ziua, beţi Coca & Pepsi, iară nu Cico sau o limonadă!

Lăsând (aproape) gluma la o parte, vin cu o concluzie – parafrază: „Imitaţi, băieţi, nu­mai imitaţi! Dar pe cine trebuie”. Şi cu reamintirea unui sfat al lui Pound: „Să fii influ­en­ţat de cât mai mulţi mari artişti poţi, dar să ai decenţa fie de a recunoaşte deschis datoria, fie de a încerca să o ascunzi.”