Nr. 10 (479) octombrie 2005

Radu MAREŞ

Despre mimetisme

Forme – nu ştiu dacă zic bine – de mimetism găsim peste tot. Cele detectabile în creaţia literară sunt de competenţa studioşilor între care nu mă prenumăr. Fiind într-o oa­re­care măsură implicat, îmi vin în minte în schimb semnele misterioase, aproape ieroglifice, care apar în descrierea condiţiei scriitorului şi care se reiau periodic, poate mimetic. Cînd vine clipa, luciditatea ne coboară tot în aceleaşi vechi gloduri, călcăm tot pe aceleaşi vechi amprente de paşi. Şi, ca să vin la subiect, speranţa de zbor liber se dovedeşte tot o biată iluzie...!

În secolul trecut, prin anii 80, poetul Victor Felea, care era redactor şef adjunct la „Tri­buna”, a aprobat pentru publicare cîteva poezii de Ileana Mălăncioiu. După apariţia lor în revistă, cîteva din acele poezii sau toate – nu mai îmi amintesc – au fost considerate sub­versive iar cel care avea obligaţia să vegheze la acurateţea – din punct de vedere ideolo­gic – a revistei, în ansamblul ei, adică Victor Felea, a fost sancţionat. Trebuie reamintit şi subliniat că existau, cu privire la acel delict, texte de lege dar şi instrucţiuni verbale. Şi în constituţie se prevedea că autorul unui text scris care contravine politicii partidului comunist să fie pedepsit, cu atît mai mult cel care mijloceşte difuzarea textului, tipărirea lui etc. În anii ’80 se adăugaseră şi „tezele”, adică unele propoziţii din cuvîntările lui Ceauşescu şi care, toate, avînd caracter de lege sau de adevăr oficial, nu permiteau punerea lor la în­doială. În poeziile cu pricina existau – aluziv, încifrat – şi asemenea pasaje. În general, cei mai vîrstnici cunosc acest episod precum şi faptul că, drept pedeapsă, Victor Felea a fost ex­pediat în pensie. Ce se spune cu jumătate de gură, sau pur şi simplu nu se mai ştie, e că pe poet această pensionare forţată l-a ucis. Reamintesc toate astea şi pentru a observa cu ce iuţeală halucinantă se uită toate.

După un sfert de secol care a trecut de atunci, interval în care a avut loc o revoluţie, s-a schimbat constituţia, ne-am cucerit – helas! – libertatea, cu preţul a peste o mie de morţi, povestea se reia şi în literă dar şi în spirit cu Paul Goma, autor, şi L. I. Stoiciu, redactor şef adjunct la „Viaţa românească”. Cel de al doilea se face vinovat de a fi publicat un text al primului unde există cîteva (mai multe sau mai puţine) propoziţii ce, prin conţinu­tul lor, contravin unor dispoziţii legale în vigoare în ţara noastră. Nu îmi mai amintesc ni­mic din poeziile Ilenei Mălăncioiu. Mă îndoiesc că există cineva care ştie un titlu sau un vers din cele incriminate la publicarea lor. Sper să fiu crezut pe cuvînt, dar n-am găsit ni­căieri „Viaţa românească”: nicăieri înseamnă la chioşcurile de difuzare a presei din Cluj. Im­portant e însă altceva, după părerea mea: şi ca story, în linii mari, şi în detaliile micros­co­pice, totul se repetă cu o precizie care ar fi amuzantă, ca în orice joc de oglinzi, dacă n-ar fi înfricoşătoare. Istoria a modificat doar un paragraf din caietul de regie. La vremea lui, Fe­lea era judecat şi trimis la eşafod cu mare discreţie, aproape în secret. În 2005, treaba s-a făcut cu un semnificativ răpăit de tobe, spre luare aminte.

Întîmplarea a făcut ca de „cazul Felea” să mă aflu aproape, chiar în acel infernal în­ţe­les al laşităţii care nu e stricto sensu laşitate dar şi al neputinţei de a face un cît de mic gest de solidarizare, fie el şi perfect inutil... Ce ştiu precis e că Felea şi-a asumat riscurile în de­plină luciditate. E absolut singur că în cauză n-a fost nici neglijenţa sau superficialitatea, el fiind, structuralmente, de-o conştiinciozitate spăimoasă. Era şi ardelean, fiu de preot din Apuseni, aşadar exact omul care nu se aruncă orbeşte cu capul înainte, fie ce-o fi. Îmi i­maginez şi că Stoiciu, pe care nu-l cunosc personal, l-a publicat pe Goma neignorînd statutul de indezirabil al acestuia dar şi că ultimele lui texte sunt din categoria celor care stîrnesc cuibul de viespi. Instinctul de conservare avertizează asupra riscurilor, pe care le ştim toţi. Conştiinţa morală te obligă să procedezi însă exact invers decît ar fi bine şi înţelept. Cam asta a fost procedura mimetică pe care o am în vedere.

Nu-mi fac nici un fel de iluzii că poetul Stoiciu ar fi putut scăpa teafăr. Nici pentru U­niunea Scriitorilor şi preşedintele ei nu exista altă soluţie, în condiţiile în care, nepedep­si­rea vinovatului ar fi stîrnit acelaşi cor de tînguiri, proteste şi ameninţări de care – o măr­tu­risesc sincer – am început să mă plicitisesc (dacă asta interesează pe cineva). Spun chiar mai mult: vor exista mereu intelectuali şi artişti care să calce pe bec şi să fie apoi pedepsiţi cu aparat şi ceremonial. Statul postmodern, a cărui esenţă e represiunea, are nevoie de aceşti turbulenţi ca de aer – şi care, dacă nu vor ieşi singuri în faţă, vor fi inventaţi...!

Dar dacă, aşa stînd lucrurile, în comitetul director care e un fel de sanhedrin al Uni­u­nii Scriitorilor, ar fi fost două voturi contra sancţionării lui Stoiciu? E prea mult? Dacă, atunci, pentru a nu veni cu pretenţii exagerate, ar fi fost un singur vot contra?! Sau, dacă doi scriitori români, aleşi să îndeplinească o funcţie de reprezentare în capul breslei, luîndu-şi inima în dinţi, şi făcînd un pas de retragere, şi-ar fi declinat nu ştiu ce, ar fi sugerat că ezită, că au oarece scrupule, nişte îndoieli...

Uneori, sub rezerva a tot felul de îndoieli, mi se pare că această unanimitate mime­ti­că reprezintă ceva mult mai grav decît oricare formă a mimetismului (strict) literar.