Nr. 10 (479) octombrie 2005

Marian Victor BUCIU

Între războiul pierdut al originalităţii

şi bătălia câştigată a imitaţiei

Prolog epilogal: natura şi spiritul criticii noastre

Să mai discutăm despre faptele noastre de litere? Adică, mai cu seamă, să reactivăm exa­gerarea, aproximarea într-un mod care trebuia să-şi fi exprimat interesul de la origini? La noi aproape totul poartă semnul inadecvării şi al exagerării. Afirmaţia ca şi negaţia. Despre orice am scrie, noi ori vituperăm, ori tămâiem, pentru că, în republica literelor lui I. L. Caragiale, mai tot autorul îşi pierde uzul raţiunii. Mizăm, de aceea, pe dobânda uzurii. Pe lângă cenzura ideologică şi cea economică, noi mai avem o cenzură, poate cea mai ne­fastă, aceea anticritică. Aceasta este prezentă nu doar în regimul neliber, dar, într-un fel stra­niu şi alienant, şi în regimul pretins eliberat. Pierderea bunului simţ, ceea ce este mai mult decât orbirea şi surzirea ori chiar afectarea celor cinci simţuri laolaltă, ne face ne­putincioşi. Nu doar cosmopoliţi, dar şi naţionalişti neputincioşi. Asta nu înseamnă că ne-am aliniat celor care au avut de unde să decadă, în aceste „vremuri de conformism gene­ra­lizat şi de prăbuşire formală” (Philippe Sollers, Războiul gustului, trad. de Dinu Flă­mând, Ed. Polirom, 2002, p. 246). G. Călinescu ambiţiona să dea măreţie unei istorii lite­rare mici. Vanitatea sa n-a fost consumată. Bănuiesc că prea puţini ar fi cei care, azi, ar fi mulţumiţi să facă evidentă micimea semnificativă a literaturii noastre. Părerile noastre pa­ra­critice, deplasate, atât ca judecăţi de existenţă, cât şi ca judecăţi de valoare, tind să nu mai conteze deloc, să nu se mai audă nici pe piaţa literară autohtonă, oricât de zoologic ar fi exprimate sau imprimate. Intră prea puţină luciditate critică între hotarele unei litera­turi deopotrivă hotărâtă şi nehotărâtă, înaintând prin propriile capcane. Ne bârfim, ne ca­lo­mniem, când nu ne ignorăm. Impostura în rol decizional îndepărtează orice tentativă internă de monitorizare şi evaluare, tratând cu obstinată perversitate mai toate normele occidentale. Divinizată a fost şi-o să mai fie critica marcată de macropsie, critica ce (prea)măreşte realitatea, critica lovită de scotomizare, aceea care înlătură o bună parte din realitate, ca şi critica posedată de sinistroză, de delir de revendicare, cu apogeul în protocronism. (Cu toate că unii vor să observe cu prioritate că risipim cu neglijenţă bunul lite­rar, uităm reuşitele şi nu le promovăm din timp la vârful valorilor universale.)

E de reflectat aici şi la ce se petrece cu criticul român în exil: el devine comparatist, dar nu pentru a-şi compara literatura limbii materne cu ale altor limbi, ci pentru a strânge, şi el, o dată mai mult, legăturile dintre literaturile mari. Şi în acest caz ne creşte inima-n piept că se poate, vorba lui Dosoftei, un alt fel de a scrie, de data asta în limba surghiu­nu­lui. Dar, şi fără contribuţia comparatiştilor noştri americanizaţi la faţa locului, live, prindem, până la urmă, un chip. Priviţi din America, noi, românii, „suntem deştepţi, sugem sânge, avem flexibilitate supranormală şi vorbim un fel de rusească” (Andrei Codrescu, Cine pe cine vede?, în „Cuvântul”, 8, 2005). Iată piesa pe care o  jucăm dincolo de culise. Su­fleurul acestei farse nu există. Corectorul nu apare.   

Desigur, din spiritul generalizat al unui mimesis interior, statul, guvernul, şefii insti­tu­ţiilor culturale sunt şi nepricepuţi şi răuvoitori. Iată o imitaţie perpetuată prin tradiţie. Ajungi chiar să te întrebi dacă ne trebuie un fel de Tribunal de la Haga pentru o literatură vi­novată de suficienţă, cu deficienţe ascunse sau exhibate egal de rizibil. Din obişnuinţă, aş­teptăm, pentru literatură, judecata capitalei, rareori pe aceea a provinciei. Metropolele nu prea vor să ne judece. De altfel, ele nesocotesc şi aprecierile pe care le provoacă margi­nalilor ori outsider-ilor. Pentru a fi ajutaţi, nu ne rămâne, aşadar, decât să ne ajutăm noi mai întâi. De exemplu, întrebându-ne, critic, dacă avem scriitori esenţiali – de pomină! –, care să transforme, să schimbe – să rupă, să îndoaie [îndoi (eşti) dacă te îndoi(eşti) cartezi­an] literatura înţeleasă necircumstanţial. Scrisul nu este doar pentru citit, dar pentru trăit în modul cel mai profund şi deplin. Scrisul este pe viaţă şi pe moarte. „Lupta pentru a scrie şi a gândi este totuna cu lupta împotriva dispariţiei corpurilor.” (Philippe Sollers, id., p. 396) Kafka, cu înclinaţia sa spre arderea manuscriselor, a vrut să dispară mai ales (şi înainte!) literar, dar nu a înşelat, doar s-a înşelat. Dispărând, în şi pentru conştiinţa sa, a a­părut tot mai reliefat pentru conştiinţa literară a umanităţii. Borges voia să dispară, poate că într-un fel teatral şi retoric, fără să se reţină să apară, totuşi, în public, unde repeta că voia să piară cu totul, om, operă, chiar şi nume.

Avem noi scriitorul care bântuie ca un spectru, înnoitor, insolit, personal, inconformist, original, autentic, complex, cuceritor, deschis, cosmopolit, universal? Prea mândri sau prea ruşinoşi, scriitorii români înaintează prin alţii spre sine, dar îşi amână indefinit exhibarea perversităţii literare, manifestată în literaturile modelatoare printr-un angajant ra­dicalism estetic. Proiectul operei şi al scriitorului este mult mai mult acela de a implica de­cât de a explica. Rar ne trece prin minte ca să explicăm şi să ne implicăm în critica te­melor, tramelor, structurilor sau stilurilor, măsurând convingător experienţa artistică, in­ven­ţia, experimentul.

Ne consolează faptul că unii români au deschis ochii, cu un ceas mai devreme, a­su­pra literaturilor europene inovatoare, corespunzând firesc aşteptărilor. Fericitele cazuri proeminente, ca Tzara sau Ionesco, sunt exemple vii că Llosa are dreptate să spună şi ro­mâ­nilor: pentru „marginali” şi „speranţe”, partidele literare se joacă în deschideri de anvergură, extranaţionale, iar cei aflaţi în progresie trebuie să câştige în deplasare. Nu lipsesc cu totul, nici azi, numele româneşti de circulaţie pe anumite (emi)sfere, mai mult ori mai puţin acceptate acasă, precum fenomen(al)ul Norman Manea. Dar avem şi ieşiri. Cel mai ieşit dintre rămaşi e titan(ic)ul Cărtărescu. Personalitatea devine la noi excepţia care infirmă, într-un fel bizar de supărător, şi nu confirmă, regula. Disidenţele de concepţie şi producere literară, ca aceea a onirismului estetic, întreprinsă de Dimov şi Ţepeneag şi Grupul oniric de scriitori cu voinţă şi putere de originalitate (despre care A. Rinaldini constata că „trec” în traducerea din „închistata” limbă română), sunt suspectate în Ro­mânia, pentru că nesocotesc un prea coborât orizont de aşteptare.

Perspective de reflectare asupra imitaţiei

 Despre mimetism literar, ca despre cele mai multe lucruri, aş putea scrie în trei mo­duri: pentru („encomion”), împotriva („pamflet”) sau cu indiferenţă – şi fără diferenţă –, în acest ultim caz pe teza că orice cultură, artă, deci şi literatură, imită (teză îndreptăţită, da­că ele au o dezvoltare organică). În general, nu facem decât să scriem encomioane, pamflete ori să (re)acţionăm, cu vorba Apocalipsei, „căldicel”. Suntem hiperbolici sau sarcastici din poziţia (mai exact: poziţionarea) noastră malign stabilizată de extrem-marginali.

(Re)(d)enunţarea mimetismului

 Dacă aş face, într-o perspectivă actualizată până la redundanţa cea mai agasantă, „pamflet”, post-ideologic ori para-ideologic, n-aş uita să amintesc gândul întemeietor şi re­curent, după moralistul Marc Aureliu, că imitaţia rămâne inferioară modelelor. Pamfletul, prac­ticat la noi în vremuri mai slobode, dar ignorat, când n-ai gândi, şi el, ne denunţă astăzi ca pe nişte provinciali lamentabili, americanofili la nu ştiu a câta mână, dedaţi într-un fel natural obstreticii pastişei mai curând paricide şi vedeniei în „infra”, chiriaşi po­sedaţi de ceea ce se poate numi, cu o formulă a lui M. Sorescu, „viziunea vizuinii”. De pe a­ceastă platformă subterană ne detestăm ca să ne atestăm şi ne mitizăm ca să ne miticizăm.

De curând, într-un interviu acordat unui săptămânal editat de Polirom, un regizor englez ne umileşte cu mimetismul nostru, cu care unii se fălesc, întrucât am ameliora con­si­derabil originalul. Englezul aflat în căutarea teatrului în România ne vede, la modul rea­is­t şi nu fantastic, „invizibili”. El ne (dis)creditează ca fiind mai anoşti decât cei târşiţi prin „spaimele coloniale”. Ne află, în sfârşit, roşi de complexul de inferioritate culturală.

Facem, şi-n acest caz, ca de obicei, haz de necaz. Rămânem, aici, pe mai departe, ne­cunoscuţi ori rău cunoscuţi, pentru că nici măcar hazul şi necazul nu-l înstrăinăm. Ne gos­podărim bine „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Nu ne debarasăm de naţionalism, semn de absenţă a libertăţii mentale, ca să nu mai vorbim de libertatea exterioară. M. V. Llosa, care a primit, nu demult, un premiu românesc de 10.000 de dolari („în nici o altă ţară nu s-au tradus atâtea titluri din opera mea ca în România”, spunea el), ne vede, încă, în proporţie de masă, autoghettoizaţi, şi anatemizează, cum a făcut-o şi în memorii ori alte interviuri, naţionalismul de pretudindeni, care a generat catastrofe politice, sociale, culturale, în­demnând la cosmopolitismul care deschide şi evidenţiază totul.

Subzistăm şi azi între războiul pierdut al originalităţii şi bătălia câştigată a mi­me­tis­mu­lui. Imităm, dacă nu ignorăm, originalitatea, bine întreţinută prin alte spaţii, şi ne autoîncântăm în izolare. Am papagalisit, cu docilitate, toate „ismele”, de la clasicism la postmodernism. Cu un simulacru de voinţă şi curaj, supravieţuim între ignorarea de ceilalţi, ba chiar de noi înşine, şi mimarea încrâncenată. În absenţa individualităţilor ge­niale, n-am avea decât soluţia seriei de veritabilă excelenţă, atent, onest, profesionist pre­gă­tită, deja încercată cu succes de alţi estici europeni. Dar asta-i greu în ţara nemuritoarei Mioriţe, a invidiei coborâtă până la crimă. Râvnim, însă, genialitatea handicapată, aici, unde există numeroşi intelectuali cu titluri înalte, care şi-au obţinut certificate de dizabilitate, pentru a se face scutiţi de impozitul pe venit.  Înlocuim provocarea cu o infinită invocare. Nu izbutim să fentăm dansul lui  Lenin, făcând un pas înainte şi renunţând la cei doi paşi înapoi. E cazul să depăşim pariul preliterar al lui Dosoftei: să dovedim că putem a­vea şi noi unele „feluri” de a scrie. Ori pe cel literar, al lui I. H. Rădulescu: „numai” să scriem. Altfel nu intrăm în gura satului planetar.

Mimăm totul, începând şi sfârşind cu (des)facerea literaturii; ce-i drept, mai puţin des­facerea, exportul literar. Ne jucăm mimarea ca substitut imatur şi complexant al emulaţiei. Preferăm trecerea întrecerii, petiţia competiţiei, autoaprecierea aprecierii, ariergarda a­vangardei. Noţiunea noastră de „bun” nu este lucidă, dar conjuncturală, utopică, derizorie. Spunem: ce e făcut e bun făcut. Facerea agreată rămâne la noi nonproiectivă. Şi non­te­leologică. Suntem răi pentru că ne credem buni. Stăm rău având convingerea că stăm bine. Urmăm joaca pe mâna excesului de prost gust. Străbatem triumfal căi umblate, ştiute, bătătorite, înfundate, afundate, confundate. Rar ne vizitează dilema elementară da­că, după ce roata triunghiulară, pătrată, sexagonală se fabrică-n serie, să mai redescoperi roa­ta propriu-zisă. Ne lipseşte disimularea aceea, atât de stimulatoare, care ajută ca să des­coperi realitatea reinventând-o literar, suspectând-o ontologic şi retoric.

Graţie mimării, automatizarea scriiturii nu o precede pe aceea industrială. Avem a­cum, mereu după alţii, electronizarea şi cibernetizarea scriiturii. Problema noastră literară nu este aceea că suntem întârziaţi, dar că ne place starea, ne complacem în situaţie. Ia să nu mai întârziem noi cu atât de mare satisfacţie! Atunci o vom lua din loc. Deocamdată, prea suntem de-ai locului. Suntem ai unui loc în care nu se (re)vine. Măcar noi să ne re­ve­nim, după plecări prea mult timp amânate. Pentru că, iată, încă un neajuns este acela că imităm „departele” stând acasă. Putem azi pleca şi reveni în mare viteză. Creşte, deci, şansa mimării şi emulaţiei. Dacă am avea unul, măcar un mare scriitor străin, rezident în Ro­mânia. Ar fi stimulativ. Nu putem visa ca el să-şi părăsească limba şi să o adopte pe cea ro­mânească. Asta da, o încurcătură care ne-ar descurca! Vrem ca şi alte limbi să fie ospita­liere ca a noastră. Dar ştim, într-adevăr, bine, în ce condiţii (trans)lingvistice „primim” lite­ra­tură străină, şi când, cum, cât, după situaţia noastră culturală, artistică, economică, ideo­logică, într-un cuvânt istorică?

Avem, să mai recunoştem, grave carenţe identitare, trăind în umbra marilor modele, dar asta în cazurile cele mai bune. Aşteptăm aşteptarea. Căutăm căutarea. Va­ga­bon­dăm în vag. Deviem în previzibil. Avem mania comunului. Suntem stăpâniţi de convulsii peri-identitare. Ne continuăm tradiţia hipersomniacă. Vieţuim confortabil în tradiţia noastră încremenită, adânc atinsă de fading mental sau hebetudine. Păstrăm o veche fobie a vivificării. Parazităm hedonic mari modele, imitând printr-un froterism al scriiturii. Izbutim nişte imitaţii frigide, prin străduinţele noastre de grafomani şi graforeici. Practicăm fu­matul literar în grup, scriitura ca joint, sub tentaţia continuă a unui Placebo literar.

Imitaţia pătrunzătoare şi generalizată

 Dacă aş face „encomion”, în discurs naţionalist-ideologic – ceea ce nu ar fi pentru mine deloc ispititor, n-aş fi în stare să-l transcriu sintetic din abundenţa de mo(n)stre, nici să-l mimez –, aş aduce vorba şi despre imitaţia pătrunzătoare, chit că ea îi aparţine lui Leonardo, care o circumscrie picturii. Aş menţiona, justificator, dar depăşind tropismele na­ţionalismului ideologic, că imitaţia, cum o explică Humboldt, scrutează esenţa. Desigur, e vorba despre esenţa realului, dar şi a artisticului, a literarului circumscris sieşi. Problema, prin urmare, se pune, are justificare. O întrebare la care se cere un răspuns trecut prin multiple reflexii ar fi care este esenţa literaturii române? Şi cu aceasta, sunt nevoit să pără­ses­c perspectiva „encomiastică”, abia enunţată aici.

Dacă aş urma un discurs modelat de principiul cutiilor chinezeşti, minimalizând mi­mesisul (toate literaturile, de când există, au derivat dintr-una paradigmatică...), n-aş sări peste principiul instinctului imitativ, în chip de cauză a artelor, formulat în veacul XVIII de Edmund Burke (1729-1797).

P. S. Acest text, redactat într-un mod voit (peri)frastic, alternativ în registru grav-i­ro­nic, la tema propusă de revista „Familia”, n-a fost prezentat în cadrul colocviului oca­zi­o­nat de implinirea a 140 de ani de existenţă a acesteia. El era, însă, deja redactat. Tema mi se pare capitală. Discuţiile n-au decurs potrivit importanţei ei. Vorbitorii n-au avut un timp e­gal de expresie, au luat subiectul ca pretext iar uneori nici măcar atât. În loc să se identifice şi să se explice (ceea ce eu fac numai parţial şi fără rigoarea, recunosc, necesară, în textul de mai sus) mimetismele literaturii române, eventual în raport cu originalităţile sale (ceea ce rămâne de făcut nu doar în teze de doctorat, dar şi într-un şir de cărţi...), nu a fost re­marcat nici măcar faptul că mimetismul literar este un fenomen de patologie a literaturii, cum este de exemplu şi retorismul (amândouă diferite de mimesis ori retorică, concepte imposibil de eliminat din orice poetică). Pledoria dominantă, în colocviu, a fost în fa­voarea „mimetizării”, un verb produs ad-hoc de I. B. Lefter, conotat de el în mod repetat po­zitiv şi garantând, în accepţia sa bizară, evoluţia sănătoasă sau să zic normală a literaturii, nu doar a celei în limba română. „Mimetizaţi, mimetizaţi!”, iată cam cu ce au rămas a­proape toţi participanţii, vorbitori şi ascultători. Într-un timp foarte strict limitat (din respect pentru „masa” de intervenienţi), am susţinut că soluţia groteştei „mimetizări”, chiar şi a unei mari literaturi (americană ori europeană), ne situează, într-un fel deplorabil, sub exigenţele (în fond nu ar fi vorba decât de voinţă, nu de proclamare a puterii creatoare) for­mulate între cele două războaie la noi de M. Eliade, acesta pledând pentru surmontarea complexului absenţei inauguratorilor ori a capilor de serie literară. Pe scurt, la termenul im­posibil „mimetizaţi”, răspund cu termenul, poate mai adecvat spiritului limbii noastre, „originaţi...”

Deşi dl Ştefan Borbely a fost, după mine, singurul care a pledat pentru originalitate vs. mimetism, a susţinut în acelaşi timp că ar fi contraproductiv pentru noi să fim originali în raport cu modelele occidentale. Nu cred în fatalitatea imitaţiei noastre şi nu demo­bi­lizez în faţa peiorativizării originalităţii (evidenţiez că originalitatea ca atare este mult mai mult potenţială decât reală) a literaturii române.

Tema colocviului, una, repet, fundamentală, îşi aşteaptă analiştii foarte aplicaţi, în lu­crări care n-ar trebui să ne mai pună răbdarea la încercare şi să ne scoată din insolubila, la­mentabila „mimetizare”, în care continuăm să ne complacem, totuşi încrâncenaţi, cu  o stra­nie şi superficială euforie. Spiritul critic ar trebui trezit. Sau reinventat (*originat) ?!