Nr. 10 (479) octombrie 2005

George ARION

Ar fi reuşit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci?

Amân puţin răspunsul la această întrebare şi vă propun să vă imaginaţi următorul sce­nariu: la Palatul Parlamentului român se desfăşoară o şedinţă solemnă. Participă şeful sta­tului, Preşedinţii celor două Camere, senatori, deputaţi, premierul, miniştri, câţiva am­ba­sadori străini, ziarişti şi alţii. În timpul şedinţei, un avion deturnat de către un comando terorist se prăbuşeşte peste uriaşul edificiu. Nimeni nu scapă cu viaţă din respectiva sa­lă. În România se instalează haosul. Profitând de vidul de putere, unii dintre neprietenii noştri se grăbesc să contribuie şi mai mult la slăbirea ţării. Dar ministrul Justiţiei, salvat mi­raculos fiindcă se afla într-o vizită în străinătate, se întoarce acasă şi cu ajutorul unui grup format din eşaloanele inferioare ale conducerii, reuşeşte să readucă normalitatea.

V-am povestit subiectul unui roman pe care îl am de multă vreme în cap, dar n-am să-l scriu niciodată. Nu din cauza criticilor literari care, în cel mai bun caz, ar zâmbi condes­cendenţi, socotindu-l pe autor cu o imaginaţie dezlănţuită peste marginile firescului. Dintr-o cu totul altă pricină. Cartea a fost deja scrisă de către un autor celebru, Tom Clancy. Evident, în românul lui, Ordine prezidenţiale, avionul se prăbuşeşte peste Congresul american şi este o meditaţie asupra Puterii în lumea contemporană. Nimeni n-a râs de el, tirajul cărţii a fost impresionant, iar vânzările au crescut şi mai mult după septembrie 2001. Fiindcă – luaţi aminte! – Tom Clancy şi-a publicat cartea în 1996! După cum eu însumi am scris romanul Spioni în arşiţă care narează, cu doi ani înainte de atentatele de la Sharm El Sheik, despre incidente provocate de către terorism acolo.

Deci: ar fi reuşit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci?

Amân din nou răspunsul şi am să mă refer puţin la acest best-seller.

Un roman tradus în peste 40 de limbi... Vândut în 25 de milioane de exemplare... Du­pă care se va face un film cu Tom Hanks în rolul principal. Va avea, cu siguranţă, în­ca­sări de vis. Dan Brown, autorul acestui best-seller, este un tip simpatic – cel puţin aşa ne a­pare în fotografii – care i-a învăţat o vreme engleza pe tinerii americani. Acum nu mai pre­dă. A strâns destui bani ca să devină scriitor profesionist.

Vaticanul ne-a cerut imperativ: „Nu cumpăraţi această carte şi nu o citiţi!“ Eu vă spun s-o citiţi fără nici o teama, chiar dacă n-o cumpăraţi ci o luaţi de la un prieten – oare v-o împrumută? – sau de la o bibliotecă – trebuie să vă înscrieţi pe o lungă listă de aş­tep­tare. N-aveţi cum să vă pierdeţi credinţa. Chiar dacă o să vă confruntaţi cu întrebări tulbu­ră­toare. A avut Iisus o fiică? I-a fost Maria Magdalena soţie? A fugit aceasta pe teritoriul viitoarei Franţe după cumplitul Lui martiriu? A născut ea acolo o copilă care e precursoarea unei dinastii regale? A încifrat Leonardo da Vinci această poveste în Cina cea de taină şi în alte lucrări ale sale? A fost el, ca de altfel şi Newton, Botticelli, Mozart, Hugo, Debussy, Cocteau şi multe alte personalităţi, păstrătorul unui secret teribil? A încercat Bi­se­­rica să-l ascundă, pentru ca să nu-şi piardă autoritatea?

Întrebări, întrebări, întrebări... Ele fac parte dintr-o reţeta care a avut succes ori de câte ori ingredientele au fost bine dozate. Aşa au rezultat ficţiuni pline de tensiune, cum e şi Codul lui Da Vinci. Nu v-apucaţi de acest roman daca n-aveţi destul timp – singurul pe­ricol care vă paşte citindu-l e să vă lăsaţi toate treburile baltă. Are un număr mulţumitor de cadavre, de răpiri, de evadări, de jafuri, de trădări, de lovituri de teatru... E doldora de date istorice, pentru a ne crea impresia de verosimil şi a ne spori încordarea cu care ur­mărim acţiunea. Robert Langdon, profesor de simbolistică religioasă la Harvard, se po­meneşte, fără voia lui, în vârtejul unor întâmplări palpitante. E cam copt, tobă de carte, dar nu e aerian, aşa că face faţă cu brio unor conspiraţii, hărţuieli, bătăi sau ameninţări cu arma. Autorul îl poartă pe acest detectiv fără voie şi cu mintea ascuţită prin muzee celebre unde se comit asasinate, prin conace englezeşti dotate cu aparatură sofisticată de ascultare, prin mănăstiri cu personaje bizare sau împovărate de taine, prin sedii de bănci unde sunt păs­trate valori mai râvnite ca banii. Alături de o frumoasă reprezentantă a politiei franceze – adaos absolut necesar la reţetă – el e hăituit, somat să descifreze enigme, să spargă coduri, să descopere ce tâlcuri se ascund în pânze celebre, statui, monumente, manuscrise. E încă un erou dornic să afle unde este Sfântul Graal, potirul din care a băut Iisus la Cina cea de taină şi în care i s-ar fi strâns sângele după crucificare. Tot ceea ce i se întâmplă îi în­tă­reşte convingerea că potirul e doar un simbol care ascunde ceva mult mai puternic. Fiecare îl poate înţelege aşa cum crede de cuviinţă. Încercaţi şi dumneavoastră. În orice caz, Vaticanul poate fi liniştit: oricâte tiraje ar mai cunoaşte romanul lui Dan Brown, el nu va a­junge să concureze Biblia, cartea cea mai bine vândută din istorie. Socotit, totuşi, chiar şi de către cei mai înverşunaţi detractori ai săi, un excelent roman poliţist.

Aşadar, ar fi reuşit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci? Vă mai pun răbda­rea la încercare. Din punct de vedere al talentului literar, Dan Brown poate fi oricând e­ga­lat sau depăşit. Numai că îţi mai trebuie şi o documentare temeinică pentru o scriere ca a lui – e dispus autorul român să piardă doi-trei ani înainte de a se apuca să înceapă o carte, scotocind prin biblioteci după lucrări uneori greu accesibile, navigând zilnic, ore în şir, pe Internet, vizionând o sumedenie de filme, discutând cu membri ai serviciilor se­crete, ai poliţiei, care să-i furnizeze informaţii despre modul cum se conduce o anchetă şi care sunt procedurile specifice, vizitând zeci de oraşe de pe glob, pentru a se familiariza cu alte locuri unde să-şi poarte eroii, vorbind cu oameni obişnuiţi, notându-şi ca un reporter fre­netic comportamentul lor, modul cum se îmbracă şi cum trăiesc? Are el curajul să atace su­biecte gingaşe, unele socotite tabu, care pot să atragă anatema asupra lui? E pregătită lite­ra­tura română să primească o astfel de carte? (Deschid o paranteză: unii comentatori mi-au reproşat că în romanele mele acţiunea se mută dintr-un loc în altul; ce să mai zic de Dan Brown, care îşi poartă eroii prin SUA, Italia, Franţa, Anglia sau de Tom Clancy care, în Ordine prezidenţiale urmăreşte o acţiune derulata pe toate continentele?) Autorul ro­mân e mai mult preocupat de intimitatea sa, socotită mai importantă decât scena vastă a lumii. Blocul în care trăieşte este centrul Universului, vecinii de palier sunt personajele pe care le descrie cu voluptate. Poate exagerez, însă nu sunt departe de adevăr. Dar sunt la noi cititori care să primească entuziaşti o astfel de carte? În România s-au vândut într-un an 100 000 de exemplare din Codul lui Da Vinci; în SUA s-au vândut cate 100 000 pe săp­tămână. Avem critici literari care să poată discuta o realizare ca a lui Dan Brown şi să a­tragă atenţia asupra ei? Le-ar trebui repere în acest gen de literatură, dar, din păcate, nu prea mai avem critici literari importanţi ca Ov. S. Crohmălniceanu, care era perfect famili­arizat şi cu literatura poliţistă şi cu cea science-fiction şi nu rămânea cantonat în zona aflată sub tutela lui Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Ce le spun criticilor noştri literari nume ca John Le Carre, Frederick Forsythe, John Grisham, David Baldacci, John Case, Carlo Lu­carelli, William Diehl, Thomas Gifford, Robert Ludlum, Nelson DeMille? Mai nimic. Dă seama cineva despre apariţiile semnate de ei, care, din fericire, văd lumina tiparului şi în limba română? Numai întâmplător şi cu destulă maliţiozitate. O carte ca Melonul domnu­lui comisar a Danielei Zecca, o cercetătoare avizată în acest domeniu, este o rara avis. Ca dealtfel şi Literatura şi fascinaţia aventurii a lui Horia Matei. Organizează cineva vreo dezbatere despre înfloritoarea literatură poliţistă şi de spionaj, un companion de nă­dejde al cititorilor din secolul trecut, dar, se pare, şi din secolul XXI? Avem servicii de marketing care să facă rumoarea necesară în jurul unui roman marca Dan Brown şi să-l transforme într-un best-seller mondial? Există editorul cu fler care să parieze pe o astfel de carte? Ca să mă înscriu în aria de discuţii pe care aţi propus-o, o spun pe şleau: literatura română este complet nesincronizată cu acest gen de literatură care, prin alte părţi, cunoaşte succe­se eclatante.

Aşa că răspunsul la întrebarea iniţială îl ştiţi şi singuri.

În rest, ce să vă mai spun? Să citiţi bine!