Nr. 10 (479) octombrie 2005

Andrei BODIU

Imitaţia între "îmblînziţi" şi "neşcoliţi"

Primul model de mimesis pe care trebuie, cred, să-l evocăm pentru a avea o cu­prin­dere asupra ceea ce tema propune este chiar cel definit de Aristotel. Astfel, literatura, şi li­te­ratura română contemporană, continuă să reflecte realitatea în limitele verosimilului şi ne­cesarului, încercînd astfel să se apropie cît mai mult de adevăr.

Am evocat ideea de imitare a realităţii pentru că ea este, cel puţin, pentru poezia ro­mânească, o adevărată obsesie. De la optzecişti citire, dar cu zdravene anticipări în poezia generaţiei pierdute, la  A. E.Baconsky, Petre Stoica, M. Ivănescu sau Mircea Dinescu, realitatea a intrat cu arme şi bagaje în poezie, devenind dintr-o „curiozitate” poetică un loc comun. Mai mult, pentru ideea de reflectare a realităţii au început să se dea autentice bă­tălii, cei mai tineri autori susţinînd că, de fapt, pînă la ei realitatea nu a fost niciodată i­mi­tată aşa cum se cuvine. Există aşadar, în poezia română de azi, un fel de ideal al mimesis-ului de cea mai autentică reflectare. Practic însă, dacă privim în urmă, la aproape 30 de ani de poezie românească, distincţia între autori nu cred că se poate face în funcţie de cît de intens imită realitatea ci, eventual, de cît de bine o fac.

Dacă pentru poeţi imitarea realităţii a devenit un autentic deziderat, prozatorilor li s-a cerut imperios să se întoarcă la real, la construcţia epică  solidă, clasică. Cumva molipsiţi de o boală care circula în perioada interbelică, mulţi critici români au aşteptat Romanul şi bănuiesc că unii îl aşteaptă şi acum. Frustrarea venea şi din faptul că optzeciştii, prin cei mai importanţi reprezentanţi, au cultivat cu obstinaţie şi spre enervarea unor comentatori, li­teratura experimentală. Şi cînd se părea că între obsesiile criticilor şi aroganţa prozatorilor nu mai e nici o punte a venit economia de piaţă şi a instaurat dictatura. Astfel, pro­zato­rii şi criticii au început să fraternizeze. Nu oricum, ci după interese editoriale şi, implicit, de vînzări. Astfel, imitarea realităţii, construcţia epică, povestea, au revenit în proză cu energie.

Aici însă se pune, cred, o întrebare. În ce măsură această revenire la poveste este, sau nu este, o formă de regresiune faţă de modelele de discurs experimentale propuse în anii ’80? Cum am putea explica acum, în 2005, ce s-a întîmplat în anii ’80 şi ce se întîmplă acum? Consider că, de exemplu, ultimul roman al lui Nedelciu, altfel un roman excelent, Zodia scafandrului, e mai puţin curajos în explorarea mijloacelor prozei şi, poate, im­plicit, chiar în relaţia cu realul, decît Tratament fabulatoriu; la fel, Pupa russa, romanul lui Gheorghe Crăciun e un roman mai conservator, mai „aşezat” decît celelalte cărţi ale au­to­ru­lui. Sigur, această opţiune ţine şi de logica internă a operei fiecărui autor. Totuşi, privind is­toria prozei româneşti ne va fi destul de greu să explicăm ce s-a întîmplat în anii ’80 şi ce se întîmplă acum. Nu vreau să par un apărător al experimentalismului. Mai mult, pot spu­ne că am citit şi Zodia scafandrului şi Pupa Russsa pe nerăsuflate. Dar, mă întreb, acesta e criteriul estetic esenţial după care citim şi judecăm literatura?

O altă situaţie avem în cazul celui mai celebru scriitor român al momentului, Mir­cea Cărtărescu. Nici una dintre cărţile autorului, deşi excelente, nu a cunoscut succesul mi­cii colecţii de proze De ce iubim femeile. Dacă aici am putea discuta despre prevalenţa cir­cuitului popular pe care a ajuns să fie cunoscută cartea, în cazul scrierilor lui Nedelciu şi Crăciun evocate mai sus, chestiunea e mai nuanţată pentru că distincţiile devin opera­bile doar în aria observatorilor apropiaţi fenomenului literar. Una dintre problemele e­sen­ţiale ale prozatorului român a fost şi este recuperarea publicului. Întrebarea care  se pune este dacă atragerea publicului spre cărţile româneşti înseamnă că proza românească e­vo­lu­ea­ză şi spre teritoriile inovaţiei. „Îmblînziţii”, ca să-i numim aşa, sînt însă o categorie de pro­fesionişti excepţionali. Îmi aminesc în acest sens o întîmplare povestită de Adriana Ba­beţi care, exasperată de „experimentalismele” lui Nedelciu din vremea cînd scriau împreu­nă Femeia în roşu i-a spus marelui prozator că şi-ar dori să-l vadă  scriind o pagină de proză realistă pur şi simplu. A doua zi dimineaţa Nedelciu le-a prezentat ei şi lui Mircea Mihăieş o pagină spune Adriana „perfectă”. 

O altă categorie, şi aici mimetismul funcţionează din plin, este a celor care scriu dar nu ştiu meserie. Nu înseamnă însă neapărat că n-au talent. Sînt doar, cu alte cuvinte „neşcoliţi”. Ce contează în producerea unei astfel de literatură este „trăirea”. Pe model oc­cidental „trăirea” se vinde foarte bine dacă e generată de oameni foarte tineri. Din păcate pentru  tinerii români care au publicat în ultimii ani, „trăirea” românească nu se vinde încă prea bine. Nu ştiu dacă acest lucru nu se întîmplă şi datorită faptului că, de multe ori, junii noştri prozatori atacă mai puţin temele lor şi mai mult ceea ce ar părea trendy pentru România: homosexualismul, drogurile etc., experienţe pe care literatura occidentală le-a consumat de la beatnici încoace. Şi asta într-o ţară care se transformă într-un ritm accele­rat, care se modernizează cu nişte eforturi enorme, în care conflictele şi situaţiile epice exploatabile aşteaptă doar să fie prinse în text. Fără să fiu patetic, cred că pentru scriitorul ro­mân o  perioadă cum e cea pe care o trăim nu va mai veni curînd. Ce se va mai întîmpla atît de spectaculos după ce vom ajunge la „limanul european” şi instituţiile vor funcţiona tot mai bine? Se petrece, cu unii dintre tinerii scriitori, ca şi cu primii ecologişti ro­mâni care-şi puneau diapozitive cu dezastrele ecologice africane în timp ce în jurul lor gu­noaiele creşteau cît casa. Cu alte cuvinte, de multe ori „autoficţiunile” româneşti sînt false autoficţiuni, ele nefiind decît poveşti prost inventate. În termeni aristotelici, autorii a­cestor producţii scriu „neverosimil”, sînt nişte imitatori de proastă calitate. Probabil însă că nu va mai dura mult şi cărţile foarte junilor vor avea cu adevărat succes de piaţă. Proble­ma acestor „autoficţiuni”, atunci cînd ele contează, este că  sînt devorante.  Editorul îşi ve­de sistematic de proiect în timp ce dintre cei care s-au lansat foare repede rămîn doar cei care au nervii tari şi care învaţă meserie. Faţă de optzecişti care au trebuit să rabde priva­ţi­uni de tot felul, tinerii prozatori români de azi par a fi nişte răsfăţaţi. Nu este tocmai aşa. În primul rînd, competiţia liberă nu răsfaţă pe nimeni. În al doilea rînd, cînd te dezmeti­ceşti că scrisul e o meserie şi încă una grea, păşeşti alături de „îmblînziţii” bătrîni.