Nr. 10 (479) octombrie 2005

Ştefan BORBÉLY

Mimetismul academic

Am optat pentru discutarea mimetismului academic (subiect aparent colateral ariei te­matice strict delimitate a dezbaterii care ni se propune) din cel puţin trei raţiuni:

– întâi, fiindcă fenomenul a devenit foarte vizibil după decembrie 1989, în cadrul pro­cesului de sincronizare a învăţământului superior românesc cu tehnicile instituţionale a­cademice practicate în Occident;

– apoi, fiindcă el poate fi abordat ambivalent, atât pozitiv, cât şi negativ, întrucât nu toate formele fără fond ale universităţilor noastre funcţionează aşa cum şi-ar fi dorit ctitorii lor, deşi nu poate fi negat faptul că ele înghit fonduri care ar putea fi reorientate într-o altă di­recţie, eventual mai profitabilă;

– şi, în ultimul rând, fiindcă unele dintre inovaţiile mimetice ale învăţământului su­perior românesc influenţează direct sau indirect viaţa noastră literară şi substanţa texte­lor care se produc în cadrul ei, măcar pentru faptul că majoritatea literaţilor noştri au tangenţă directă sau indirectă cu universitatea, predând într-una dintre facultăţile ei sau fiind le­gaţi de ea prin programe literare sau de cercetare.

Sub aspect strict sociologic, fenomenul interdependenţei dintre universitate şi viaţa noastră literară poate fi explicată prin două condiţionări.

Prima dintre ele e una biografică: majoritatea optzeciştilor şi-au găsit, după 1989, re­fugiu profesional în universitate, determinând prin exemplul lor personal şi prin activi­ta­tea literară pe care o prestează cariera unor generaţii succesive de „discipoli”. În mai pu­ţin de două decenii, „învăţăceii” şaizeciştilor clasicizaţi – priviţi şi acum, de către „ma­giştri”, ca scriitori încă tineri, imperbi, aflaţi la început de drum, deşi în spatele lor se înşiră deja mai multe volume – au devenit „maeştri” pentru literaţii mai tineri, într-un context cul­tural şi politic schimbat, însă, faţă de condiţionările pe care el înşişi le-au trăit.

Formulând mai simplu: e vădit, acum, faptul că optzeciştii au dat, în marea lor ma­joritate, un răspuns estetic la revoluţia din decembrie 1989, ocolind implicarea directă în actul decizional sau politic. Au construit reviste – unele: excelente –, au lansat grupuri de lu­cru, instituţii şi publicaţii academice, au racordat pe deplin cultura română la versantul prin­cipal al postmodernismului, transformând o realitate doar culturală într-o opţiune existenţială, însă ei au perpetuat, prin preeminenţa acordată literarului, faptului estetic, escapismul politic al generaţiilor anterioare. Punând fenomenul pe două talgere ale balan­ţei, ajungem la o concluzie paradoxală: dacă escapismul politic al şaizeciştilor şi al celor din ge­neraţia ’70 a fost unul impus, ca rezultat al coerciţiilor sociale, politice şi de cenzură pe ca­re le-au trăit reprezentanţii lor, în cazul optzeciştilor el a fost unul autoimpus, voluntar, a­les ca atitudine deviaţionistă, prudentă, faţă de provocarea lansată de către un eveniment po­litic definitoriu (Revoluţia din decembrie 1989).

În consecinţă, mimetismul cultural pe care îl trăim în zilele noastre îmbină inerţia de­ja clasicizată a şaizeciştilor – marcată, măcar în exegeză şi în critica literară, printr-o me­to­dologie în mare parte revolută, asincronă faţă de ceea ce se întâmpla la vremea respectivă în Occident – cu retractilitatea estetizantă a optzeciştilor, ceea ce aduce în discuţie o chestiune foarte importantă: poate fi urmat exemplul estetizant, retractil, al optzeciştilor de către generaţiile ulterioare, fără o alterare semnificativă a identităţii lor culturale? Nu le o­ferim, oare, acestora, un model atitudinal inactual, inadecvat la sensibilitatea existenţială în care ele au crescut?

A doua condiţionare e una economică, bugetară. Cum ştim, inovaţia academică este, de foarte multe ori, o chestiune de bani, şi experienţa ultimului deceniu arată că se de­blochează mai uşor sume pentru tipuri de activitate (colocvii, simpozioane, publicaţii) care „copiază” iniţiative deja standardizate în Occident, decât pentru propuneri inedite, ne­cuantificabile prin precedenţe, marcate de un grad sporit de originalitate.

Fenomenul – paradoxal în sinea lui, dacă îl scrutăm fără prejudecăţi – se datorează în bună măsură standardizării relative a limbajului academic din Occident, care trăieşte, azi, într-un soi de alexandrinism sintetizant, marcat de „keywords” şi sintagme care se re­petă. Nu vreau câtuşi de puţin să sugerez că acest fenomen de standardizare subiacentă a lexicului indică un soi de osificare ideatică sau o slăbire a inventivităţii spirituale, ci doar că în universitatea planetară a secolului XXI, adecvarea la cod este mai bine cotată decât ori­ginalitatea. De pildă, acum câţiva ani, era de neconceput ca un proiect academic serios să nu conţină numele lui Homi Bhabha sau Francis Fukuyama, pe când azi, dacă rosteşti a­ceste nume, eşti privit cu condescendenţă, dar nu-ţi iartă nimeni dacă nu ai citit-o pe Ga­ya­tri Spiwak sau dacă nu l-ai aprofundat pe Zizek. În redactarea lucrărilor trimise ca răs­puns la Call for papers, acest oportunism benign trebuie avut, şi el, în vedere, fiindcă în caz contrar textul riscă să fie respins, fără măcar să fi fost citit.

Ceea ce vreau să sugerez, fără cea mai mică urmă de depreciere în glas, este că „satul glo­bal” în care trăim – sau, mă rog: campusul global, dacă ne referim la universităţi –, im­pune, prin cutume de interior proprii, reflexe tribale de solidaritate participativă. În acest context specific, „mimetismul” la care ne obligă cutuma planetară poate fi receptat, în universităţi, ca un mecanism benign, care urgentează sincronizarea.

Pe de altă parte, nu trebuie să ne ascundem după deget şi să nu recunoaştem faptul că tocmai acesta e domeniul la care universitarul român e cel mai refractar, pe simplul mo­tiv că el se doreşte a fi, şi pe mai departe, „original” şi „inconfundabil” în tot ceea ce în­treprinde. Dincolo de oroarea – întru totul justificată – de înregimentare, foarte acută şi azi la nişte oameni care şi-au făcut un titlu de glorie din „rezistenţa” adaptativă faţă de to­talitarism, rezistenţa la mimetism a universitarului român deja clasicizat (nu a celui tâ­năr, mai suplu şi mai lucid!) îşi are explicaţiile ei structurale, asupra cărora merită să ne o­prim preţ de câteva paragrafe.

Prima dintre ele se datorează retardării metodologice a vocilor mari de până la Re­vo­luţie. Cu minime excepţii, notabile pentru raritatea lor, sensibilitatea noastră academică do­minantă de până la Revoluţie a fost exersată pe texte interbelice, în vreme ce – de pildă – sensibilitatea corespondentă a colegilor noştri de la Budapesta, Praga sau Varşovia s-a e­xer­sat pe Kundera, Gombrowicz sau Esterházy etc. Marea „aventură” eretică pe care a trăit-o universitarul român în anii ’70-80 a fost aceea de a-i citi fragmentar pe Nietzsche, Spengler sau Jaspers, de a evita prudent unele cărţi de Sartre sau Marcuse şi de a nu trece dincolo de tematism sau structuralism. Am selectat, altfel spus, fondul conservator al inovaţiilor oc­cidentale, şi l-am oblojit ca pe un copil senect, dar drag, fericiţi că nu ne face probleme.

Contracultura anilor ’60, postmodernismul incipient al deceniului care urmează, con­centrat în jurul doctrinei retoricii opresive a lui Michel Foucault, revirimentul lui La­can sau cybercultura deceniului 9 (William Gibson) au lăsat, în noi, urme marcante abia după Revoluţia din decembrie 1989, odată cu venirea în universităţi a unei noi generaţii de formatori de opinie, care au generat un fenomen de resincronizare a culturii noastre la exigenţele mult mai avansate ale Occidentului. Nu vreau să sugerez că fenomenele enume­rate mai sus nu fuseseră la noi cât de cât cunoscute – discutate evaziv, de pildă, în publicaţii academice de circuit închis, inaccesibile marelui public şi studenţilor –  ci doar faptul că în momentul în care în Occident (şi chiar mai aproape de noi, geografic) ele domi­nau viaţa publică prin efectul direct al unor realităţi existenţiale, empirice, sociale, politice de­constructiviste, la noi ele erau receptate ca fenomene muzeale, devitalizate, fiind discutate cu o impersonalitate suverană şi reductivă care le aneantiza, din start, impactul.

A doua explicaţie la care mă refeream este decantată direct din neofoiletonismul a­dap­tativ al universităţii filologice româneşti din perioada de după decembrie 1989. Acesta e un fenomen care merită să fie discutat în amănunţime, fiindcă el condiţionează calita­tea universităţilor noastre umaniste la toate palierele, de la cel incipient, al selecţiei can­di­da­ţilor pentru studenţie, până la cel superior, al doctoratelor – „gratulate” mai nou, cum pro­babil se ştie, cu o lege de organizare discutabilă, contraproductivă. După 1989, în multe dintre universităţile noastre s-a produs o reconversie tipologică neaşteptată, datorată in­trării la catedră a unor oameni – foarte însemnaţi din punct de vedere strict literar, de altminteri – cu o structură preponderent foiletonistică. Relativa inadecvare a creat, dincolo de mimetismele specifice inverse, şi un climat de insurgenţă intrauniversitară, preluat, ca ideologie de împrumut, de către generaţiile subculturale de mai târziu.

Poziţiile de putere pe care le deţin foiletoniştii în multe universităţi cu profil uma­nis­t din ţară generează un fenomen de mimetism invers din cauza orientării structurale a a­cestor oameni. Planul lor referenţial îl reprezintă publicistica literară, disciplina săptămânală a prezenţei în arena literelor, impulsul reactiv spontan, prompt, grefat pe secvenţe tem­porale scurte. Foiletonistul este, prin definiţia structurii sale, un artist al efemerului. Sec­venţa temporală scurtă, în care el gândeşte, modifică secvenţa lungă, întemeietoare, a com­portamentului academic tradiţional. Nimic din cutuma academică occidentală nu susţine o asemenea modificare de amprentă; în consecinţă, dintr-un reflex personal şi identitar de autoapărare, foiletonistul academic practică izolaţionismul internaţional ca virtute, transmiţând-o, infinit culpabil, discipolilor.

Un alt aspect al mimetismului occidentalizant, de asemenea foarte vizibil la nivel so­cial, este reprezentat de mercantilizarea excesivă a universităţilor, pe considerentul că în­văţământul gratuit este un anacronism într-o epocă preponderent contractuală, economi­că. Se invocă, de regulă, exemplul pragmatic al universităţilor de peste Ocean, unde toţi stu­denţii plătesc o taxă pentru serviciile academice de care beneficiază.

Consecinţa acestei permisivităţi mimetice o reprezintă suprimarea selecţiei sociale re­alizate prin intermediul examenului de admitere, ceea ce duce la modificarea radicală a sta­tutului real şi simbolic al universităţilor, care încetează să mai fie instituţii elective, capabile de a impune un standard social selectiv celor care doresc să le treacă pragul. Cum vom ve­dea, însă, există şi unele nuanţe pe care le putem avea în vedere, însă nimeni nu poate nega că în momentul de faţă universitatea trece printr-o metamorfoză inadecvată pentru statutul ei de instituţie a calităţii, tinzând să devină un prestator de servicii de masă.

Universităţile noastre au devenit „uzine” de făcut bani pe fondul mistificării gene­rale pe care o traversează societatea românească: mercantilizarea e, aşadar, un reflex adaptativ, nu doar o cerinţă abuzivă. Este aşa nu altfel deoarece afluxul monetar dispropor­ţionat se explică prin faptul că există ofertă socială pentru acest tip de servicii: cercul e vi­cios, gata gresat, şi se învârteşte foarte bine. Dacă societatea nu ar susţine proporţia de 10/1 dintre studenţii cu taxă şi cei bugetaţi, nu s-ar ajunge la decalaje de efectiv atât de mari, care demonstrează şi faptul că universitatea românească tinde să devină un în­vă­ţă­mânt de masă, adică un simplu prestator de servicii.

Se ajunge în acest fel la banalizarea statutului academic, perceput de către mulţi, în mo­mentul de faţă, ca pe o simplă continuare a învăţământului liceal. Degradarea simboli­că a început, din câte îmi pot da seama, cu renunţarea la examenul de admitere. Până nu de­mult – sau chiar în regimul trecut –, examenul academic de admitere funcţiona şi ca un test social de calitate, ca un soi de filtru, prin intermediul căruia cei merituoşi erau promo­vaţi în sistem, pe când cei mai puţini pregătiţi rămâneau pe dinafară. Acest filtru social a dis­părut prin renunţarea la examenul de admitere, viciind catastrofal, prin ricoşeu – aspect pe care îl discutăm mai puţin! – credibilitatea profesională a învăţământului liceal. Luaţi dosarele de admitere ale recenţilor intraţi la facultate şi veţi descoperi că recrutăm stu­denţi dintr-o pepinieră de genii, cum probabil n-a mai avut niciodată România: note de 10 pe linie, rar câte un 9, decalaje inexplicabile între media generală a liceului şi media u­riaşă a bacalaureatului, chemată să corecteze in extremis o indolenţă păstoasă, întinsă pe patru ani. Ajustându-şi dosarul începând din clasa a IX-a, pentru a nu risca un eşec în mo­mentul opţiunii pentru o facultate, elevul de liceu învaţă repede că „totul se plăteşte”: în consecinţă, el îşi va plăti indolent şi studiile universitare, într-un perfect climat de indife­ren­ţă psihologică sau intelectuală – diploma să iasă, restul contează mai puţin, căpşuni în Spa­nia mai sunt.

Cel mai mult are de suferit, fireşte, vocaţia: auzi de absolvenţi de liceu care şi-au de­pus dosarele în 4-5 locuri diferite, prin nimic legate disciplinar sau tematic, doar din dorin­ţa de a-şi încerca norocul şi de a putea spune acasă, când sunt întrebaţi, că au „intrat”. Dintre toate aspectele colaterale pe care le putem avea în vedere atunci când deplângem mer­can­tilizarea contraproductivă a universităţii, cred că acesta este cel mai grav: consimţind să devină învăţământ de masă, universitatea românească a renunţat la statutul său de filtru so­cial, cu toate consecinţele pe care această fatalitate „democratică” le incumbă. Pentru mulţi români de azi, universitarul nu este decât un funcţionar statal mai spilcuit, care are, şi el, preţul său: plăteşti banul la casierie, cinstit, pe faţă, şi-i cumperi serviciile contra chitanţă, aşa cum faci la orice tarabă. Degradarea capitalului simbolic al universităţii este pri­ma consecinţă a fuzionării cu masa, şi de aici vin toate consecinţele: dispreţul politicienilor agra­maţi faţă de învăţământul superior, cota mică de la buget, salariile de mizerie, retardarea etc.

Ar mai fi aspectele empirice, concrete. Supradimensionarea anilor de studiu nu înseamnă câtuşi de puţin o flexibilitate corespunzătoare în statele de funcţiuni, adică, mai pe româneşte spus: mai multe serii de curs şi mai multe seminarii, ceea ce deschide, fireşte, po­sibilitatea mai multor posturi. În consecinţă, la efectivele mari, se porneşte din start de la premisa că unii dintre ei nu vor veni la curs: dacă ar veni toţi, n-ar avea bănci destule unde să ia notiţe. Contactul dintre profesor şi student e şi el viciat, din cauza incapacităţii de a comunica personal, direct. Nici bibliotecile nu mai pot susţine această afluenţă, din cauza numărului infim de volume, dar am auzit şi de cazul fericit al unor „liste de aş­tep­tare” (ca la ambasade...) pentru citirea vreunei cărţi mai rare, întinse pe segmente de timp de două sau trei săptămâni.

Mercantilizarea mai are şi un alt aspect, infinit mai nuanţat, pe care nu avem cum să-l evităm, chiar dacă abordarea lui li se va părea a fi, unora, de-a dreptul cinică. Moder­ni­zarea spectaculoasă a unora dintre universităţile noastre, trecerea lor din faza maşinii de scris în faza Internetului, renovarea spaţiilor de învăţământ şi înzestrarea lor cu cele trebu­in­cioase pentru o prestaţie cât de cât compatibilă cu ceea ce se întâmplă în Occident n-ar fi fost posibile în afara resurselor extrabugetare. Prin grija statului – cu „renumeraţia” de la buget mică... –, universităţile noastre ar fi arătat şi acum, la un deceniu şi jumătate de la Revoluţie, ca nişte hrube premoderne – aşa cum mai găseşti pe la unele catedre care nu sunt în graţiile puternicilor zilei. În consecinţă, chiar dacă deplângem un proces de­gra­dant, care ne afectează, se cuvine să acceptăm că el a generat şi consecinţe pozitive, de pe plat­forma cărora se poate lucra, se poate edifica. Suntem, azi, victimele de sacrificiu ale u­nui proces evolutiv vizibil cu ochiul liber, de care generaţiile viitoare vor şti să profite.