Nr. 10 (479) octombrie 2005

Ion Bogdan LEFTER

"Mimetismele" bune şi "mimetismele" rele

Cine e “mimetic”?

Cine-şi pune problema “mimetismelor” literare sau artistice? Cine se teme de „co­pi­atul” cultural şi de statutul secundar pe care atare raport îl implică? (Fiindcă nu discutăm despre mimetismul aristotelic, în termeni teoretici, de genetică a operei de artă, ci despre pre­­luările dintr-o cultură în alta.) Cine e obsedat de rămînerile în urmă şi – în consecinţă – face mereu eforturi să recupereze, să ajungă „la zi”, „în rînd cu lumea” (cu – adică – „ceilalţi”, aflaţi cu un pas ori mai mulţi înainte, mai „evoluaţi”, „în avangardă”)?

Evident, literaturile (dacă discutăm doar despre literatură) şi – în genere – culturile „mici”, „marginale”, „provinciale”, „retardate”. Cele „mari”, „centrale”, în care se află „ca­pi­­talele” artistice şi intelectuale ale lumii n-au de ce să-şi pună problema: doar acolo „se dă tonul”, acolo se lansează módele şi modélele pe care alţii le vor „copia”, în „provincii”. În li­teraturile şi culturile britanică, franceză, germană, spaniolă, italiană nu s-a discutat şi nu se discută despre „retardări” şi despre „mimetisme”.

În spaţiul românesc, tema traversează secolul al XIX-lea, în care grupurile de elită in­telectuală se formează în marile centre universitare vest-europene, unde fac la tot pasul comparaţii în ce văd şi ce au lăsat acasă, între „acolo” şi „aici”. Decalajul fiind evident, pa­şop­tiştii noştri, spirite autentic-liberale, cu o atitudine foarte pozitivă, trec entuziaşti la trea­bă: „copiază” cu spor, cît se poate de mult, la toate nivelele, nu numai artistic, ci şi institu­ţi­onal (reviste, teatre etc.), nu numai în plan cultural, ci şi în politică, în societate (cu con­tri­buţiile ştiute). Mai sceptică, şi anume conservatoare ideologic, generaţia următoare, a junimiştilor, consolidează „cuceririle” paşoptiste şi continuă procesul. După 1900, E. Lovinescu face bilanţul, constată că progresele înregistrate de predecesori n-au rezolvat problema, o reformulează în termeni istorici şi teoretici şi prescrie tratamentul: sincronizare prin mo­dernism. Cîteva decenii mai tîrziu, către mijlocul secolului XX, pacientul s-a însănătoşit: nu se mai simte „retardat”.

Probabil că tema – şi complexele pe care ea se sprijină – ar fi dispărut din spaţiul pu­blic românesc dacă nu s-ar fi instalat după al doilea război mondial regimul totalitar co­munist. Timp de peste patru decenii, un nou izolaţionism a cuprins o ţară şi o cultură care reuşiseră pînă în anii ’20-’30-’40 să se conecteze la contemporaneitatea europeană (păstrînd discuţia în spaţiul Vechiului Continent, astfel încît să nu ieşim către tipologii ca­re să complice prea mult lucrurile). În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, după libera­lizarea limitată şi controlată de la mijlocul anilor ’60, în mediile intelectuale şi în presa lite­rară s-a vorbit din nou despre decalajele care se acumulaseră faţă de spaţiul occidental, ca şi despre realinierea pe care a demarat-o primul val postmodern. Pentru ca după 1990, o­dată cu revenirea la democraţie şi la libertatea de exprimare, dezbaterile despre „margina­li­tatea”, „retardările” şi – iată! – „mimetismele” literaturii, culturii, societăţii româneşti să se reaprindă.

Cît de rău este să fii „mimetic”?!

 În culturile „mari”, tema nu se discută nu doar pentru că nu există acolo conştiinţa vreunei înapoieri care să trebuiască recuperată prin „copierea” altora, ci şi pentru că, în absenţa complexelor respective, ideea însăşi de „mimetism” nu e percepută atît de negativ. De fapt, operele, ideile, temele, motivele circulă liber între spaţiile culturale, indiferent că sînt „mari” sau „mici”: în diferite perioade istorice, britanicii au „copiat” de la francezi, a­ceştia de la germani ş.a.m.d., după cum în toate „capitalele” simbolice occidentale au fost pre­luate şi integrate contribuţii ale unor culturi „mici”, fără ca gazdele să se jeneze.

Situaţia şi atitudinea se sprijină pe două percepţii esenţiale. În primul rînd – aceea că literatura şi cultura sînt un vast „intertext”, în care toată lumea preia de la toată lumea. De cîteva secole încoace, vremurile vechilor greci sau ebraici rămînînd mult în urmă (deja la­tinii „copiau” masiv din colonii, preponderent de la elini), nimic nu se inventează la faţa lo­cului, totul e importat de undeva. Sau aproape totul, cu unele merite de originalitate lo­cală, importante doar dacă sînt absorbite în circuitele universale. Fiindcă – în al doilea rînd – „culturile naţionale” care s-au constituit la un moment dat în spaţiul european nu sînt în realitate „închise”, ci funcţionează „în reţea”. Autocentrarea lor legitimantă stă în echilibru (de obicei instabil…) cu metabolismul continental, osmotic, supranaţional. În sensul care interesează discuţia (altfel, mai contează şi alte conjuncturi istorice: momentele de afirmare a specificităţilor locale, revoluţiile, confruntările între naţiuni etc.), excesele lo­ca­liste apar doar acolo unde există deficite de identitate, adică… în culturile „mici”, care tind să devină autarhice tocmai din cauză că simt cum se „dizolvă” în vastitatea spaţiului eu­ropean, dominat de cei „mari”. Ca-ntotdeauna, complexele în cauză se construiesc pe frustrări, pe o viziune ierarhică în care, „centrul” fiind ocupat, „marginea” se simte condamnată la „provincialism”. În ce le priveşte, deşi au funcţionat întotdeauna „deschis”, os­motic, e adevărat că şi culturile „mari” au adoptat mult timp discursuri legitimante de tip na­ţionalist, mai ales de-a lungul secolului romantic. Atmosfera se destinde în modernitate, pînă la cunoscutele teorii ale intertextualităţii generalizate, pentru ca în ultimele decenii să vină la rînd filozofiile postmoderne, conform cărora societăţile sînt policrome, „multi­cul­turale”, mult mai puţin – nu neapărat deloc – specifiste decît au crezut înaintaşii.

Încă un lucru la acest capitol. Ştim astăzi, în plină postmodernitate, nu numai că funcţionarea „în reţea” dă şanse aşa-zicînd „democratice” tuturor culturilor, lăsînd deschisă competiţia liberă între idei şi opere de oriunde, ci şi că vechile „marginalităţi”, „exotismele” de orice fel, tradiţiile locale sînt recuperate atent şi preţuite atît patrimonial, cît şi ca expresivităţi care pot contribui la diversitatea culturală europeană sau interna­ţională. Cu alte cuvinte, vechile complexe se cuvin abandonate şi înlocuite cu o atitudine po­zitivă, de promovare a valorilor care ni s-au părut pînă acum prea „specifice”.

Există – totuşi – şi „mimetisme” rele!

 Nu mai rămîne de adăugat decît că există – totuşi – şi „mimetisme” rele, şi anume ce­le care presupun „copierea” efectivă a formulelor/autorilor/operelor la modă, prin de­păr­tări sau loco. În epoci mai vechi, în care originalitatea nu era la mare preţ şi nu consti­tuia criteriu de validare, pastişele şi adaptările şi-au avut rolul lor. Din zorii modernităţii încoace, operaţiunea poate friza plagiatul, atunci cînd preluarea modelelor se face tale quale. În rest, sînt forme de oportunism conjunctural, agravate de lipsa de orizont şi de per­sonalitate a vinovaţilor. Pot uneori juca vechiul rol de popularizare a unor teme, atitudini, mentalităţi, dar cad de obicei în fanatism şi vulgaritate. Asemenea „mimetisme” rele, de­plorabile şi faţă de care trebuie luată o sanitară distanţă critică apar în toate culturile. Cînd preluările se produc dinspre cele mari spre cele mici, formele de manifestare pot fi mai deranjante, căci obedienţa faţă de „modele” e mai mare şi povestea poate căpăta aer de prozelitism agresiv. Exemplele – inclusiv actuale, de pe meleagurile noastre – stau la în­demînă…