Nr. 10 (479) octombrie 2005

Chişinăul literar

Am ajuns, în sfârşit, la Chişinău, după amânări motivate şi temeri nejustificate. Vo­iam de multă vreme să ajung, dar am reuşit pentru prima dată în acest noiembrie. Ocazia a fost creată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, care m-a invitat să particip la o dezbatere despre literatura basarabeană în secolul XX. În 4 noiembrie 2005 au mai fost prezenţi din România: Mircea Dinescu, Tudorel Urian şi Adrian Dinu Rachieru, iar din Bucovina, Ştefan Hostiuc. Avându-l ca moderator pe Mihai Cimpoi, discuţia a angajat numeroase opinii din partea gazdelor, unele exprimate cu mult înainte în presa litera­ră. Ostilităţile au fost declanşate de seria de antologii „Literatura din Basarabia în secolul XX”, apărută în 12 volume, prin efortul combinat al editurilor „Ştiinţa” şi „Arc” din Chi­şinău. Iniţiativa a fost cât se poate de fericită, menită să aducă numeroase clarificări în ima­ginea de ansamblu a literaturii române din Basarabia. Nu voi face un rezumat al acestor dez­bateri, căci ar însemna să reproduc întocmai şi pe larg anumite puncte de vedere, care nu încap într-un spaţiu restrâns. Sensibilităţile şi susceptibilităţile unor scriitori ba­sa­rabeni, mai ales ale celor care lipsesc din antologii, sunt peste măsură de inflamate şi sunt si­gur că nu le-aş putea satisface orgoliul de a le evidenţia suficient. Prin urmare, îmi voi ex­prima propria opinie, formată în acest context.

Am constatat mai întâi că scriitorii basarabeni sunt foarte interesaţi de felul în care se vede şi este interpretată literatura lor în România. Fapt absolut firesc! Mihai Cimpoi nu­meşte această fază drept aspiraţie de integrare a literaturii române din Basarabia în marea li­teratură română, iar antologiile le apreciază ca un „examen de integrare”. Am înţeles şi grija de a denumi exact realitatea naţională pe care o reprezintă. Sintagma preferată este cea de „literatură română din Basarabia”, în locul celei de „literatură basarabeană”. Aceasta din urmă înglobează şi literatura de limbă rusă din Basarabia, marginalizată sau chiar exclusă, întocmai cum noi, în România, nu includem într-o sinteză despre literatura ro­mână şi literatura maghiară din Transilvania. Fenomenele de interferenţă şi de coexistenţă ţin de alte competenţe. Literatura basarabeană nu e doar română – ţinea să sublinieze A­drian Dinu Rachieru -, iar zonele de interferenţă intră în spaţiul de cercetare al unei socio­logii preocupate de culturile de contact. Nu mi s-ar părea un dezastru terminologic să vorbim, fără prea multe disocieri în privinţa sferei de cuprindere, despre literatura ba­sa­ra­bea­nă. Ştim la ce ne referim, fără a fi nevoie de prea multe precizări. Tocmai din acest motiv, Maria Şleahtiţchi, profesoară la Universitatea din Bălţi, împreună cu Nicolae Leahu, a­vansează propunerea să vorbim simplu şi direct despre literatura română, fără alte compli­caţii şi indicii de localizare. Literatura basarabeană trebuie integrată cu toate riscurile (care în­seamnă anumite pierderi) în canonul general al literaturii române. Ar fi bine să se în­tâmple aşa, dar practic este imposibil, după părerea mea. Principalul impediment este circulaţia cărţilor şi a valorilor. Apariţiile editoriale de la Chişinău se văd prea puţin la Bu­cu­reşti sau chiar la Iaşi. Cărţile scriitorilor basarabeni nu intră, din păcate, în fluxul editorial al actualităţii. Pe deasupra, situaţia de acum a Basarabiei, oricât de liberă, în principiu, nu este nici pe departe echivalentă cu cea interbelică. Republica Moldova este un alt stat ro­mânesc, unul separat, care are o gestiune proprie a valorilor. Nu aş vrea să fie aşa, dar re­alitatea ne sfidează. Critica literară din România se ocupă cu prioritate (dacă nu cu ex­clusivitate) de literatura română din România. Excepţiile sunt mult prea puţine. Şi eu sunt de părere că literatura basarabeană e literatură română, dar impedimentele majore pe care le-am enunţat mă obligă deocamdată să vorbesc despre ea ca literatură basarabeană, fără ca prin această sintagmă să produc un fel de respingere inconştientă a ei ca literatură ro­mână.

Nicolae Leahu exprima foarte bine idealul scriitorilor basarabeni „de a fi scriitori ro­mâni, pur şi simplu”. Anihilarea complexelor va fi însă un proces îndelung. Pe Emilian Ga­laicu-Păun nimeni nu îl mai citeşte ca scriitor basarabean, ci ca scriitor român – ceea ce în bună măsură e adevărat. Dar nimeni, până în prezent, nici nu l-a inclus într-o sinteză de literatură română. Antologiile sunt, după părerea lui Nicolae Leahu, o tentativă de o­mologare a literaturii din Basarabia ca literatură română. Prin ele, se face o provocare la dialog a criticii din ţară. Antologiile legitimează o literatură basarabeană, dovedind că ea există şi rezistă, împotriva scepticilor.

Receptarea basarabeană a descoperit numai lacune, omisiuni şi excomunicări. Andrei Strâmbeanu şi Vlad Zbârciog au făcut un foarte sever rechizitoriu. Ultimul a o­pinat chiar că aceste antologii contrapun o jumătate a Uniunii Scriitorilor împotriva ce­leilalte jumătăţi. Nu le-ar rămâne astfel celor care se consideră nedreptăţiţi decât să reali­zeze o altă antologie (sau alte antologii), care trebuie să se justifice însă printr-un punct de ve­dere critic foarte bine articulat. Nicolae Leahu amintea cu oarecare tristeţe că antologii­le literaturii basarabene din secolul XX au reeditat bătălia dintre antici şi moderni. Am vă­zut şi eu cu ce înverşunare s-au rostit acuzele. Andrei Strâmbeanu şi-a exprimat suspiciunea că „unii scriitori basarabeni scriu să placă dincolo de Prut” (ca şi cum asta ar fi, în pricinpiu, ceva rău). Noua literatură e asimilată de adversari cu postmodernismul (vorbă de o­cară!), pornografia, lipsa de audienţă la public şi, ca un corolar, cu lipsa de patriotism. În re­plică, Mircea V. Ciobanu, unul dintre coordonatorii proiectului, a arătat că scriitorii ti­neri ocupă un loc mult mai modest în antologii decât cred cei care le contestă legitimita­tea. Spaţiul cel mai mare aparţine, pentru toate genurile, şaizeciştilor şi şaptezeciştilor. O ne­dumerire a fost creată de refuzul unor autori de a figura în antologii. Notorii au devenit ca­zurile lui Ion Druţă (pentru roman, căci în antologia prozei scurte figurează) şi Dumitru Matcovschi (pentru poezie). Dar ele au fost semnalate ca atare.

Am văzut, asistând la dezbatere, cum literatura basarabeană este ruptă dramatic între naţionalism şi postmodernism, disputată, fără putinţă de împăcare, între două gene­raţii aflate la antipod. Generaţia scriitorilor luptători pentru limba română şi pentru drep­tu­rile naţionale se simte trădată, abandonată, ignorată, marginalizată, sfidată şi re­ac­ţi­o­nează violent, cu disperare, la orice punct de vedere exclusiv estetic. Acesta a fost punctul de vedere al lui Dumitru Matcovschi, profund decepţionat de noul mers al literaturii şi al valorizărilor. Pe de altă parte, am constatat o resemnare dar şi o privire senină, detaşată, a se­niorilor şaizecişti: Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Ni­colae Esinencu – asistând cu detaşare la această dispută, care va duce, inevitabil, la o nouă aşezare a valorilor într-o ierarhie ce se va afla întotdeauna în mişcare. E zadarnic să te opui schimbărilor din canon. Ele se vor întâmpla oricum, cu sau fără voia cuiva.

Unii scriitori basarabeni îşi apără literatura de o apreciere mai exigentă prin invoca­rea unei situaţii speciale sau a unui caz aparte. Cer îngăduinţă sub masca apărării unei spe­ci­ficităţi istorice şi politice. Au dreptate până la un punct, dar o astfel de atitudine grijulie, pro­tecţionistă, nu se poate perpetua multă vreme. De aceea, Tudorel Urian pleda pentru ideea că după 1989, când au căzut barierele de comunicare, nu se mai poate vorbi de lite­ratură basarabeană, ci de scriitori valoroşi, independenţi, fără referinţă geografică. El afirma foarte răspicat că atunci când îl citeşte pe Vargas Llosa nu citeşte literatură peruană, du­pă cum atunci când îl citeşte pe Ismail Kadare nu citeşte literatură albaneză. E părerea unui cronicar literar pur sânge, pe care îl interesează numai valorile, indiferent de provenienţa lor. Conceptul de „literatură basarabeană” ar trebui să rămână valabil numai în do­meniul istoriei literare, unde de altfel nici nu poate lipsi, pentru că dă o informaţie de situare. După cum nu-i o prostie să operezi cu conceptul de literatură ardeleană, bănăţeană, munteană sau moldovenească pentru vremea de până la 1918, nu-i astăzi nepotrivit să vorbim de o literatură basarabeană, constrânsă atâta vreme să existe separat. Problema gravă nu ar fi să calificăm literatura pe care o scriu Vladimir Beşleagă sau Aureliu Busuioc litera­tură basarabeană, problema gravă e că proza lor nu e citită în nici un fel în România. Când cir­culaţia cărţilor şi a valorilor dintr-o parte sau alta a Prutului va fi naturală şi vizibilă, cali­fi­cativul de „basarabeană” pentru literatura scrisă dincolo de Prut va deveni inutil. Dar a­cest calificativ va rămâne funcţional pentru un trecut delimitabil între anumite limite. Da­că pentru criticii imediatei actualităţi, originea geografică a unor valori nu prezintă interes, pentru istoria literară universitară literatura basarabeană va rămâne un domeniu de specia­litate. El are nevoie de specialişti, adică de cunoscători adevăraţi ai unei istorii şi ai unei tra­diţii. Din nefericire, nicăieri în România nu există o bibliotecă de literatură basarabeană su­ficient de bine dotată. Ar fi cazul ca în bibliotecile celor mai mari facultăţi de litere din ţară să existe un sector consistent de carte basarabeană. Nicăieri în ţară nu există măcar un curs opţional de cultură sau literatură basarabeană. Ce să mai vorbim de faptul că aceste domenii ar fi trebuit integrate în sfera culturii sau literaturii române, fără graniţe? Ar fi ca­zul ca în România să existe mai mult de trei-patru buni cunoscători sau specialişti în lite­ratura basarabeană, spre folosul ambelor părţi. Dezbaterea despre antologiile literaturii ba­sa­rabene ar fi putut trece atunci Prutul pe un pod de cărţi sau pe o punte de articole, mai so­lidă decât trei-patru opinii izolate. Antologiile propun o constelaţie de valori şi sunt cele mai bune căi pentru a ieşi din simplificările cunoscute şi reducţionismele atât de vehicula­te.

Literatura basarabeană este o parte însemnată din literatura română. Avem datoria să o cunoaştem în profunzime şi o spun fără nici un fel de patetism. Ar fi o formă de o­nes­titate şi de reciprocitate a înţelegerii. Basarabia este o parte din noi înşine, ca români, oriunde ne-am afla.