Nr. 10 (479) octombrie 2005

Labirint cu madone vechi şi noi

O carte ca la carte! Trebuie doar s-o citeşti şi vei avea parte de o plăcere inte­lec­tuală desăvîrşită. Fiindcă romanul lui Egyed Péter – Madone la pămînt (Editura Pallas-Akadémia, Miercurea Ciuc, 2004 ) – e ca un cadou pe care poate îl aşteptam şi totuşi ne surprinde. Ca un cadou făcut de cineva drag, neîntîlnit de mult.

Egyed Péter a scris un roman care, de fapt, nici nu este un roman în sensul strict al definiţiilor genului, ci un fel de jurnal intim, atît de intim, încît ideile şi sen­ti­mentele se nasc chiar în clipa citirii textului; de parcă scrisul şi cititul s-ar suprapu­ne. Totul se petrece în clipa facerii, în clipa de graţie. Seamănă cu vestita atingere de pe fresca monumentală a lui Michelangelo. Cu atît mai mult cu cît în spatele textu­rii fine a lui Egyed  se conturează Italia îmbibată de arta eternă şi universală. (Un ca­pitol întreg este dedicat operei lui Bernini.) Italia – ţara Madonei, ţara madonelor. Pe care Bărbatul (Intelectualul!) le găseşte la pămînt. Şi la propriu, şi la figurat. „În 1997 un cutremur devastator în pîntecele Italiei, în Umbria, a zguduit renumita bise­rică din Assisi, biserica Sfîntului Francisc. S-a ales praful de vestita frescă a lui Giotto. Umblam consternat în acel praf, în praful aurit al Madonelor. Dar în acest ro­man sunt şi alte madone, alte doamne: Sabrina, Carla, Cecilia – să  le pomenesc nu­mai pe cele mai de seamă –, convieţuirea mea cu ele a însemnat piatra de încerc­a­re a vieţii şi a morţii în cealaltă patrie a mea. M-am ridicat, am zburat şi am ajuns la pă­mînt cu ele, alături de ele. Cum m-a susţinut sau m-a lăsat dragostea. M-am în­văţat cu o altă limbă, cu o altă cultură, cu cea a lui Dante; am învăţat să privesc şi să pricep altfel lumea. Mai adînc, dar mai degajat. Într-un capăt cu îngheţatele italiene, în celălat cu îngerii. Am devenit deci alt om: din această carte iese un alt om decît cel care a intrat.”

Mai simplu nici că s-ar putea defini naraţiunea cărţii decît o defineşte singur au­torul. Trecînd prin cele povestite, filozoful Egyed Péter a ajuns la o autocunoaştere a­proape perfectă. Şi cu acest roman ne oferă şi nouă, cititorilor, cadoul posbilităţii de a cunoaşte drumul unui om de la persoană pînă la sine. Drumul e lung şi bătătorit, trece prin secole îndepărtate, prin trecutul apropiat, dar în primul rînd prin la­birintul prezentului. În drum se întîlneşte cu oameni, cu femei, dar nu uită nicio­da­tă că acest drum îi este hărăzit doar lui. Este lungul drum al Bărbatului prin meandrele Madonelor mai vechi şi mai noi. Destăinuit într-o carte – ca la carte!

Egyed Péter

(I. La Vendetta)

De cum au ajuns la poalele muntelui, a început să se lase seara, dar nu era o beznă pro­fundă, nu, casele şi desenul drumurilor erau parcă fluorescente, umbrische Nacht, o noapte argintie. Delius conducea Henschelul, atît de repede cît se putea, Ronti, Morra – îşi aducea aminte de numele comunelor – după Morra se ia în sus, spre stînga. A şi găsit pa­sul şi cam pe la unşpe au sosit în faţa aziendei de lîngă Ghironzo. A bătut îndelung în uşă cu patul puştii Walther, auziseră pe cineva trăgând zăvorul. Cucoana îşi scoase capul.

– Dumneata eşti? Ce vreţi?

– Cină şi adăpost pentru noapte ne-ar trebui, plătim pentru toate – a răspuns ma­iorul pe un ton oficial şi sec. A mai adăugat: – Armele le ducem în afumătoare.

Femeia a deschis uşa, a ieşit, broboada mare, neagră de pe cap o acoperea aproape în întregime. Se duse pînă la afumătoare, o deschise. Delius a văzut că nu mai este nimic înăuntru, doar şirul de faianţă albastră strălucea pe sus. Au cărat armele şi între timp au or­ganizat paza continuă şi veghea.

Pe masa imensă din lemn de stejar s-a pus şunca, salamul, brînza de oaie, carafa cu vin şi paharele. Femeia se apucă să taie merindele, a tot tăiat, după care strigă cît putu de tare:

– Fiorella! Concetta! Chiara! Ia veniţi încoa! Martina... plecase! – îi aruncă repede vor­ba maiorului, s-a întors, şi boscorodea în continuare în limbajul ei grosolan, din Umbria. Fetele scoteau ager farfurii, pahare şi se apucaseră să toarne. Delius a surprins brusc privirea ironică şi neîncrezătoare a plutonierului. Soldaţii au mîncat, au băut, îşi turnau în stomac vinul roşu. Schenk  se uita iarăşi la maior.

– Waetzoldt... este o sticlă de coniac în maşină sub scaun, adu-o repede! Signora, vă mulţumim pentru acest vin, ajunge. Cîntaţi ceva, băieţi. Întîi mai timid, după care vo­cea lui Kriegsmann se auzea din ce în ce mai clar. Es war ein Vögelein... i se alătura corul zum­zăind, după care – ca la şcoală – cineva se apuca de fredonat. Fiorella – abia acum i-au zărit ciorapii îngrozitori – scotea iarăşi paharele învechite şi le tot umplea cu coniac. Bă­ură şi începeau un nou cîntec, de astă-dată mai tare. Fiorella se aşezase în spatele lui E­duard Anton, celelalte două fete stăteau ghemuite la marginea băncii. Erau cam de aceeaşi vîrstă. Delius îşi descheie bluzonul şi se lăsă pe spate pe speteza scaunului diform. Cineva  des­chise uşa interioară cu o forţă nemaipomenită. „Dar eu tot mai sunt acel vechi viteaz...” pu­teau înţelege din urletul bătrînului bine legat, avînd paşii unei pisici, care înfipse în gîtul ma­iorului secera imensă, cu două tăişuri, care se foloseşte doar în aceste ţinuturi. Soldaţii să­riră îngroziţi, cînd năvălea peste tot în şuvoaie sîngele, în urma falcelui necruţător. Schenk a sărit primul, s-a aruncat peste masă, într-o clipă a smuls Lugerul din portpistolul lui Delius care se lăsa deja în jos şi îl împuşcă în frunte pe bătrîn. După care a adăugă plictisit:

– Omorîţi toţi membrii familiei!

– Dacă vreţi.

– Comanda la mine. Luînd în considerare că suntem o formaţie de luptă în re­tra­gere, eu vă ordon să folosiţi armele, dar să nu ucideţi. Soldaţii...sunt soldaţi.

– Cearşaful! Cearşaful! Le lenzuole, schnell, schnell! Kriegsmann, Axmann – împa­che­taţi! – Waetzoldt – la arme! Mai aştepta trîntitul uşii, cît timp ceilalţi împachetau pe ma­să, sub lampa cu gaze. Încet s-a retras spre uşă şi a apucat Schmeisserul de 41. Seiler – la volan, ceilalţi, împreună cu femeile să aducă bagajele. Cu Biblia lor cu tot – a mai adăugat.

Henschelul a pornit-o în jos pe coasta întunecată. Lîngă Schenk stătea Jager, cu harta în mînă.

– Vezi pe undeva vreun drum care duce pe coastă?

– Trebuie să urcăm pe aici, prin vale, pe urmă spre dreapta pe o porţiune pe lîngă un cătun, urmează Cortona, spre lacul din Trasimeno.

A început să picure molcom, blindatul trecea cu încărcătura sa jalnică pe lîngă un pîrîu, după care a ajuns la o platformă lîngă un mic baraj, apoi s-a pierdut definitiv printre smochini şi castani. S-a văzut şi în beznă că s-au oprit lîngă o casă căreia îi puteai spune chiar şi caştelaş. Cîinii s-au apucat să latre gîngăvit. Schenk a întors camionul, a încetinit şi dintr-o dată a găsit cărarea căutată: urca pe lîngă un cătun. La dreapta, lîngă ei, un mal sur­pat. Deja se zărea linia mai deschisă a drumului de pe creastă. S-au oprit, au scos cele do­uă corpuri şi le-au aşezat într-o surpătură.

– Stichler, dă drumul la explozie! Cu Biblie cu tot, ca aici să nu mai curgă nici o apă – ordonă sergentul.

În cîteva clipe au aranjat cadavrele, deasupra lor au aşezat explozibilul, au legat fi­tilul de camion şi l-au tras pe drum.

– Acum!

Nici n-a fost o explozie ca lumea, doar o bubuitură surdă, ce rezona pe coastă, după ca­re s-a mai auzit ceva hîrîit – copacii –şi un zgomot răsunător – pietrele.

– Hai să zicem că asta ar fi fost salva de onoare – aruncă o vorbă sarcastică sergentul. –Ţineţi minte că şi voi veţi păţi la fel – dacă va fi cazul. –Iar acum roiu, ajunge.

În vara anului 1998 am găsit în sus, la San Zeno di Pistrino di Petrelle, un cimitir mi­cuţ – nu un columbariu (în Italia de mult este înterzis). Era îngrădit frumos cu un zid de cărămidă, bineînţeles a fost părăsit de mult, pietrele mormintelor au căzut pe lîngă zid, se vedea prea bine că nu au fost folosite criptele pregătite cîndva. Uşa capelei mici era între­des­chisă, pe jos creştea deja iarba, şi totuşi mica încăpere îşi mai păstra sfinţenia, candoarea şi pacea eternă: castanii vegheau asupra liniştii dulci, neperturbate. În mijlocul ci­mi­­tirului un mormînt în toată regula, pe cruce inscripţia: Eduard Anton Kriegsmann, 1927-1985. Cred că ştiam despre ce este vorba, de aceea am trecut cu bicicleta prin toate păr­ţile locului Lugnano-Morra-Calzolaro, am vizitat toate cătunele. Am intrat în vorbă cu bă­trînici şi bătrînei, cu cei din generaţia fostului soldat copilandru. Îşi aduceau aminte de toate şi în felul lor concret îşi completeau poveştile reciproc. Am cercetat necontenit arhivele de război, albumele asociaţiilor camarazilor, registrele cimitirelor militare. (Ca fapt divers: Henschelul a ajuns în fine la destinaţie – dar asta e o altă poveste.) Între timp am cheltuit o avere întreagă şi mi-am dat seama că pe manualele de istorie nu poţi da nici doi bani – descoperire care de fapt n-a fost mare scofală.

Pe lîngă cele spuse am mai reuşit să aflu: cătunul de lîngă Ghironzo a ars sau a fost in­cendiat cu puţin după evenimentele petrecute. I-am văzut urmele înfiorătoare: nişte grinzi imense ale acoperişului, căzute – făcute din castani de cîteva sute de ani. Fiarele au fost cărate de mult. După părerea localnicilor era vorbă de o incendiere voită – dar făcută de partizani sau de bandiţi – depinde de convingerea politică a interlocutorului. Familia Salvemini a dispărut fără urme, conform unora au fost omorîţi cu toţii, alţii spuneau că au plecat la Roma. Eduard Anton Kriegsmann a apărut la începutul anilor şaptezeci, cu un Mercedes imens, s-a tot plimbat peste tot, a vrut să afle şi el ceva. La un moment dat şi-a cumpărat o casă, s-a stabilit aici; era un om paşnic, bine dispus, deşi nu prea s-a sinchisit să înveţe limba italiană. Se vedea cu ochiul liber că-i face plăcere să stea la masa co­mună instalată în piaţa mică a borghettoului. Parcă s-a apucat să facă şi curte unei văduve chi­peşe (cunoscută de mai mulţi), dar localnicilor nu li se pare de închipuit ca cineva – chiar aici – să se mărite cu un neamţ. În sfărşit l-au înmormîntat aici, în cimitir – repet, nu columbariu –, cu autorizaţie specială. Pe mormîntul lui pîlpîie continuu felinarul roşu. Ci­neva schimbă tot timpul bateria.

(X. Sabrina – spre mănăstire)

În timpul micului dejun n-am schimbat prea multe vorbe. Bătea soarele cînd Sabri­na m-a dus pînă la gara Tiburtina, era cazul să pornesc spre adoratul meu San Zeno. N-am făcut exces la despărţire. Am zăcut pe o bancă. E nemaipomenit de liniştitor să priveşti for­fota acestei gări, cum sosesc trenurile dinspre Fiumicino sau Fara Sabina. Nici angajaţii nu sunt nervoşi, circulă şi mai încet ca de obicei. Şi dacă se anunţă vreo întîrziere, chiar de o oră-două, nici atunci nu se-ntîmplă nimic. Există curse de autobuz în toate direcţiile. Am depus cele două valize la bagajele de mînă. Am vrut să mai fac ceva absolut fără importanţă şi totuşi foarte important.

Am trecut prin Nomentano. Am mai poposit o dată în parcul palatului Torlonia, a­colo unde văzusem cîndva acel motan galben, bătrînel. M-am plimbat şi pe la Villa Mi­rafiori, spre Via Asmara. Acolo, chiar pe colţul acela, unde am găsit-o odinioară, am şi a­run­cat legitimaţia clubului de tenis pe numele Sabrinei Carnevali. Cu micul toc maro, din plas­tic, cu mătăniile şi cu icoana Madonnei din Pompei în el. Nu prea cred că cineva l-ar mai ridica încă o dată, dar dacă, totuşi, atunci sper să-i poarte altfel de noroc, decît mi-a pur­tat mie.

San Zeno di Petrelle, 1999 – Cluj, 2004