Nr. 10 (479) octombrie 2005

Veşti bune, într-o cutie roz

— Sunt deprimată, zicea Lili, golind paharul de vin pe care Lucian i-l umplea mereu. M-a sunat prietenul meu şi mi-a spus că m-a înşelat.

— Ce bou! a zis un tip pe care, dacă nimeni nu găsise de cuviinţă să mi-l prezinte, îl ignorasem şi eu.

Eram ameţit, deşi nu băusem nimic toată seara şi m-am îndreptat spre o cameră mai liniştită. Iulia şi Olivia erau acolo. Stăteau jos, pe covor, cu paharele de vin lângă ele şi eu m-am întins pe pat. Iulia zicea că ea e puţin vrăjitoare, dar o vrăjitoare bună, care ştie în ce termeni să pună problemele, astfel încât soluţiile pe care le propune să fie perfecte.

Olivia a băut puţin vin, a mormăit ceva şi a ieşit pe uşă.

— OK, am zis, ca şi cum aş fi priceput ceva.

— Oare când a venit Kolb Dominic la mine, să mă ceară în căsătorie? m-a întrebat Iu­lia. Şi ce răspuns aştepta el de la mine? Eram bezmetică, atunci. Nu mă gândeam eu la lu­cruri atât de serioase. Puteam să răspund la întrebări mai simple, de genul: “Bem şi noi ceva?”

Din cealaltă cameră se auzea, în surdină, muzica, iar în podul casei miorlăiau nişte pui de pisică pe care mama lor fie refuza, fie tocmai venise să-i alăpteze.

— Tu ştii mai bine! Eu chiar nu am idee ce discutaţi voi în vremurile alea, cu atât mai puţin aş putea să îmi amintesc o seară anume - sau o noapte - în care o chestie aşa de se­rioasă, precum o cerere în căsătorie, să fi fost comisă.

— Anyway!, a zis ea şi mi-a făcut cu ochiul. A încercat apoi şi cu celălalt, de câteva ori, dar nu a reuşit decât să îi închidă pe amândoi.

— Tu poţi?

Am încercat, dar n-am reuşit mai bine decât ea.

Râdea.

— Mai ţii minte cât de încântat era Sandu, în Vama Veche, când nişte puşti ne dă­deau celor din gaşca noastră, mâncarea ce le rămânea lor, pe o terasă? “Bă, ăştia sunt vete­rani, au nevoie de suportul nostru!”,  cred că îşi spuneau, iar Sandu era atât de bucuros să primească pe gratis ceva…

— Pe cât de dificil i-ar fi fost să ofere, tot pe gratis…

— Îmi amintesc ce sume exorbitante câştigam în copilărie, când mergeam cu sorco­va! Cred că aşa se simţea el acum!

— Am caseta cu Neil Young pe care mi-ai împrumutat-o. Să nu uit să ţi-o las. E în gea­ca mea, în cuier, dacă treci pe acolo, te rog să o iei.

— Neil Young ascultam eu, când a venit prima dată Radu în Oraş.

— Credeam că noi ne-am molipsit de la el!

— Nu! Lui i-a plăcut Neil Young, pentru că asta ascultam eu!

— În ce confuzie am trăit, în toţi aceşti ani!

— Da. Auzi? Ce i-ai zis lui Dominic despre Anda?

— De ce?

— Îmi spunea că atitudinea ta faţă de ea nu e duşmănie, dar nici departe nu e.

— E mai rău. Indiferenţă îi spune.

— Dar tu ai mai vorbit cu el?

— Da. I-am trimis ultimul e-mail al Andei pentru mine. Nu m-am mirat prea tare când Dominic mi-a zis că pare rupt din cartea ei: “Acelaşi stil, aceeaşi înjurătură. Mai de­gra­bă senzaţia e dezamăgitoare. Adică se citeşte cu mare interes, dar nu ştiu de ce nu îmi pla­ce, probabil o notă prea evidentă de teatralitate strică totul”.

— Anda Branea and her style!

— Mesajul ei semăna perfect cu unul pe care mi l-a trimis în urmă cu vreo patru ani, stereotipia mă plictiseşte, iar atitudinea aia negativă îmi lasă un gust amar. Dominic zice că aş fi putut să-i atrag atenţia: “Mesajele tale sunt negative!”. Şi a completat cu ceva de genul: “Măcar cu onestitatea asta îi erai dator!”.

— Nu neapărat!

— Asta i-am spus şi eu! Nu îi datorez nimic Andei.

Nimeni nu a reuşit să-mi iasă din inimă cu atâta consistenţă, să lase în urma ei a­tâta răceală ca Anda. Lui Kolb Dominic îi mai povestisem despre asta, făcusem chiar afir­maţii dure, lipsite, poate, de acoperire, de genul: “Nu cred că Anda poate iubi”. Mă ha­zardam pe un teritoriu delicat, convins că sunt sincer, că aşa simt. De fapt, îmi plăcea să cred că lucrurile ar sta astfel. “S-ar putea să fie la mijloc frustrarea pe care o simţi din pri­cină că refuzi să te maturizezi, dar îi invidiezi pe cei care o fac, trecând pe lângă tine şi lă­sându-te în urmă”, îmi răspunsese el.

— Dominic are o încăpăţânare de a vedea lucrurile într-un anumit fel, a zis Iulia.

— Uneori. Dar înţelege, dacă îi arăţi că se înşeală. Am încredere în el.

— Şi eu. Altfel nu mi-aş pierde timpul, a râs ea.

A intrat Olivia şi s-a aşezat pe un fotoliu.

Din sufragerie se auzeau fetele fredonând odată cu Emil, ceva despre “hipioţii care zâm­beşte sub copac”.

— Cunosc un tip care, la două, trei zile, roagă un şofer de taxi să îl plimbe prin oraş de două sute de mii de lei, a zis Olivia.

— Am putea să ne strângem şi noi, patru persoane, şi să facem asta. Şi poate ni se ter­mină banii în Faţa Luncii!, a răspuns Iulia, râzând. Faţa Luncii e cartierul cu maximă in­securitate pentru un nou venit.

— Mă duc să dansez!

Iulia s-a ridicat şi a ieşit din încăpere.

— Ce mai faci, mă?

— Aş vrea să fiu acasă, să scriu la cartea mea de demult, că, după ce o termin, pot scrie la aia care îmi place, am răspuns golind jumătate din vinul din pahar.

— Nu ştiam că merge asta şi când e vorba de scris cărţi. Eu fac aşa când mănânc pe­pene, de exemplu. Las cocoşul la urmă, mănânc întâi de pe felie.

Am privit-o scrutător, să îmi dau seama dacă e o aluzie la vremurile când eram îm­preună.

— Mă bucur că îl porţi, a zis, arătând spre tricoul pe care mi-l făcuse cadou cu vreo doi ani în urmă şi pe care  imprimase chiar ea cuvintele: “My girlfriend is a truckdriver”

— E preferatul meu!

— Ce mi-a plăcut ideea de la secţiunea contact a site-ului tău!…Adică omul are un gard cât China, da’ totuşi vrea să fie căutat, că şi-a pus şi cocoş şi clopoţel şi cutie de scrisori şi ciocănitoare de-aia cu mâner! Te reprezintă!

— Sigur.

— Unde sunt?, a zis, căutând ceva în jur, probabil că pachetul de ţigări.

— Aici sunt! Pe fotoliu!, a adăugat, privindu-şi bustul, ca şi cum abia acum s-ar fi des­co­perit pe sine!

Mi-am amintit felul ei de a glumi.

A luat o ţigară din pachetul de pe măsuţă.

— Cum e să fii măritată? E o diferenţă mare faţă de înainte?

— Nu. E aproape la fel. Doar uneori, când spăl vasele, mă surprinde clinchetul pe care îl face verigheta când atinge porţelanul.

— Cu noile rude, cum te înţelegi?

— N-am probleme cu soacra!

— Doar cu fiul ei!

Cred că şi-a amintit felul meu de a glumi.

— Mai cânţi colinde?

— Da! Chiar ieri m-am întâlnit cu fetele . Eram emoţionată când cântam, că ne ie­şea frumos şi ne priveam în ochi şi râdeam. Cred că aşa te simţi şi tu când eşti mulţumit cu ce scrii.

— Aşa mă simt când sunt cu prietenii sau când sunt îndrăgostit de o femeie care mă iubeşte.

— Cum e la radio?

— Mi-a dispărut emoţia din glas. E bine! Îmi aleg singur muzica, îmi fac textele din seara precedentă. Îmi place, dar prioritatea mea rămâne scrisul. În primăvară, după ce termin romanul, aş vrea să lucrez serios la o piesă de teatru, apoi la un scenariu de film. Dar în iarna asta, voi face radio, ca să îi dau la scriitor să mănânce. Când o ieşi ştevia, mai ve­dem…

Pleoapele mi se lipeau, picoteam şi începuse un vis cu prieteni, în care mirosea a în­geri şi a sfinţi.

— La tine la serviciu cum e? Ai fost la munte?

— Da, am fost, îţi mulţumesc pentru sfat. A fost excelent! O să îţi trimit poze, pe e-mail. I-am zis unui coleg dacă vrea să îi arăt poză cu veveriţa şi a râs ăla de nu se mai oprea! M-am înroşit şi am plecat. Te las să dormi, i-am auzit vocea.

Uşa s-a închis în urma ei.

Stăteam cu ochii închişi, privind cu atenţie chipurile oamenilor la care ţineam, pe atunci. Muream de somn, dar mirosul din vis nu mă lăsa să adorm.

M-a trezit sărutul Oliviei. Buzele ei calde, familiare.

— Să nu mă spui, a zis, mângâindu-mi fruntea şi sărutându-mă din nou.

S-a ridicat şi i-am urmărit, încă nedumerit, silueta îndreptându-se din nou spre uşă. S-a oprit în prag şi s-a întors.

— M-ai dat gata cu ştevia!, a zis, ca un fel de explicaţie sau ca o completare.

După ce a plecat, am scormonit în buzunarul de la blugi şi am găsit hârtia pe care o căutam. Am ridicat receptorul şi am format numărul pictoriţei pe care o cunoscusem cu o zi înainte, la vernisajul unei expoziţii.

— Alo? Familia Deleanu?

— Da.

— Bună seara!

Mi-am spus numele şi am adăugat:

— Aş vrea cu Delia.

Eram sigur că vorbesc cu ea.

— Nu.

— Nu este?

— Nu.

— Când o pot găsi?

— Nu.

— Nu o pot găsi?

— Nu.

— OK. O seară bună!

— La revedere!

“Despre ce naiba revedere vorbeşti?”. Am mototolit hârtiuţa şi am aruncat-o într-o scru­­mieră.

Am ieşit în hol şi am trecut pe lângă Iulia şi Kolb Dominic.

— Să-i spui doctorului că e din cauza mea!, zicea ea.

— Nu, mamei o să-i spun!, a răspuns el şi i-am văzut privirea aia vie, la pândă, pu­pilele dilatate din clipele în care intra în jocul Iuliei.

— Să nu faci asta! Te rog!

Sufrageria plină de muzică şi de fum de ţigară m-a primit, dar nu mă simţeam în lar­gul meu. Unii dansau, alţii stăteau de vorbă, în grupuri mici, în jurul mesei sau pe unde a­pucaseră. M-am oprit în dreptul primelor feţe cunoscute: Sonia şi Daniel. M-am aşezat pe marginea fotoliului ei, i-am întrebat ce mai fac, ce se mai aude prin lumea artelor.

Mi-au povestit, completându-se reciproc, despre bunicii lor care se mutaseră din Orăşelul din Nord, aici, acasă la ei. Traversau o perioadă grea: bunicul căzuse pe scara blo­cului, îşi fracturase un picior şi tocmai fusese operat. Bunica, stătea tot în pat, cu mintea ei “nu tocmai zdravănă”, după cum o caracterizase Dani. Cineva trebuia să stea tot timpul de veghe lângă bunicul lor, care nu avea voie să se odihnească decât în anumite poziţii. Se schimbase şi el, de la operaţie, se exprima neclar, uneori, Sonia mi-a povestit un astfel de dialog, în care el îi spunea că este nevoie de veşti bune şi că el le va păstra, pentru ea. “Într-un plic sau într-o cutie”, spusese ea. “Veşti bune! Într-o cutie roz!”, răspunsese bunicul. “Le­gată cu o panglică violet!”, adăugase el.

Apoi, Sonia mi-a spus o poveste despre jucăriile şi hăinuţele ei de când era mică, dar jumătate din cuvinte nu le-am auzit, vorbea prea încet pentru cât zgomot era în jur. M-a întrebat dacă mai ştiu traista ei din liceu, făcută dintr-un covoraş al bunicii. Nu o ui­tasem. - Tocmai am văzut-o la o ţigancă, agăţată de umăr, în timp ce scormonea prin gu­noaie. O aruncasem nu demult…

— Nu vreţi să ieşim?, am întrebat.

S-au privit şi au ajuns la un acord.

Păşeam agale pe aleea dintre blocuri, acoperită cu frunze, apoi am ieşit pe bulevardul larg.

Mi-au pus întrebări despre radio, despre motanul Claxon, despre ce mai scriu. Au po­vestit despre profii din facultate şi declinul centrului cultural din Nord. Despre colegi şi despre expoziţii, despre admiterea la doctorat şi despre unele tendinţe. Nu au lipsit fil­mele pe care le văzuseră în ultima vreme şi cărţile pe care le citiseră de la precedenta noastră întâlnire.

Mobilul Soniei a sunat şi cum era setată opţiunea hands free, iar ea nu avea şi căşti, am ascultat conversaţia ei cu un bărbat.

— Îmi place de tine, că eşti mereu primăvăratică!

— N-am mai primit o cerere atât de romantică! Îţi dau răspunsul mâine!

— Când ne vedem? Aş vrea să te descos pe ici pe colo…

— Dacă mă descoşi, cine mă mai coase la loc?

— O rezolvăm, nu-ţi fă griji! Când vii?

— Nu ştiu încă. Te sun eu!

— Bine. Pa!

— Paaa!

— Sunt puţin surprins, am zis. Tu vrei să fii cusută la loc?

— E vorba despre cu totul altceva decât pare!

S-a mulţumit să râdă, fără să dea un cât de mic detaliu. Aş fi preferat să nu fie com­bi­nată cu tipu’ cu care vorbise, dar nu din cauza asta nu am pus o întrebare directă, care să nu-i permită refugiul.

Am intrat într-un bar. Eram singurii clienţi. Ne-am ales o masă şi, după ce ne-am ho­tărât ce bere vrea fiecare, am pornit odată cu Dani,  să comandăm.

“Te lăsăm singură”, am zis.

“Sunt obişnuită”.

Privirile noastre au rămas câteva clipe agăţate una de alta.

— Tu ce mai citeşti?, am întrebat-o, la întoarcere, ca să îi fac plăcere.

La alte întrebări voiam răspunsuri, dar nu voiam să aduc vorba în prezenţa fratelui ei.

— Recitesc Comoara din insulă, a lui Stevenson.

Am trăncănit şi apoi ei au început să spună bancuri.

— Patru doctori: un psihiatru, un pediatru, un chirurg şi un anatomo-patolog erau la o vânătoare de raţe, a zis Dani. Apare una, psihiatrul duce puşca la ochi, apoi se gândeşte: “Dacă eu o împuşc, ce implicaţii va avea asta asupra celorlalte raţe?” şi…nu trage. Vine rândul pediatrului, duce puşca la ochi şi îşi spune: “Raţa asta probabil că are pui, ce se va întâmpla cu ei, dacă le împuşc mama?”. Urmează chirurgul! Duce puşca la ochi: Pac! Brusc se întoarce spre anatomo-patolog: “Era o raţă, nu?”

Sonia l-a spus pe cel cu tipu’ care fiind la amanta lui se întâlneşte pe hol cu băieţelul ei.

“Who are you?”, îl întreabă cel mic. “I’m your mother fucker!”

— Un gropar săpa în cimitir. La un moment dat, din mormântul acela vechi iese o mână: “Uuuu!”. El continuă să lucreze mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iese apoi şi capul mortului, care încearcă  să îl sperie: “Uuuuuu!”. Omul îşi vede de trea­bă, impasibil. Iese mortul cu totul: “Uuuuuu!”, se scălămbăie la el. Ăsta continuă să sape. Mortul apucă spre gardul cimitirului şi dă să sară dincolo. Pac!, o lopată pe spinare îl ţintu­ieşte la jumătatea gardului. “Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!”.

Daniel s-a scuzat şi s-a dus la toaletă.

— Îţi place munca ta de la radio?

— Mi-ar plăcea, dacă aş fi mai prezent, dacă nu aş vrea să scriu poveşti.

— Ai învăţat lucruri noi, presupun.

— Da. Dar unul singur e important: timpul. Când eşti în studio, pe monitor ai a­fişat în permanenţă: cât durează melodia care tocmai e în eter, cât s-a dus din ea, cât mai e din ea, cât are fiecare dintre melodiile următoare şi toate la un loc, până la sfârşitul emisiunii. Asta mă pune pe gânduri, în fiecare dimineaţă: stau singur la pupitru, văd cum se duc secundele şi îmi dau seama cât sunt de preţioase. Mă fascinează! Şi pentru că ştiu va­loa­­rea timpului, iar Daniel lipseşte vreau să îţi pun două întrebări.

— Să auzim!

— Prima este: vrei să te măriţi cu mine? A doua: vrei să faci un copil cu mine?

— Curiozitatea te macină sau sunt un fel de propuneri?

— Nu îmi permit să mai fiu doar curios. Vreau să ştiu dacă deschidem nişte ne­go­cieri sau nu avem ce discuta.

— Îţi răspund după ce îmi spui care e relaţia ta cu Olivia, acum.

— Suntem prieteni.

— Dacă ar divorţa şi ar vrea să se mărite cu tine i-ai zice “Da” sau “Nu”?

— “Nu”.

— Să cred asta?

— Te-am minţit vreodată?

— Nu ştiu. De ce nu i-ai spune: “Oui, mon amour”?

— Pentru că nu pot să mă căsătoresc cu o persoană instabilă, în care nu am în­cre­de­re.

— Dar, dacă ar veni să petreacă o noapte cu tine, nu ai refuza…

— Nu.

Daniel se apropia, printre mese.

— Eu aşteptam nişte răspunsuri!, am zis, zâmbind.

— Ce răspunsuri?, a întrebat Daniel şi s-a aşezat

— Cum a fost expoziţia Horia Bernea?, am întrebat.

— Aaa, asta era?, a zis Dani. Şi a adăugat: Cool!

Auzindu-l, o ţigăncuşă care trecea pe lângă noi şi-a adaptat cererea:

— Mister, give me some money!

I-am întins tot mărunţişul găsit în buzunar, înainte ca barmanul să o dea afară.

— Mai ai soldăţeii?

Ultima oară când fusesem la el acasă, Dani îmi arătase trupele lui de comando: luptă­tori înarmaţi, de jucărie.

— Sigur! Chiar sâmbătă mi-am mai luat trei, din Metro. Am fost cu Iani, că el şi-a luat un televizor şi cât timp s-a dus să îl probeze, bineînţeles că m-am oprit la raionul pentru copii. Mă uitam la maşinuţe şi a venit un cuplu: “Uite aia ce mişto e!”;

“Dar uită-te la aia! Nu-i grozavă?”

— Nu eşti singurul, am zis

— Da. Şi ei erau căsătoriţi! Taică-meu mi-a zis: “Vezi să îţi găseşti una căreia îi plac ma­şinuţele, că altfel vei avea probleme!”

— E optimist, a zis Sonia, zâmbind.

Daniel n-a răspuns provocării.

Îi conduceam spre casă. Frigul de noiembrie îmi trecuse prin geacă, becurile lu­minau străzile pustii ale nopţii.

— Am să îţi răspund la prima întrebare mâine, a zis Sonia. La a doua, răspunsul este: “Da, voi face tot ce pot!”.

Am îmbrăţişat-o, dar ea s-a ferit când am vrut să o sărut. Am ţinut-o în braţe, până când s-a desprins.

Daniel nu se oprise. Sonia mi-a făcut un semn să îl urmăm.

— Eu mă întorc, am spus.

— Bine. Vorbim mâine!

A grăbit pasul şi l-a ajuns din urmă. Daniel s-a întors şi ne-am făcut un semn de sa­lut cu mâna.

M-am întors pe călcâie şi, după ce am trecut de primul semafor, am început o alergare uşoară, să mă încălzesc. Un căţel cu laţe murdare şi picioare scurte, un Harald al câi­nilor, venea din sens opus şi a cotit pe o alee. Mi-am dat seama că ţineam caseta cu Neil Young, în palma dreaptă, în buzunarul de la geacă şi mi-am schimbat şi eu direcţia.

Uşa era deschisă şi am intrat. Rămăseseră mai puţini şi mai beţi. Fumul se în­gro­şase.

Iulia şi Kolb Dominic stăteau jos, pe mochetă, rezemaţi de calorifer. M-am îndreptat spre ei.

— Deranjez?

— Nu, a zis el.

După câteva clipe a spus:

— “Lucian, ce sexy eşti!”; “Iulia, ce bine îţi stă! Eşti…senzuală!”

— Are you ironic or something?

— Nu îmi place să văd cum te ţin alţii în braţe! Apoi, când dansaţi, te uitai numai la el şi zâmbeai.

— Îmi spunea că ăla din buzunar e telefonul lui mobil şi că e dat pe vibraţii. “Cred că tocmai mă sună cineva!”. Ce-ai fi vrut, să fac o faţă morocănoasă?

Dominic s-a ridicat, nervos, şi a plecat val vârtej din cameră.

— It’s a matter of choice! That’s life!, a strigat Iulia, înainte ca el să apuce să iasă.

— Ţi-am adus caseta, am zis.

— Mulţumesc, a răspuns, zâmbind. Mă duc să o pun în rucsac.

Când ea ieşea, Kolb Dominic tocmai voia să intre, aşa că au fost cât pe ce să se ciocnească. Ea i-a dat prioritate. Zâmbea, părea amuzată de întreaga situaţie, el însă păstra pe chip o seriozitate  supărată, în timp ce se îndrepta spre mine. S-a aşezat alături. Muzica era doar orchestrală, în surdină, caloriferul radia o căldură chemătoare.

— Nu ştiu ce caut aici! De cinci ore mă uit la plebea asta, la nespălaţii ăştia, eu mirat că m-au invitat, ei miraţi că am venit!

Cuvintele răsunaseră mai tare decât s-ar fi cuvenit, am privit în jur, dar nimeni nu pă­rea să le fi dat vreo atenţie. În afară de Iulia, care se îmbrăcase şi stătea în prag. Avea şi rucsacul pus la spate, era gata de plecare, venise probabil să îşi ia rămas bun.

— Dominic, a zis ea. Ce cauţi tu mă cu ăştia? (Părea foarte mirată) Fă-ţi echipă!

S-a întors pe călcâie şi dusă a fost. Mi se părea că îi aud hohotul de râs şi mi-a venit să zâmbesc. Am avut impresia că Dominic a privit minute bune uşa prin care ea plecase. Tă­cerea lui era atât de elocventă, încât m-am întrebat: “Eu, dacă aş tăcea, aş fi la fel de elocvent?”