Nr. 10 (479) octombrie 2005

Familia - chintesenţa unei epoci

Puţine publicaţii din ţară se pot lăuda cu trecutul „Familiei”, cu ambitusul său spiritual, cu efectul benefic pe care l-a avut în epocă. Căci, după „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” a lui George Bariţiu, „Familia” este cea de a doua mare revistă literar-culturală a românilor transilvăneni, revistă cu rol ideologic şi spiritual de cel mai înalt nivel. Dacă foile lui Bariţiu au făcut începutul, luptându-se cu probleme de stabilire (şi unificare) a ortografiei), cu crearea unui orizont literar adecvat lecturii şi pătrunderii ideilor veacului în sânul maselor, cu formarea unei pături statornice de intelectuali preocupată de problemele creaţiei artistice, cu promovarea scrisului artistic local, „Familia” păşeşte pe un teren pregătit într-o oarecare măsură, astfel încât ea devine din primul moment purtătoarea de cuvânt a intelectualităţii româneşti în expansiune, cu rol primordial în trezirea la viaţă naţională proprie. „Familia” lui Iosif Vulcan de la Budapesta - Oradea este fără îndoială o revistă care întemeiază şi fortifică o tradiţie, care impune norme şi stiluri de creaţie şi judecare estetică, o revistă în care îşi dau mâna toţi scriitorii mai importanţi ai epocii, de la Alecsandri la Coşbuc şi de la Şt. O. Iosif la Octavian Goga. Ţelul spiritual major al revistei este atât de invederat, încât trezeşte interesul a numeroase generaţii de creatori locali sau de dincolo de munţi şi face din debutul lui Eminescu un act de aureolă literară care nu-i poate fi contestat de nici o altă publicaţie. Având în vedere că cel mai important poet român, Mihai Eminescu, debutează şi este găzduit timp de mai mulţi ani în paginile revistei, „Familia” de la Oradea îşi dobândeşte dreptul la clasicitate şi consacrare literară cu mult înaintea „Convorbirilor literare” şi a altor reviste de epocă. Revista orădeană este fără-ndoială deţinătoarea celei mai prestigioase tradiţii a scrisului românesc de la mijlocul şi sfârşitul secolului al XIX-lea, a unui palmares cultural de prim rang, deoarece aproape că nu există scriitor cât de cât important în epocă să nu fi semnat ceva în paginile revistei orădene. Aici îşi dau mâna şi se continuă armonios oameni din „epoca începutului de drum”, cum ar fi spus Paul Cornea, paşoptiştii romantici şi clasicizanţi cu iureşul plin de mesianism enciclopedic reprezentat de generaţia lui Haşdeu şi Odobescu, cu generaţia marilor realişti junimişti, Eminescu, Creangă, Slavici, Coşbuc, sau a romanticilor modernişti, de tipul lui Duiliu Zamfirescu şi Al. Macedonski, cu suflul înnoitor al noului realism rural reprezentat de Coşbuc şi Goga, de melancolicul Iosif, jucăuşul Zaharia Bârsan sau de nevroticul Emil Isac. Toate aceste tendinţe, de naţionalism şi autohtonism congenital, se întâlnesc cu noile orientări europeiste, reprezentate de un Poe, Oscar Wilde, Sudermann, Ibsen, Bjornson, Twain, Cehov, Gorki, Yola etc. într-un amalgam de stiluri şi metode literare care pledează pentru convieţuirea valorilor, pentru libertatea de expresie în numele artei, pentru concurenţa liberă şi nestingherită în emulaţia şi decantarea valorilor. Rubricile de artă, ilustraţiile, portretele critice, comentariile de cărţi sau de evenimente de la rubricile „Salon” sau „Ce e nou”, „Limbă şi literatură”, „Varietăţi” fac din „Familia” creuzetul unui enciclopedism generos şi util, în care ştirile despre manifestaţii corale sau teatrale se îmbină în chip necesar cu cele despre ultimele noutăţi editoriale, cu cele legate de mişcarea feministă sau cu activitatea numeroaselor asociaţii culturale studenţeşti, cu noutăţi din educaţie şi învăţământ. „Familia” lui Iosif Vulcan din anii 1865-1906 poate fi socotită pe drept cuvânt şcoala literară cea mai demnă de respect a epocii, „biletul de intrare permanentă în literatura română a lui Iosif Vulcan”, aşa cum a caracterizat-o Octavian Goga.

Dar „Familia” orădeană este departe de a-şi fi încheiat menirea şi a fi sporit în mod considerabil zestrea  spirituală a secolului al XIX-lea. În secolul XX-lea, ea a numărat alte patru serii, fiecare dintre ele perfect integrate în atmosfera de ide a timpului şi perfect acomodate spiritului înnoitor al epocii. Animatorul noilor serii interbelice a fost M. C. Samarineanu, om de cultură cu gust sigur şi rafinat, animat de nobile năzuinţe şi idealuri. Noua programă de acţiune şi luptă („Ea trebuie să fie o şcoală. Ea trebuie să smulgă raze din soarele culturii neamului şi să le răsfrângă asupra masei locale”) rămâne una de integrare creatoare a forţelor locale în marele circuit naţional iniţiat odată cu realizarea Marii Uniri. „Familia” seria a doua apare între 1926 şi 1929, cu un număr de colaboratori devotaţi, militând pentru înfiinţarea Teatrului de vest, a realizării unei apropieri etnice benefice, a promovării scrierilor unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Aron Cotruş, Hortensia Papadat Bengescu, I. Mihăescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu ş.a. Seria a treia, 1934-1940 şi a patra 1941-1944 se eliberează de orice complex regional, deschizând paginile sale lui Octav Suluţiu, Radu Gyr, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Virgil Gheorghiu, V. Papilian, Mircea Damian, E.Lovinescu, Ion Agârbiceanu, Ion Pillat, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Anton Holban, ceea ce o face  perfect integrată în fluxul de valori ale momentului.

Reluarea revistei în anul 1965 a adus mari satisfacţii lumii literare şi această serie a V-a reprezintă un stadiu şi racord valoric, prin generaţia Cercului literar, prin afirmarea unor critici de prestigiu, prin promovarea constantă a valorilor generaţiilor opzeciste şi douămiiste printr-o critică de calitate şi o armonioasă prezenţă a forţelor locale şi a celor naţionale. Fie ca ea să rămână în continuare o tribună deschisă tuturor valorilor, un câmp fertil dezbaterilor libere de idei şi a valorilor naţionale autentice!