Radu MAREȘ
Despre mimetisme
Forme nu
știu dacă zic bine de mimetism găsim peste tot. Cele detectabile în creația
literară sunt de competența studioșilor între care nu mă prenumăr. Fiind într-o
oarecare măsură implicat, îmi vin în minte în schimb semnele misterioase,
aproape ieroglifice, care apar în descrierea condiției scriitorului și care se
reiau periodic, poate mimetic. Cînd vine clipa, luciditatea ne coboară tot în
aceleași vechi gloduri, călcăm tot pe aceleași vechi amprente de pași. Și, ca să
vin la subiect, speranța de zbor liber se dovedește tot o biată iluzie...!
În secolul
trecut, prin anii 80, poetul Victor Felea, care era redactor șef adjunct la
Tribuna, a aprobat pentru publicare cîteva poezii de Ileana Mălăncioiu. După
apariția lor în revistă, cîteva din acele poezii sau toate nu mai îmi amintesc
au fost considerate subversive iar cel care avea obligația să vegheze la
acuratețea din punct de vedere ideologic a revistei, în ansamblul ei, adică
Victor Felea, a fost sancționat. Trebuie reamintit și subliniat că existau, cu
privire la acel delict, texte de lege dar și instrucțiuni verbale. Și în
constituție se prevedea că autorul unui text scris care contravine politicii
partidului comunist să fie pedepsit, cu atît mai mult cel care mijlocește
difuzarea textului, tipărirea lui etc. În anii 80 se adăugaseră și tezele,
adică unele propoziții din cuvîntările lui Ceaușescu și care, toate, avînd
caracter de lege sau de adevăr oficial, nu permiteau punerea lor la îndoială.
În poeziile cu pricina existau aluziv, încifrat și asemenea pasaje. În
general, cei mai vîrstnici cunosc acest episod precum și faptul că, drept
pedeapsă, Victor Felea a fost expediat în pensie. Ce se spune cu jumătate de
gură, sau pur și simplu nu se mai știe, e că pe poet această pensionare forțată
l-a ucis. Reamintesc toate astea și pentru a observa cu ce iuțeală halucinantă
se uită toate.
După un
sfert de secol care a trecut de atunci, interval în care a avut loc o revoluție,
s-a schimbat constituția, ne-am cucerit helas! libertatea, cu prețul a peste
o mie de morți, povestea se reia și în literă dar și în spirit cu Paul Goma,
autor, și L. I. Stoiciu, redactor șef adjunct la Viața românească. Cel de al
doilea se face vinovat de a fi publicat un text al primului unde există cîteva
(mai multe sau mai puține) propoziții ce, prin conținutul lor, contravin unor
dispoziții legale în vigoare în țara noastră. Nu îmi mai amintesc nimic din
poeziile Ilenei Mălăncioiu. Mă îndoiesc că există cineva care știe un titlu sau
un vers din cele incriminate la publicarea lor. Sper să fiu crezut pe cuvînt,
dar n-am găsit nicăieri Viața românească: nicăieri înseamnă la chioșcurile de
difuzare a presei din Cluj. Important e însă altceva, după părerea mea: și ca
story, în linii mari, și în detaliile microscopice, totul se repetă cu o
precizie care ar fi amuzantă, ca în orice joc de oglinzi, dacă n-ar fi
înfricoșătoare. Istoria a modificat doar un paragraf din caietul de regie. La
vremea lui, Felea era judecat și trimis la eșafod cu mare discreție, aproape în
secret. În 2005, treaba s-a făcut cu un semnificativ răpăit de tobe, spre luare
aminte.
Întîmplarea
a făcut ca de cazul Felea să mă aflu aproape, chiar în acel infernal înțeles
al lașității care nu e stricto sensu lașitate dar și al neputinței de a face un
cît de mic gest de solidarizare, fie el și perfect inutil... Ce știu precis e că
Felea și-a asumat riscurile în deplină luciditate. E absolut singur că în cauză
n-a fost nici neglijența sau superficialitatea, el fiind, structuralmente, de-o
conștiinciozitate spăimoasă. Era și ardelean, fiu de preot din Apuseni, așadar
exact omul care nu se aruncă orbește cu capul înainte, fie ce-o fi. Îmi
imaginez și că Stoiciu, pe care nu-l cunosc personal, l-a publicat pe Goma
neignorînd statutul de indezirabil al acestuia dar și că ultimele lui texte sunt
din categoria celor care stîrnesc cuibul de viespi. Instinctul de conservare
avertizează asupra riscurilor, pe care le știm toți. Conștiința morală te obligă
să procedezi însă exact invers decît ar fi bine și înțelept. Cam asta a fost
procedura mimetică pe care o am în vedere.
Nu-mi fac
nici un fel de iluzii că poetul Stoiciu ar fi putut scăpa teafăr. Nici pentru
Uniunea Scriitorilor și președintele ei nu exista altă soluție, în condițiile
în care, nepedepsirea vinovatului ar fi stîrnit același cor de tînguiri,
proteste și amenințări de care o mărturisesc sincer am început să mă
plicitisesc (dacă asta interesează pe cineva). Spun chiar mai mult: vor exista
mereu intelectuali și artiști care să calce pe bec și să fie apoi pedepsiți cu
aparat și ceremonial. Statul postmodern, a cărui esență e represiunea, are
nevoie de acești turbulenți ca de aer și care, dacă nu vor ieși singuri în
față, vor fi inventați...!
Dar dacă,
așa stînd lucrurile, în comitetul director care e un fel de sanhedrin al
Uniunii Scriitorilor, ar fi fost două voturi contra sancționării lui Stoiciu?
E prea mult? Dacă, atunci, pentru a nu veni cu pretenții exagerate, ar fi fost
un singur vot contra?! Sau, dacă doi scriitori români, aleși să îndeplinească o
funcție de reprezentare în capul breslei, luîndu-și inima în dinți, și făcînd un
pas de retragere, și-ar fi declinat nu știu ce, ar fi sugerat că ezită, că au
oarece scrupule, niște îndoieli...
Uneori, sub
rezerva a tot felul de îndoieli, mi se pare că această unanimitate mimetică
reprezintă ceva mult mai grav decît oricare formă a mimetismului (strict)
literar. |