BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

VERTICAL

de

Ovidiu PECICAN

Comiții lui Vlaicu Vodă

 

În cele ce urmează, voi încerca discutarea categoriilor sociale din Valahia așa cum a­par ele menționate de unul dintre cele mai vechi documente medievale păstrate în calitate de chezași ai actului guvernării. Este vorba despre privilegiul acordat de Vladislav I – Vlaicu Vodă -, domnitorul Țării Românești (16 noiembrie 1364 - 1377), brașovenilor la 20 ia­nuarie 1368, hotărând vămile necesar a fi plătite de negustori în țara lui, precum și punctele obligatorii de trecere pentru aceștia. El se adresează, în versiunea latină păstrată, „u­niversis fidelibus nostris, comitibus, castellanis, iudicibus, tributariis, officialibus et cuius[q]ve status hominibus, in terra nostra Transsalpina constitutis”. Brătianu optează pentru versiunea în limba română datorată lui C. C. Giurescu, după care voievodul le vorbea „tuturor credincioșilor noștri, marilor dregători, pârcălabilor, judecătorilor, vameșilor, sluj­bașilor și oamenilor din orice stare”, cu adaosul – datorat lui Brătianu însuși – că este vor­ba despre orice stare „constituită în Țara noastră Transalpin㔠(București, Ed. Enciclope­dică, 1995, p. 26-27). Fără îndoială, traducerea este corectă, dar ea suportă discuții suplimentare în raport cu originalul latin. Într-o altă versiune, preluată din micro­mo­no­grafia despre Vladislav I (București, Ed. Militară,1979, p. 55), scrisă de Nicolae Con­stan­tinescu, fragmentul este tradus puțin altfel: „Vouă, așadar, tuturor credincioșilor noștri, comiți, castelani, juzi, vameși, slujbași și oameni de orice stare, rânduiți în Țara noastră Românească, vă punem în vedere foarte deslușit...”.

Astfel, cei mai înalți demnitari menționați sunt comiții, traduși de Giurescu prin foarte generica – și deci imprecisa – sintagm㠄marii dregători”. Cele două versiuni ro­mânești avute mai sus în vedere evocă niște realități de la sud de Carpați uzând de o termi­nologie latină uzuală în Ungaria. Dar ce ascunde, în fapt, aceasta? În opinia mea, comiții ar putea fi, prea bine, sinonimul aproximativ, latin, al jupanilor. Suntem într-o perioadă când, după cum arată Brătianu cu o pagină mai înainte, exist㠄... superioritatea unui «obicei al pământului» care determină, în jurul Domnitorului, prezența unui sfat constituit din acei majores terrae (subl. Gh. I. B.) ce i s-au închinat, recunoscând «dominiul eminent» care îi dă dreptul să dăruiască și să confirme stăpânirea pământurilor, să confere «o­ha­bele» sau imunitățile, să perceapă veniturile ce rezultă pentru Domnie din transferurile private de stăpânire; dar, totdeodată, în virtutea principiului de reciprocitate ce se află la te­melia dreptului feudal, Domnul țării unificate trebuie să recurgă la colaborarea acelorași re­prezentanți ai puterilor locale, atât pentru a interpreta dreptul și a rosti judecata sa, cât [și] pentru a hotărî în problemele însemnate, ce trebuie să le rezolve în interesul obștesc” (p. 25). Cu alte cuvinte, comites ar fi stăpânii formațiunilor teritoriale supuse domniei și in­trate în alcătuirea statului, pentru Țara Românească a sec. al XIV-lea acestea fiind – mă­car în mare parte – jupele. Într-adevăr, în epocă, documentele slavone îi desemnează pe acești „mai-mari ai pământurilor” precedându-le numele prin titulatura de jupan. Abia mult mai târziu aceasta devenea „jupân”, însoțind, de astă dată, mai curând numele târgo­veților mai mult sau mai puțin înstăriți, venerabili sau bine situați în contextul social dat. Co­miții din document ar putea fi, prin urmare, sfetnicii de prima mână ai domnitorului care erau, în acel moment, stăpânii formațiunilor teritoriale locale, jupanii.

Lucrurile sunt, însă, ceva mai complicate decât atât, pentru bunul motiv că în Valahia celei de a doua jumătăți a sec. al XIV-lea, independența statală, disputată în anumite momente fierbinți cu arma în mână, nu este, necesarmente, o dominantă în durata vea­cului. Ea rămâne, în diversele configurații politice, documentate fragmentar și lacunar astăzi, un deziderat al cercurilor dimprejurul tronului; nu neapărat și al tuturor jupanilor, după cum o dovedesc dezerțiunile în Ardeal ale unor fruntași ai țării. Jocurile nu par de­fi­nitiv făcute nici măcar după victoria lui Basarab de la Posada, din septembrie 1330, iar pentru domnitorii ce i-au urmat, totul a trebuit renegociat în plan diplomatic ori asigurat cu arma în mână. Cum epoca lui Vlaicu ne este cunoscută vag, nu trebuie să excludem a­prioric din discuție nici una dintre posibilitățile de a aprofunda cunoașterea ei. Or, tocmai o astfel de posibilitate pare să implice și prezența în textul privilegiului conferit negustorilor brașoveni a termenului latin de comites, comiți. Dacă, fie și din rațiuni de oportunitate politică momentană, Vlaicu recunoștea că propria-i țară face parte din sistemul statal al Ungariei lui Ludovic de Anjou, atunci era firesc ca termenul de comes să îl echivaleze pe cel de jupan, iar jupa să fie echivalentul administrativ-teritorial al comitatelor ma­ghiare. Se prea poate, altfel spus, ca în momentul respectiv jupele Țării Românești să fi fost echivalate – fie și formal, numai în actele de cancelarie – cu comitatele ungurești, luându-le pe acestea drept model de funcționare și organizare. Perioada era, în orice caz, una de marcată influență occidentală, până și la nivelul moravurilor și cel vestimentar, iar purtătorul acesteia era, prin excelență, regatul angevin cu veleități de stăpânitor al Valahiei.

Ipoteza poate fi sprijinită și de ceilalți termeni latini care, toți împreună, sugerează o organizare internă similară celei maghiare. Castellanus trebuia să fie, conform lecturii lui C. C. Giurescu, pârcălabul așezat în fruntea unei cetăți, în timp ce versiunea cealaltă traduce docil prin „castelan”. Oricum, respectivul apare ca un personaj aristocratic cu o ca­rieră preponderent militară, întrucât cetățile vertebrau sistemul defensiv al țării, constituind, totodată, reședințele fortificate ale fiecărei jupe în care diferențierea socială așezase în fruntea comunității un lider local. În epoca lui Vlaicu Vodă, jupanii nu mai viețuiau, după toate aparențele, în interiorul formațiunilor pe care le stăpâneau și reprezentau, an­tu­rându-l, în schimb, pe domnitor și participând cu sfatul personal la guvernarea țării. Cei ce rămâneau să asigure reprezentarea puterii în teritoriu, să comande garnizoanele ce­tăților și să pună în practică deciziile domnești în arealul de care răspundeau erau, fără în­doială, castelanii, comandanții cetăților. Este de crezut că numirea lor cu termenul – oarecum târziu – de pârcălabi falsifică întrucâtva înțelegerea corectă a epocii. Modelul castela­nului din Țara Românească, în vremea voievodului Vlaicu, într-o epocă de romano-catolicism bine reprezentat până și la curte, de influență maghiară și de presiuni politico-mili­tare angevine, pe când regele Ludovic se afla către apogeul puterii sale, pare asociabil reali­tăților de la vest de Carpați.

Două cuvinte merită și menționarea separată a judecătorilor (iudex) într-un mediu – cel muntenesc – unde legea pământului, nescrisă, era aplicată, la nivelul instanțelor su­perioare, de deținătorii puterii: domnitorul, jupanii (comiții) de la curte, castelanii din teri­toriu. Cum judecătorii sunt pomeniți imediat după aceștia, trebuie văzuți, pesemne, în ei juzii sau cnezii sau vătămanii, după cum remarcă Gh. I. Brătianu. „... Cuvintele jude sau judec (acesta din urmă folosit în Muntenia) nu sunt în legătură directă, cum se credea, cu drepturi sau atribuțiuni judiciare, ci cu rosturile unei proprietăți libere. Cel mult la obârșia antică a cuvântului, s-ar putea căuta ideea cuprinsă în latinul judex, dar care și atunci se întregea cu un înțeles administrativ” (p. 46). Iudex îi desemnează, deci, pe judeci, mai marii unei comunități locale, „cnezimea”. Aș ezita, totuși, să extrapolez asupra judecilor ti­tu­latura cnezială, întrucât, chiar și îndeplinind aceleași funcții administrativ-sociale, de mai mari ai comunității sătești, judecii provin dintr-o altă tradiție zonală, după cum o indică însăși folosirea altui termen. În timp ce cnez este un cuvânt de origine slavă, fiind adoptat și propagat, pesemne, în regiunile locuite majoritar de slavii așezați pe teritoriul ro­mânesc actual, judec mărturisește o origine latină. Nu este întâmplătoare atestarea acestei ultime denumiri tocmai în Muntenia, acolo unde a existat și Vlăsia (nume ce înseamnă țara vlahilor, a latinofonilor, adică).

Vameșii – a căror prezență într-un privilegiu domnesc destinat negustorilor străini nu poate fi decât fireasc㠖 sunt, în această succesiune care le arată precis locul în ierarhie, niș­te slujbași ai domniei. Deși importanța lor în această calitate o precedă pe cea a generic desemnaților „oficiali” – cei care deservesc domnitorul pe orice treaptă a scării modestului, deocamdată, aparat statal –, ei se situează încă la urma enumerării reprezentanților pu­terii în teritoriu, de la mare la mic și de la nivelul zonelor țării la cel local. Tot așa, împreună, acești reprezentanți ai „birocrației și tehnocrației medievale”, precedă menționarea „oa­menilor din orice stare”, deci a întregului corp social al Valahiei.

Nicolae Constantinescu era de părere c㠄Bineînțeles, luând în considerare circumstanțele în care se întocmesc cele două documente, informațiile de mai sus nu trebuie pri­vite decât în spiritul și nu în litera lor, întrucât ele reflectă mai ales realități din organiza­rea feudală a Transilvaniei (numai acolo există comiți, castelani etc.). Ceea ce nu înseamnă, desigur, că documentele amintite nu aveau în vedere tocmai aparatul de stat existent în timpul lui Vlaicu...” (op. cit., p. 55). Cum s-a văzut însă, nimic nu indică în mod precis că ruptura politică dintre Ungaria și Valahia a fost, în acel moment, radicală și că s-a per­ma­nentizat, reflectându-se până și în sistemul social al împărțirilor ierarhice. Mai probabil lucrurile au stat tocmai dimpotrivă.

Câteva concluzii se impun. Se constată astfel că, în reprezentarea actului lui Vladislav I, de prioritatea absolută și de enumerarea cea mai amănunțită beneficiază ierar­hia politică. Urmează, mai succint, cea „funcționăreasc㔠iar la urmă, expediată printr-o men­țiune pe cât de largă, pe atât de vagă, întreaga structură socială a țării. Ar rezulta de aici că viziunea curții reflectată de hrisovul voievodal este eminamente politică, cu o a­tenție către formula de organizare a statului cu compartimentările sale principale, socie­ta­tea fiind cvasi-ignorată, subînțeleasă. Confuzia dintre puterea teritorială și cea delegată u­nor slujitori numiți în ierarhia statului înclină încă în favoarea primei, accentul cade deocamdată pe legitimitatea apartenenței la teritoriu și la spiță.

Țara Românească a lui Vlaicu Vodă pare, la 1368, medievală, evoluția statului înspre o modernitate concepută în termenii înnoirii și organizării aparatului statal abia se pre­simte ca o adiere vagă. Contează stăpânirea pământului, a jupelor aduse sub ascultarea domniei, foarte posibil nu toate deodată și nici în același fel, printr-un proces de extindere re­zultat în urma unor negocieri, alianțe matrimoniale, ori chiar confruntări armate. Despre toate aceste modalități și etape, izvoarele scrise tac. Ele s-au petrecut însă, cândva între 1247, când diploma acordată de regele maghiar Bela al IV-lea ioaniților menționa di­fuz existența mai multor țări organizate ca și cnezate și voievodate, împreună cu mai marii lor (majores terrae), și momentul în care Vlaicu emite privilegiul destinat negustorilor brașoveni.

Reluarea discuției de acolo de unde a lăsat-o Gh. I. Brătianu permite și observarea cir­cumstanței că societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu era ne­diferențiată. Se lasă surprinsă o realitate în plină evoluție, nicidecum una aflată la în­ce­puturile ei, cum s-ar fi putut crede. Dacă se adăugă la aspectele politice și sociale avute în ve­dere și prezența diverselor grupuri etnice și confesionale în acest spațiu, ceea ce va rezulta va fi imaginea luxuriantă a unei prezențe complexe, care își căuta pe diverse căi viitoarele coagulări.