Nr. 10 (479) octombrie 2005

Comiţii lui Vlaicu Vodă

În cele ce urmează, voi încerca discutarea categoriilor sociale din Valahia aşa cum a­par ele menţionate de unul dintre cele mai vechi documente medievale păstrate în calitate de chezaşi ai actului guvernării. Este vorba despre privilegiul acordat de Vladislav I – Vlaicu Vodă -, domnitorul Ţării Româneşti (16 noiembrie 1364 - 1377), braşovenilor la 20 ia­nuarie 1368, hotărând vămile necesar a fi plătite de negustori în ţara lui, precum şi punctele obligatorii de trecere pentru aceştia. El se adresează, în versiunea latină păstrată, „u­niversis fidelibus nostris, comitibus, castellanis, iudicibus, tributariis, officialibus et cuius[q]ve status hominibus, in terra nostra Transsalpina constitutis”. Brătianu optează pentru versiunea în limba română datorată lui C. C. Giurescu, după care voievodul le vorbea „tuturor credincioşilor noştri, marilor dregători, pârcălabilor, judecătorilor, vameşilor, sluj­başilor şi oamenilor din orice stare”, cu adaosul – datorat lui Brătianu însuşi – că este vor­ba despre orice stare „constituită în Ţara noastră Transalpină” (Bucureşti, Ed. Enciclope­dică, 1995, p. 26-27). Fără îndoială, traducerea este corectă, dar ea suportă discuţii suplimentare în raport cu originalul latin. Într-o altă versiune, preluată din micro­mo­no­grafia despre Vladislav I (Bucureşti, Ed. Militară,1979, p. 55), scrisă de Nicolae Con­stan­tinescu, fragmentul este tradus puţin altfel: „Vouă, aşadar, tuturor credincioşilor noştri, comiţi, castelani, juzi, vameşi, slujbaşi şi oameni de orice stare, rânduiţi în Ţara noastră Românească, vă punem în vedere foarte desluşit...”.

Astfel, cei mai înalţi demnitari menţionaţi sunt comiţii, traduşi de Giurescu prin foarte generica – şi deci imprecisa – sintagmă „marii dregători”. Cele două versiuni ro­mâneşti avute mai sus în vedere evocă nişte realităţi de la sud de Carpaţi uzând de o termi­nologie latină uzuală în Ungaria. Dar ce ascunde, în fapt, aceasta? În opinia mea, comiţii ar putea fi, prea bine, sinonimul aproximativ, latin, al jupanilor. Suntem într-o perioadă când, după cum arată Brătianu cu o pagină mai înainte, există „... superioritatea unui «obicei al pământului» care determină, în jurul Domnitorului, prezenţa unui sfat constituit din acei majores terrae (subl. Gh. I. B.) ce i s-au închinat, recunoscând «dominiul eminent» care îi dă dreptul să dăruiască şi să confirme stăpânirea pământurilor, să confere «o­ha­bele» sau imunităţile, să perceapă veniturile ce rezultă pentru Domnie din transferurile private de stăpânire; dar, totdeodată, în virtutea principiului de reciprocitate ce se află la te­melia dreptului feudal, Domnul ţării unificate trebuie să recurgă la colaborarea aceloraşi re­prezentanţi ai puterilor locale, atât pentru a interpreta dreptul şi a rosti judecata sa, cât [şi] pentru a hotărî în problemele însemnate, ce trebuie să le rezolve în interesul obştesc” (p. 25). Cu alte cuvinte, comites ar fi stăpânii formaţiunilor teritoriale supuse domniei şi in­trate în alcătuirea statului, pentru Ţara Românească a sec. al XIV-lea acestea fiind – mă­car în mare parte – jupele. Într-adevăr, în epocă, documentele slavone îi desemnează pe aceşti „mai-mari ai pământurilor” precedându-le numele prin titulatura de jupan. Abia mult mai târziu aceasta devenea „jupân”, însoţind, de astă dată, mai curând numele târgo­veţilor mai mult sau mai puţin înstăriţi, venerabili sau bine situaţi în contextul social dat. Co­miţii din document ar putea fi, prin urmare, sfetnicii de prima mână ai domnitorului care erau, în acel moment, stăpânii formaţiunilor teritoriale locale, jupanii.

Lucrurile sunt, însă, ceva mai complicate decât atât, pentru bunul motiv că în Valahia celei de a doua jumătăţi a sec. al XIV-lea, independenţa statală, disputată în anumite momente fierbinţi cu arma în mână, nu este, necesarmente, o dominantă în durata vea­cului. Ea rămâne, în diversele configuraţii politice, documentate fragmentar şi lacunar astăzi, un deziderat al cercurilor dimprejurul tronului; nu neapărat şi al tuturor jupanilor, după cum o dovedesc dezerţiunile în Ardeal ale unor fruntaşi ai ţării. Jocurile nu par de­fi­nitiv făcute nici măcar după victoria lui Basarab de la Posada, din septembrie 1330, iar pentru domnitorii ce i-au urmat, totul a trebuit renegociat în plan diplomatic ori asigurat cu arma în mână. Cum epoca lui Vlaicu ne este cunoscută vag, nu trebuie să excludem a­prioric din discuţie nici una dintre posibilităţile de a aprofunda cunoaşterea ei. Or, tocmai o astfel de posibilitate pare să implice şi prezenţa în textul privilegiului conferit negustorilor braşoveni a termenului latin de comites, comiţi. Dacă, fie şi din raţiuni de oportunitate politică momentană, Vlaicu recunoştea că propria-i ţară face parte din sistemul statal al Ungariei lui Ludovic de Anjou, atunci era firesc ca termenul de comes să îl echivaleze pe cel de jupan, iar jupa să fie echivalentul administrativ-teritorial al comitatelor ma­ghiare. Se prea poate, altfel spus, ca în momentul respectiv jupele Ţării Româneşti să fi fost echivalate – fie şi formal, numai în actele de cancelarie – cu comitatele ungureşti, luându-le pe acestea drept model de funcţionare şi organizare. Perioada era, în orice caz, una de marcată influenţă occidentală, până şi la nivelul moravurilor şi cel vestimentar, iar purtătorul acesteia era, prin excelenţă, regatul angevin cu veleităţi de stăpânitor al Valahiei.

Ipoteza poate fi sprijinită şi de ceilalţi termeni latini care, toţi împreună, sugerează o organizare internă similară celei maghiare. Castellanus trebuia să fie, conform lecturii lui C. C. Giurescu, pârcălabul aşezat în fruntea unei cetăţi, în timp ce versiunea cealaltă traduce docil prin „castelan”. Oricum, respectivul apare ca un personaj aristocratic cu o ca­rieră preponderent militară, întrucât cetăţile vertebrau sistemul defensiv al ţării, constituind, totodată, reşedinţele fortificate ale fiecărei jupe în care diferenţierea socială aşezase în fruntea comunităţii un lider local. În epoca lui Vlaicu Vodă, jupanii nu mai vieţuiau, după toate aparenţele, în interiorul formaţiunilor pe care le stăpâneau şi reprezentau, an­tu­rându-l, în schimb, pe domnitor şi participând cu sfatul personal la guvernarea ţării. Cei ce rămâneau să asigure reprezentarea puterii în teritoriu, să comande garnizoanele ce­tăţilor şi să pună în practică deciziile domneşti în arealul de care răspundeau erau, fără în­doială, castelanii, comandanţii cetăţilor. Este de crezut că numirea lor cu termenul – oarecum târziu – de pârcălabi falsifică întrucâtva înţelegerea corectă a epocii. Modelul castela­nului din Ţara Românească, în vremea voievodului Vlaicu, într-o epocă de romano-catolicism bine reprezentat până şi la curte, de influenţă maghiară şi de presiuni politico-mili­tare angevine, pe când regele Ludovic se afla către apogeul puterii sale, pare asociabil reali­tăţilor de la vest de Carpaţi.

Două cuvinte merită şi menţionarea separată a judecătorilor (iudex) într-un mediu – cel muntenesc – unde legea pământului, nescrisă, era aplicată, la nivelul instanţelor su­perioare, de deţinătorii puterii: domnitorul, jupanii (comiţii) de la curte, castelanii din teri­toriu. Cum judecătorii sunt pomeniţi imediat după aceştia, trebuie văzuţi, pesemne, în ei juzii sau cnezii sau vătămanii, după cum remarcă Gh. I. Brătianu. „... Cuvintele jude sau judec (acesta din urmă folosit în Muntenia) nu sunt în legătură directă, cum se credea, cu drepturi sau atribuţiuni judiciare, ci cu rosturile unei proprietăţi libere. Cel mult la obârşia antică a cuvântului, s-ar putea căuta ideea cuprinsă în latinul judex, dar care şi atunci se întregea cu un înţeles administrativ” (p. 46). Iudex îi desemnează, deci, pe judeci, mai marii unei comunităţi locale, „cnezimea”. Aş ezita, totuşi, să extrapolez asupra judecilor ti­tu­latura cnezială, întrucât, chiar şi îndeplinind aceleaşi funcţii administrativ-sociale, de mai mari ai comunităţii săteşti, judecii provin dintr-o altă tradiţie zonală, după cum o indică însăşi folosirea altui termen. În timp ce cnez este un cuvânt de origine slavă, fiind adoptat şi propagat, pesemne, în regiunile locuite majoritar de slavii aşezaţi pe teritoriul ro­mânesc actual, judec mărturiseşte o origine latină. Nu este întâmplătoare atestarea acestei ultime denumiri tocmai în Muntenia, acolo unde a existat şi Vlăsia (nume ce înseamnă ţara vlahilor, a latinofonilor, adică).

Vameşii – a căror prezenţă într-un privilegiu domnesc destinat negustorilor străini nu poate fi decât firească – sunt, în această succesiune care le arată precis locul în ierarhie, niş­te slujbaşi ai domniei. Deşi importanţa lor în această calitate o precedă pe cea a generic desemnaţilor „oficiali” – cei care deservesc domnitorul pe orice treaptă a scării modestului, deocamdată, aparat statal –, ei se situează încă la urma enumerării reprezentanţilor pu­terii în teritoriu, de la mare la mic şi de la nivelul zonelor ţării la cel local. Tot aşa, împreună, aceşti reprezentanţi ai „birocraţiei şi tehnocraţiei medievale”, precedă menţionarea „oa­menilor din orice stare”, deci a întregului corp social al Valahiei.

Nicolae Constantinescu era de părere că „Bineînţeles, luând în considerare circumstanţele în care se întocmesc cele două documente, informaţiile de mai sus nu trebuie pri­vite decât în spiritul şi nu în litera lor, întrucât ele reflectă mai ales realităţi din organiza­rea feudală a Transilvaniei (numai acolo există comiţi, castelani etc.). Ceea ce nu înseamnă, desigur, că documentele amintite nu aveau în vedere tocmai aparatul de stat existent în timpul lui Vlaicu...” (op. cit., p. 55). Cum s-a văzut însă, nimic nu indică în mod precis că ruptura politică dintre Ungaria şi Valahia a fost, în acel moment, radicală şi că s-a per­ma­nentizat, reflectându-se până şi în sistemul social al împărţirilor ierarhice. Mai probabil lucrurile au stat tocmai dimpotrivă.

Câteva concluzii se impun. Se constată astfel că, în reprezentarea actului lui Vladislav I, de prioritatea absolută şi de enumerarea cea mai amănunţită beneficiază ierar­hia politică. Urmează, mai succint, cea „funcţionărească” iar la urmă, expediată printr-o men­ţiune pe cât de largă, pe atât de vagă, întreaga structură socială a ţării. Ar rezulta de aici că viziunea curţii reflectată de hrisovul voievodal este eminamente politică, cu o a­tenţie către formula de organizare a statului cu compartimentările sale principale, socie­ta­tea fiind cvasi-ignorată, subînţeleasă. Confuzia dintre puterea teritorială şi cea delegată u­nor slujitori numiţi în ierarhia statului înclină încă în favoarea primei, accentul cade deocamdată pe legitimitatea apartenenţei la teritoriu şi la spiţă.

Ţara Românească a lui Vlaicu Vodă pare, la 1368, medievală, evoluţia statului înspre o modernitate concepută în termenii înnoirii şi organizării aparatului statal abia se pre­simte ca o adiere vagă. Contează stăpânirea pământului, a jupelor aduse sub ascultarea domniei, foarte posibil nu toate deodată şi nici în acelaşi fel, printr-un proces de extindere re­zultat în urma unor negocieri, alianţe matrimoniale, ori chiar confruntări armate. Despre toate aceste modalităţi şi etape, izvoarele scrise tac. Ele s-au petrecut însă, cândva între 1247, când diploma acordată de regele maghiar Bela al IV-lea ioaniţilor menţiona di­fuz existenţa mai multor ţări organizate ca şi cnezate şi voievodate, împreună cu mai marii lor (majores terrae), şi momentul în care Vlaicu emite privilegiul destinat negustorilor braşoveni.

Reluarea discuţiei de acolo de unde a lăsat-o Gh. I. Brătianu permite şi observarea cir­cumstanţei că societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu era ne­diferenţiată. Se lasă surprinsă o realitate în plină evoluţie, nicidecum una aflată la în­ce­puturile ei, cum s-ar fi putut crede. Dacă se adăugă la aspectele politice şi sociale avute în ve­dere şi prezenţa diverselor grupuri etnice şi confesionale în acest spaţiu, ceea ce va rezulta va fi imaginea luxuriantă a unei prezenţe complexe, care îşi căuta pe diverse căi viitoarele coagulări.