Ion Stratan
A trecut
dincolo într-un chip voit violent, dacă e adevărat ceea ce am auzit despre
moartea sa. De neînțeles, de neînțeles, pentru noi, care nu-i trăiam viața sa,
și cărora doar poezia sa ne era la îndemână și la inimă. Împlinise la 1
octombrie 2005 doar 50 de ani și tocmai rămăsese orfan de mamă. Poate
singurătatea și pustiul au fost mai tari ca viața și ca arta. Scria, scria,
scria, îi apărea carte după carte, pregătea carte după carte, se părea că drumul
poeziei pe care înainta vehement și spornic îi va fi un spațiu ocrotitor. N-a
fost așa, din nefericire. A plecat un prieten, un colaborator fidel al revistei
noastre, mai întâi de toate unul dintre străluciții poeți români contemporani.
Ploieșteanul Ion Stratan despre care ploieșteanul Nichita Stănescu spusese:
,,Ion Stratan spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox și
în lacrima-speranță dintîi a poeziei noastre. Și asta imediat după debutul său
cu ;;Ieșirea din apă din 1983. Iar Ștefan Aug. Doinaș, după mai puțin de un
deceniu de la debut: ,,Ca pentru a confirma realitatea eficientă a unui
genius loci, Ion Stratan ploieștean de origine, ca și Nichita Stănescu
este singurul continuator adevărat al poetului Necuvintelor. Întocmai ca
la acesta, în lirica lui Ion Stratan asistăm la miracolul spiritualizării
cuvintelor, fără a-și pierde nimic din consistența lor sugestivă și muzicală
(
) cuvintele lui joacă la limita abstracțiunii. E jocul poeților autentici cu
limbajul, e jocul lumii înseși care se face grație și mister, tristețe
mîntuitoare. Stratan e un poet ludic la granița metafizicului. Cărțile pe care
le-a publicat îi vor păstra un loc din față în amfiteatrul de onoare al poeziei
române: Cinci cîntece pentru eroii civilizatori, Lumină de la foc,
Lux, Ruleta rusească, Desfacerea, O zi bună pentru a
muri, Cîntă zeiță mânia, Celebra specie umană, O lume de
cuvinte, Spălarea apei, Biserica ploii, Zăpadă noaptea,
Jocurile tăcute. ,,Adevărul este cerul senin și ,,frumusețea e o
rugăciune sunt două dintre afirmațiile sale. Fie ca Nino, cum îi spuneau
prietenii, Ion Stratan, cum va rămâne în poezia românească, să găsească dincolo
de granița pe care a vrut să o treacă cu prețul suprimării de sine cerul senin
și rugăciunea în și prin care sufletul său să-și găsească odihna cea fără de
sfârșit.
Ioan
Moldovan
*
Mihai VIERU
soliloqui către
Nino Stratan
povestindu-i
despre Ștefana
se dăruiește
lui Nino Stratan și Ștefanei Chevereșan
Razele erau
indulgente pe atunci cu genele
în grădina
icoanei soarele ne săruta statura
din
strigătele clopoțeilor de ieșire și intrare
și odată cu
scările de lemn din Zoia,
Ștefana, un
Gavroche monden și afectat,
dirija din
ochii tigresse nicicînd nu e deajuns verde în fard
zburdălnicia
îngăduitoare cu perplexitatea noastră necruțătoare
versus noi
Timpul ne
rămăsese la fugă din vremea Mîntulesei
fără tramvai
unde în
toamnă îți vine să te ghemuiești pe bordură,
să îți
îndeși în sîn cît mai multe frunze de galben
de plop, de
moale, de satin...
așa liniște
era pe Mîntuleasa, bătrîne,
acum nu mai
sunt decît un simplu claustrofob. |