Nr. 10 (479) octombrie 2005

Virgil DIACONU

Critica autistă şi critica holografică –
două intrări în literatura matrix

1.0. Trei tipuri de gândire sau întâlnire în camera obscură

Având în faţă creaţiile atât de diverse ale omului, constatăm că unele dintre ele nu ne sunt chiar atât de accesibile pe cât ne-am aştepta. Sau că ne sunt accesibile la modul su­per­ficial: a manipula o telecomandă nu înseamnă a cunoaşte ceva despre ce este şi cum funcţionează acest aparat care ne bagă în casă războiul din Irak şi surâsul Giocondei, pi­ra­mi­dele şi manelele mioritice, televizorul. Scriu, acum, acest eseu pe tastatura unui PC de ul­timă oră, la care mii de specialişti au lucrat zeci de ani, dar sunt absolut în afara a ceea ce înseamnă toată această tehnică a calculatoarelor. Nu sunt decât un utilizator, la fel de mo­dest (incapabil) ca şi omul raţional care ştie să citească, dar nu are nici o emoţie după lec­turarea acestor versuri, pe care le cităm din (înşelătoarea) memorie: „Organele sunt sfă­râmate, maestrul, / ah, e nebun, el suferă de întreg universul”.

Produse de una şi aceeaşi gândire, creaţiile noastre au anumite particularităţi, care le diferenţiază puternic. Nu pot pune Missa solemnis lângă un ciocan… Şi pentru că aceste creaţii sunt produsul gândirii umane, nu pot decât să presupun că însăşi gândirea este di­ferită „în ea însăşi”. De fapt, se cunosc trei modalităţi diferite de manifestare ale gândirii, trei tipuri de gândire: gândirea raţională, gândirea speculativă şi gândirea imaginativă sau i­maginară. Vorbind despre cele trei tipuri de gândire vom înţelege că ele sunt aplicaţiile di­ferite ale uneia şi aceleiaşi gândiri şi că tocmai caracterele aparte, specifice ale acestor a­plicaţii ne determină să vorbim despre trei tipuri de gândire…

Pe de altă parte, gândirea şi, o dată cu ea, tipurile ei au două mari funcţii: funcţia creatoare şi funcţia receptoare, aşa încât putem vorbi cu aceeaşi îndreptăţire atât despre gân­direa creatoare, cât şi despre gândirea receptoare.

1.1. Gândirea creatoare şi opera umană

 Gândirea creatoare este autoarea a ceea ce numim operă sau creaţie umană. Tot ceea ce este în afara naturii, alături de ea, este creaţie umană. Lumea în care trăim este propria noastră operă. 

După tipul gândirii manifestate în creaţiile, în operele noastre (gândirea raţională, spe­culativă, imaginară) şi după destinaţia operelor distingem trei tipuri de opere (valori).

Operele practice – societatea, sistemul politic şi cel economic, etica, bunurile, pro­du­sele tehnicii şi ale ştiinţei etc. – sunt create de gândirea raţională şi sunt destinate practi­cii sociale, existenţei noastre practice, a tuturora.

Operele speculative – filozofia, studiile teoretice şi critice, tehnica şi ştiinţa, ştiinţele o­culte etc. – sunt produse de gândirea speculativă. Operele speculative, ca sisteme de ju­decăţi, raţionamente, ipoteze şi atitudini care se constituie în marginea unui obiect natu­ral sau creat de om, sunt destinate cunoaşterii acestuia.

Şi, în fine, operele spirituale – mitologia, religia, artele (poezia, muzica, pictura, pro­za, teatrul, dansul, filmul) etc. – sunt produse de gândirea imaginară şi au un scop pur spi­ri­tual.

1.2. Gândirea receptoare-evaluatoare

După cum am spus, gândirea raţională, speculativă şi cea imaginară nu au doar funcţie creatoare, ci şi funcţie receptoare: noi receptăm, înţelegem şi evaluăm creaţiile, o­pe­rele produse de om sau natură chiar prin aceste tipuri de gândire.

Cercetarea noastră va prezenta poezia şi critica literară ca specii ale operei spirituale şi, respectiv, speculative. Pe de o parte, vom încerca să semnalăm relaţia poeziei şi a criticii li­terare cu tipurile de gândire ce le-au produs (gândirea poetică/imaginară şi, respectiv, gân­direa critică/speculativă), iar pe de altă parte, relaţia lor cu tipurile de gândire care le receptează: gândirea raţională, gândirea critică şi gândirea poetică.

1.2.1. Receptarea poeziei. Gândirea poetică 

Faţă de opera speculativă şi raţională, opera poetică, poezia, a născut întotdeauna pro­bleme de receptare, datorită viziunii sale neobişnuite şi a limbajului ei uneori straniu.

Să urmărim câteva imagini specifice poeziei şi, prin ele, gândirii poetice: O stepă neagră sus; O stea era pe cer. În cer era târziu; Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Se-a­propie o pânză; De plânge Demiurgos, doar el îşi ştie plânsu-şi; Organele sunt sfărâmate, maestrul, / ah, e nebun, el suferă de întreg universul; Femeia mea de Parma; Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci; Eu nu sunt altceva, / decât o pată de sânge / care vorbeşte; Ce­rul e mort.

Înţelegem noi cu adevărat aceste imagini?

Deţinătorul Premiului Nobel pentru fizică al anului 1960 îi declara poetului Saint-John Perse, beneficiarul Nobelului pentru literatură:

- Poete, iartă-mă, dar n-am înţeles niciodată nimic din poezia pe care o scrii.

- Te iert. Nici eu nu am înţeles nimic din fizica ta!

După cum se vede, gândirea ştiinţifică pare a fi oarbă în faţa operei (gândirii) poeti­ce, după cum gândirea poetică pare să nu aibă unelte pentru opera (gândirea) ştiinţifică. Ceea ce înseamnă că un tip de gândire nu receptează eficient operele produse de un alt tip de gândire, că datorită specificului lor (limbaj, simboluri, logică) tipurile de operă ră­mân, undeva, intraductibile pentru tipurile de gândire care nu le-au dat naştere.

Tipurile de operă şi, prin ele, tipurile de gândire sunt parţial intranzitive, trecerea de la o gândire la alta poate să semene înţelesuri şi judecăţi false, iar uneori chiar discordie. Ne amintim că Platon îi dădea afară pe poeţi din cetate, iar Constantin Noica vorbea despre artă ca despre nişte cai de circ. Gândirea speculativă şi gândirea raţională pot să ra­teze receptarea operei poetice, omul metaforic (despre care vorbea un poet-gânditor) poate să nu le spună nimic.

De ce se întâmplă aceste lucruri? De ce trece gândirea raţională prin poezie ca printr-o haltă de peşte? Ce înseamnă, de fapt, a recepta poezia?

A recepta opera poetică înseamnă a înţelege sensul propoziţiilor şi frazelor, înseamnă a dezlega lucrurile „de neînţeles” ale operei, înseamnă „a traduce” opera (sau numai unele din părţile ei) în limbajul gândirii raţionale. Înseamnă a găsi echivalenţe şi corespondenţe per­tinente limbajului poetic, limbaj care, lucrând cu simboluri, metafore şi cu o logică a­par­te a lucrurilor, este nepertinent, absurd. Înseamnă a trece de la gândirea poetică la limbajul gândirii raţionale, logice. Această trecere pare să fie chiar gândirea critică… Astfel, din O stepă neagră sus înţeleg că, de fapt, se vorbeşte despre noapte sau despre cerul înnorat de deasupra; În cer era târziu îmi comunică faptul că până şi cerul, simbol al sacralităţii şi veşniciei, este atins de timp, de timpul distrugător; Din Nu credeam să-nvăţ a muri vreo­da­tă voi înţelege faptul că sunt determinat, nevoit să-mi accept condiţia muritoare; Din Se-apropie o pânză voi pricepe că, de fapt, Se apropie o corabie; ş.a.m.d.

Toate aceste figuri de semnificaţie sau figuri de tip metaforic prezintă, simultan, do­uă sensuri diferite: un sens propriu nepertinent sau sens literal nepertinent, care este dat de cuvintele citite în litera lor (O stepă neagră sus.); al doilea este sensul sugerat de sensul pro­priu: sensul metaforic (Cerul înnorat), care este pertinent.

A recepta (înţelege) poezia înseamnă a prinde, deopotrivă, cele două tipuri de sensuri: înseamnă a înţelege şi primi sensul propriu nepertinent ca emoţie poetică, şi înseamnă a desluşi sensul metaforic, cel pertinent, care este sugerat de sensul propriu nepertinent. Dar ca să prind cele două sensuri, aşadar ca să receptez opera poetică, în genere, eu tre­buie să posed chiar gândirea poetică sau deprinderile ei... A recepta opera poetica în­seamnă a gândi poetic, înseamnă a gândi în cheie poetică.  Abia pornind de la această gân­dire pot prinde (ca emoţie poetică) sensul propriu (literal) nepertinent şi îl pot interpreta, pot să „traduc” ceea ce poate că nu este de tradus. 

  Generalizând, pot spune că pentru a înţelege până la capăt, deci „fără rest” un tip de operă (creaţie), care este de fapt expresia unui anume tip de gândire, şi ca să emit ju­de­căţi pertinente (critice, de valoare) cu privire la opera pe care o am ca obiect eu trebuie să gândesc chiar în cheia gândirii care a produs acea operă. Altfel spus, lucrul pe care îl cere o receptare corectă este adecvarea tipului de gândire receptoare la tipul de gândire crea­toa­re care a produs opera supusă atenţiei.

2.0. Gândirea critică şi critica literară. Papile poetice…

 Am vorbit până acum despre gândirea receptoare, pentru că gândirea critică, de care ne vom ocupa în continuare, este mai întâi o gândire receptoare, aşadar o gândire care în­ţelege. Care înţelege atât poezia, în genere, deci fiinţa, conceptul poeziei moderne, cât şi poezia de care, în mod particular, se ocupă; iar această dublă înţelegere este esenţială. Nu ne putem imagina o gândire critică autentică în afara înţelegerii fiinţei poeziei, în­ţe­le­ge­re care întemeiază, în fond, punctul nostru de vedere cu privire la opera particulară pe care o avem ca obiect.

Dar gândirea care se doreşte critică, aşadar gândirea care îşi propune să înţeleagă, să cunoască poezia şi să emită judecăţi de valoare asupra ei, nu este de la sine critică. Ea poate să vină 1) fie dinspre gândirea comună, raţională, 2) fie dinspre gândirea poetică.

1) Am văzut mai sus că gândirea raţională (comună) ratează receptarea poeziei. În a­celaşi timp vom observa că cele mai mari pretenţii critice, deci de cunoaştere a poeziei, le are gândirea raţională, care este atât gândirea dominantă (aparţine celor mai mulţi), cât şi gân­direa „de bază”, de vreme ce toate limbajele „se reduc” la limbajul ei. Şi totuşi, împotriva impresionantului număr de capete în care sălăşluieşte, anumite lucruri, tocmai cele poetice, îi scapă. Prin gândirea raţională putem cunoaşte, de pildă, mai toate lucrurile care pot fi cunoscute despre miere; dar gustul şi puterea ei nutritivă, care sunt informaţiile fun­da­­mentale despre miere, nu le putem „prinde” decât prin papilele gustative şi prin or­ga­nele specifice.

2) Tot aşa putem spune şi despre receptarea (adecvată, optimă) a poeziei: noi nu pu­tem recunoaşte şi gusta poezia decât cu papilele poetice; dacă le avem, dacă posedăm gân­direa poetică, putem recunoaşte şi înţelege poezia şi, mai departe, putem emite judecăţi critice competente asupra ei. Altfel, nu putem să facem decât critica literară care, de regu­lă, se face.

Concluzionând, vom spune că 1) există o gândire critică întemeiată pe gândirea ra­ţională, lipsită de sensibilitate şi criterii poetice, critică ce îşi manifestă/exersează judecăţile în afara criteriilor de valoare ale poeziei: critica raţională, comună, pseudocritica sau critica mediocră, şi că 2) există o gândire critică întemeiată pe gândirea de tip poetic, capabilă să emită judecăţi de valoare asupra operei: critica „poetică” sau critica autentică.

Toţi cititorii de poezie şi îndeosebi criticii ştiu că, la limită (după eliminarea nuanţelor), există poezie bună (de valoare) şi poezie proastă (lipsită de valoare). Dar acelaşi lu­cru se întâmplă în critica literară: există critica literară autentică şi există pseudocritica sau critica mediocră. Există o critică ce înţelege şi emite judecăţi în orizontul poeziei, a ceea ce este poezia cu adevărat, şi există o critică în afara orizontului poeziei. În orice epocă convieţuiesc ambele direcţii şi ele sunt, ca şi cele două poezii, într-o nesfârşită dispută.

2.1.0. Pseudocritica sau critica autistă şi critica holografică 

 În continuare, vom da atenţie mai cu seamă criticii care se practică pe scară mare, aşadar, pseudocriticii. Criticii comune, raţionale.

Există atâtea cazuri în care criticii vorbesc pe deasupra operei! Uneori, criticul ci­tează versuri bune, pe care le tratează ironic sau batjocoritor; alteori citează versuri proaste, pe care le găseşte de valoare. Şi într-un caz şi în celălalt exegetul este în afara poeziei, a prin­ci­piilor şi obiectivelor estetice ale poeziei; şi oricât de bine şi-ar stăpâni din punct de vedere stilistic discursul, oricâtă notorietate ar avea şi oricâtă paradă de erudiţie ar face el este incapabil să distingă o carte/operă de valoare de una mediocră. Adică lui îi lipsesc tocmai pa­pilele poetice, îi lipseşte tocmai tipul de gândire pentru care l-am putea numi critic de poezie. Un critic, deocamdată sau pe veci, fără gândire poetică, deci fără organ poetic. Un autor a cărui operă poate fi atribuită pseudocriticii…

Întemeiată pe gândirea comună (raţională), care este lipsită de papile poetice, pseudocritica are două atitudini-direcţii la fel de păguboase: pe de o parte, ea devalorizează poezia de valoare, iar pe de altă parte supraevaluează poezia minoră. Cu aceste chipuri ale ratării judecăţii critice putem vorbi despre critica autistă (devalorizatoare) şi, respectiv, despre critica holografică (ce adaugă valoare).

2.1.1. Critica autistă

 După ce autismul s-a răsfăţat cu o bună parte a poeziei moderne, cu osebire a celei postmoderne, el a pus stăpânire pe critica literară. Câteva din succesele lui în critică sunt semnalate, de pildă, de Al. Cistelecan în revista „Vatra“, nr. 1-2/2005.

Dar ce sens dăm noi autismului critic? Dacă bolnavul autist nu mai are nici o reacţie faţă de mediul uman în care trăieşte, dacă el nu mai răspunde la nici un stimul şi la nici o valoare din ceea ce numim „realitate exterioară”, criticul autist ignoră realitatea poetică, deci principiile de valoare ale poeziei şi, în consecinţă, discută despre opera poeti­că în afara acestor principii.

În condiţii normale, aşadar acelea ale criticii autentice, atunci când îmi propun să vor­besc despre o carte de poezie sau despre o operă poetică, discursul meu critic nu poate de­cât să aibă un fundal nevăzut – poetica, ştiinţa poeziei. Dacă judec o operă anume, dacă vreau să emit judecăţi de valoare asupra ei nu o pot face decât dacă înţeleg gândirea de tip poetic, dacă cunosc principiile şi obiectivele estetice ale poeziei, în genere, şi dacă, având conştiinţa sau numai simţul lor, raportez opera pe care o discut chiar la ele. Pe ce altă cale aş putea afla dacă această operă este poezie, iar nu proză, operă dramatică, articol de presă, chitanţa de la gaze sau factura telefonică?

Critica autistă este tocmai critica ce ignoră criteriile de valoare ale poeziei moderne şi, ignorându-le, minimalizează operele de valoare, deci acele opere care, în sânul unei lite­raturi, merită atenţie. Aşa s-a întâmplat, spre pildă, cu poezia lui Eminescu, făcută surcele de o parte a poeţilor şi criticilor optzecişti, aşa s-a întâmplat, într-o oarecare măsură şi mai înainte vreme, cu poezia lui Blaga şi Arghezi, pusă în furci şi ajustată cu secera. Însă oricâte cu­cuie i-am găsi noi astăzi lui Eminescu, să spunem, şi asta în marginea poeticii moderne, a criteriilor poeziei moderne de valoare, de la romantici şi până astăzi, nu putem susţine că tocmai poetul care „suferă de întreg universul”, tocmai el „a întârziat evoluţia poeziei ro­mâne cu cel puţin cincizeci de ani”, şi nu-l putem trata ca pe „idiotul naţional” (Călin Vlasie, într-un interviu cu Daniel Corbu, Feed Back nr. 2/2005), când el este, de fapt, pri­mul poet român de valoare, în ordine istorică; când el este poetul care a deschis calea mo­der­nităţii în poezia noastră. Pus lângă el, contemporanul simbolist Macedonski, cel care scria în româneşte Nopţile lui Musset, nu se prea vede. După cum nu se prea vede nici co­horta contemporanilor care a negat aproape în întregime poezia eminesciană.

 2.1.2. Critica holografică

 Ignorând principiile de valoare ale poeziei şi făcând criterii de valoare din criterii su­biective sau de grup, critica literară poate să minimalizeze o operă care merită atenţie, deci să întârzie destinul favorabil meritat al unei opere de valoare, şi aici vorbim despre critica autistă, după cum, ignorantă şi coruptibilă, ea poate fabrica un destin favorabil u­nor opere mediocre – este critica holografică.

Critica holografică are ca obiect poezia minoră, iar actul esenţial al acestei critici este supraevaluarea operei.

Vândută politicii vremii, critica holografică susţine şi impune generaţia prolet­cul­tistă şi a realismului socialist sau îi apără şi sponsorizează estetic, azi, pe servilii de ieri; în criză de valori fiind, trage la malul poeziei protoistoria poeziei (Mumulean, Cezar Boliac, Alecsandri, Goga, Coşbuc…); eliberată de presiunea politicului, ea acordă certificate de ca­litate poeziei de vorbe goale a generaţiei aflate la putere la un moment dat în literatură, pentru că ea însăşi face parte din această putere sau pentru că aşteaptă să i se întoarcă gestul. Când nu avem poeţi, noi fabricăm poeţi. Pe mioriticele plaiuri, fabrica destinelor poe­ti­ce a funcţionat şi funcţionează atât de bine încât ea a dus la crearea unui tablou cu totul fals al poeziei de la Ienăchiţă Văcărescu la Eminescu, şi de la Eminescu la ultima generaţie so­sită în literatura română, punându-se poezia minoră a protejaţilor politici, a strategilor şi funcţionarilor literari, a descurcăreţilor de tot felul înaintea poeziei. Nu avem (prea mulţi) poeţi, dar avem imagini de poeţi, poeţi “vizibili public”. Aşa încât o atitudine moral-es­tetică nu ar fi de luat doar „în contra direcţiei de azi în literatură”, ci şi în contra direcţiei de azi în critica literară.

Această atitudine ar avea, fireşte, zădărnicia ei, pentru că viaţa literară este guvernată de alte legi decât cele ale responsabilităţii estetice. Din momentul în care premiile lite­rare anuale ale celui mai înalt for literar – U.S.R. – sunt oferite, de cele mai multe ori, u­nor cărţi de poezie mediocre, iar dicţionarele generaţioniste urcă pe soclu şi poeţi modeşti nu putem decât să constatăm două dintre modalităţile prin care se fabrică poeţi, de fapt i­magini de poeţi. Pe de altă parte, cronicile contrafăcute, zgomotul literar produs în jurul u­nei cărţi, ieşirile regizate în public au şi ele darul de a-i crea autorului şi cărţilor sale imagi­nea unui poet de valoare, când opera sa este lipsită de valoare. Mai mult ca oricând, trăim într-o epocă în care lucrurile însăşi sunt întrecute de imaginea ce li se fabrică; într-o epocă în care lucrurile sunt înlocuite cu hologramele lor. Poezia aflată la putere în epoca moder­nă (postmodernă…) din dealu-valea literară este, cu osebire, poezia creată de imaginea ce i se fabrică, este poezia holografică.

Ştim că mai înainte la putere a fost poezia fabricată de propaganda comunistă: poezia oficială, a realismului socialist, care a slujit comunismul şi care, datorită atenţiei exa­ge­rate ce i s-a dat de către P.C.R. şi critica aservită, a pus pentru o vreme în umbră poezia neoficială sau tolerată. Acum, la putere este poezia fabricată de generaţie, editor, TV, autor, jurii şi mai cu seamă de critica literară. Iar noi nu putem decât să confundăm imagi­nea, holograma, popularitatea autorului sau a operei cu valoarea, să punem semnul egal în­tre imagine (popularitate) şi valoare... Nici nu mai ştim dacă avem în faţă un autor auten­tic sau doar o hologramă de autor autentic, o poezie de valoare sau doar o hologramă de poezie de valoare. De aceea, mai mult ca oricând, vai!, ochiul nostru trebuie să fie cu adevărat educat pentru a nu cădea în cursa întinsă de fabricanţii de imagini, de holograme, pentru a nu confunda produsul literar cu politica produsului, substanţa cu imaginea atât de „profesionist” procesată a substanţei.

3. Poezia mimetică şi holograma ei

 Un poet de imagine, un poet holografic al acestor timpuri este Mircea Cărtărescu, au­tor care prizează intens poezie străină şi băştinaşă. Lipsit de o gândire poetică personală, el pastişează de pildă în volumul „Levantul” lexicul, temele, ritmul, rimele, sintaxa, simbo­lurile lui Eminescu şi ale poeţilor preeminescieni, alcătuind cu materialul altora o epopee eroi-comică fără nerv poetic, cărturărească, prozaică, parodică, obositoare. Lipsit de o vizi­une poetică personală, autorul nu creează în spiritul poeziei moderne, pur şi simplu, ci în spiritul poeziei altora. Imitarea modelelor poetice care au reuşit deja este poetica marca M.C. A se conforma unui astfel de model, a-l imita, a-l prelucra în propriul lui spirit, a-l pa­rodia sunt câteva din verbele poeticii cărtăresciene, care, neavând o substanţă şi un stil pro­priu, apelează la modele poetice de baştină (Anton Pann, Eminescu, Ion Barbu etc.) sau străine – (Byron, Baltrusaitis, Borges). Câteva modele poetice ale secolului XIX şi XX constituie, aşadar, materialul din care el creează o epopee eroi-comică de secol XVII. În a­ce­st fel, cam totul este făcut dinainte în poezia lui Cărtărescu. Cărămizile moderne şi planul clasic al construcţiei îi sunt date, lui nerămânându-i decât să-şi construiască opera: opera postmodernistă.

Ca să găsim un drum personal, adânc, original în marele spirit al poeziei moderne, deci a poeziei de la romantici şi până astăzi, ne-ar trebui o viaţă. Însă ce rost are atâta cău­tare, când  opera autorilor consacraţi, aflată la îndemână, poate fi imitată cu uşurinţă? Pe de altă parte, gloria autorilor consacraţi ne fereşte de eşec şi ne asigură succesul. Dar cu o­pe­ra făcută din piese străine ne aflăm chiar în inima teoriei postmoderniste care legiti­mează conceperea textului “poetic” din alte texte. Această teorie este foarte bine primită de către poeţii leneşi, tocmai pentru că ea umple golul pe care ar fi trebuit să îl umple propria viziune şi originalitatea. Ea este teoria care legitimează împrumuturile şi reaşezările şi, în fond, frauda literară. Teoria imitării/compilaţiei textuale pare a fi lichidul amniotic în care se naşte postmodernitatea, în care se nasc poeţii care, lipsiţi de drame, viziune, origi­na­litate şi har nu pot decât să exploateze drama, viziunea, originalitatea şi harul altora. Au­torul nu mai comunică cu viaţa (realitatea), pur şi simplu, care ne nutreşte sau care ne dă cu capul de toţi pereţii, ci cu operele vecine lui, imitându-le, transformându-le, amestecându-le, parodiindu-le. Acest mod de a concepe opera a prins nu numai la o serie (poate nu chiar aşa de mare) de poeţi, ci şi la critica literară, care îl apreciază şi face din el un criteriu de judecată estetică. Aşa se face că autorul „Levantului” este plasat pe locul şapte în topul li­terar întocmit de 34 de critici poeţilor români din toate timpurile (România literară nr. 51-52/2004-2005) şi este răsplătit cu Premiul Academiei şi cu Premiul U.S.R. Ca dovadă că imitarea, plagiatul, parodia şi pastişa au ajuns criterii de evaluare estetică.

Este teoria imitaţiei/compilaţiei textuale o teorie viabilă din punct de vedere poetic? O teorie care să îmbogăţească poezia? Dacă poeţii s-ar imita unul pe altul, atunci vom ajunge să producem, cu aproximaţie, unul şi acelaşi text, una şi aceeaşi operă. Compilaţia universală va naşte, în fine, textul universal: cartea în care s-ar regăsi toate cărţile, toţi au­torii. O operă pe care o vom semna cu toţii, pentru că ea este un produs colectiv. O operă care va fi a tuturor şi a nici unuia dintre noi. Ce individualitate, originalitate sau diversitate? Ce Trakl sau Pound? Ce Perse sau Arghezi? Ce Pessoa? Ce Eminescu, ce Bacovia? Şi, mai departe, într-o altă artă, ce Da Vinci sau Matisse? Ce Kandinski, ce Braque? Dacă tot fo­losim aceleaşi cuvinte, de ce să nu ajungem la una şi aceeaşi operă?

Fireşte, nu cred că vom ajunge prea repede în această Apocalipsă a poeziei. Poeţii, cei autentici, încă mai cred în originalitate, împotriva faptului că poezia este făcută din aceleaşi cuvinte… Iată că din aceleaşi culori, Picasso face o altă pictură decât Da Vinci.

Ce este cu această teorie a imitării/compilaţiei textuale? De ce suntem noi tentaţi să imităm operele altora, viziunea, simbolurile, scriitura şi dramele lor? Îi imităm tocmai pentru că nouă ne lipseşte o viziune, un set de simboluri, o scriitură; pentru că suntem lipsiţi de drame sau pentru că ele nu pot căpăta încă un glas propriu. Atâta vreme cât vizi­unea nu te dă afară din casă, poţi face poezie din poezia altora. La spiritele modeste, dis­po­nibilitatea pentru mimetism este mai puternică decât viziunea şi originalitatea. Viziunea şi originalitatea sunt rare şi riscante, în timp ce mimetismul este comun, comod şi sigur. Spi­ritele comune se hrănesc mai cu seamă din imitaţii şi compilaţii.

Imităm opera altora, pentru că noi nu gândim poetic. O gândire poetică, o viziune pu­ternică te determină să-i dai atenţie. O viziune puternică face explozie, ea nu are timp să răsfoiască operele altora, pentru a-şi face din ele opera. Opera este în poet, în poetul au­ten­tic, şi îşi cere drepturile. Teoria imitaţiei/compilatiei textuale este îmbrăţişată de autori modeşti, care potrivit dotării lor, nu pot decât să înlocuiască gândirea poetică originală cu me­lanjul textual. Imitarea şi compilaţia textuală, opera comună, colectivismul sunt Apoca­lipsa poeziei. O Apocalipsă bine primită de critica zisă literară… Critică ce îi pune în top exact pe cei care merită acest lucru.

Nimeni nu ocupă un loc în top decât prin intermediul criticilor. Cărtărescu nu a o­cupat un loc în top decât pentru că a fost plantat acolo de critica holografică, al cărei act esenţial este supraevaluarea operei. Poezia holografică este poezia modestă supraevaluată, ri­dicată în mod artificial de critică, public, TV la rangul poeziei de valoare. Este atribuirea unei valori pe care opera nu o are. 

Să mai spunem că poezia holografică este întotdeauna o poezie populară, de succes? Că în „vinderea” poeziei nu poezia în sine este importantă, ci imaginea ce i se fabrică? Că succesul, atâta cât poate poezia să aibă succes, nu vine dinspre calitatea poeziei, ci dinspre imaginea ce i se fabrică ei şi autorului ei? În industria show-biz există cântăreţi care au succes, deşi nu au voce. Ei sunt în top pentru că vocea lor, prelucrată pe calculator, poate de­veni cu uşurinţă o voce de succes. Este menirea criticii holografice să fabrice „voci de succes”, autori de talia celui discutat. Adică să le ofere un destin holografic.

4. Lichidarea lui Eminescu şi ascensiunea lui Cărtărescu

 Câţiva poeţi şi critici publicau, în anii trecuţi, o carte care, dacă nu îşi propunea să îl scoată pe Eminescu din literatura română, intenţiona cel puţin să dovedească mediocri­tatea poetului. Pe de altă parte, la începutul anului 2005 critica noastră îl găsea pe Căr­tărescu Mircea ca fiind cel mai important poet român contemporan – locul VII între morţi şi vii, în topul României literare, este totodată locul I între vii. Critica literară vede şi acum în acest autor briliantul poeziei, deşi, fie şi numai printre optzecişti, se găsesc atâţia poeţi originali care să îi stea înainte.

Ne permitem să comparăm modul în care este receptat/evaluat de către pseudocri­tică Eminescu şi modul în care este receptat/evaluat Cărtărescu, pentru că, deşi aceste do­uă judecăţi nu par a fi puse în mod expres în corelaţie, ele sunt, în fond, atitudini, judecăţi e­senţiale ale criticii contemporane asupra unuia şi aceluiaşi obiect, poezia. Astfel, de o parte avem judecata critică autistă, devalorizatoare, care fără să despartă apele de uscat a­proape că minimalizează şi caricaturizează în bloc poezia eminesciană (mai nou, Eminescu s-a idioţit de tot!…), iar de cealaltă parte se manifestă critica holografică, aşadar critica hi­perbolei, cea care urcă în topul poeziei realizările cărturăreşti sârguincioase, mai precis pas­tişa, plagiatul şi parodia. Critica holografică este critica ce prelucrează, cu tehnica de ca­re dispune, vocea unui autor care cântă play-back. De pe un asemenea soclu nici nu se face să ratezi ocazia de a declara la televiziunea naţională că „Levantul” a pus „o lespede de ne­ridicat asupra perimatei şi obositei poezii româneşti”, după cum ne înştiinţează Ion Stra­tan, în articolul „Cărtărescu şi poporul”, din revista „Axioma” nr. 11/2004, şi după cum de­clară într-un interviu poetul însuşi.

 5. Poezia Matrix şi destinul poeziei

 Modul în care poezia este receptată şi evaluată de către receptor constituie viaţa în lu­me a operei sau destinul ei.

Critica autistă sau oarbă, pe de o parte, şi critica holografică sau a sărăciei noastre co­lor, pe de altă parte, sunt atitudinile false, pe dos, care se pot lua faţă de poezia de valoare şi, respectiv, faţă de poezia modestă, minoră. Una urâţeşte poezia de valoare, alta în­fru­museţează peste poate poezia modestă. Însă amândouă oferă operelor poetice chipuri pe care acestea nu le au. Pseudocritica (critica autistă şi cea holografică), fie că păstoreşte nişte minunăţii pe care nu le poate gusta, fie că face cadâne din moleşitele babe, ne propu­ne o poezie falsă, alta decât aceea care în mod real există: aceasta este poezia Matrix, poezia (li­teratura) în care, într-o bună măsură, trăim.