Nr. 10 (479) octombrie 2005

Maestrul din Jimbolia

La editura Cartea românească apărea a­nul trecut, cu titlul Carnavalul prenocturn, un volum-tezaur al poeziei lui Petre Stoica, în co­lecţia ,,Mari scriitori români”. O selecţie de autor, de mare exigenţă, din toate volu­me­le de poezie tipărite până în prezent de poet1.

Criticul Dan Cristea îşi deschide post­fa­ţa la volum cu o judecată de valoare la care subscriem: ,,Petre Stoica, mare creator liric, cu o operă impresionantă, operă care străba­te, într-un chip original şi fără echivoc, ul­ti­mii cincizeci de ani de poezie românească”. Ea se întâlneşte cu cea a lui Gheorghe Gri­gur­cu: ,,Creator al unui univers liric de o ma­re bogăţie, de un rafinament ce riscă a scăpa o­chiului grăbit, înşelat de subterfugiul simpli­tăţii, de alura lipsei de pretenţii, Petre Stoica ni se înfăţişează nu numai drept un poet dintre cei mai originali în peisajul literar actual, ci şi un important, poate cel mai important fer­ment al înnoirii acestuia, în a doua jumătate a secolului în curs.” (Grigurcu scria acestea în 1986).

Un volum masiv (peste 500 de pagini) în care poezia e atotprezentă, într-un specta­col al inspiraţiei şi vocaţiei poetice, dar şi al inteligenţei stilistice, ca şi al originalităţii vizi­u­nii. Pentru cei mai tineri poeţi de azi, băieţi şi fete, prinşi în febra afirmării, tensionaţi de do­rinţa de a fi recunoscuţi imediat ca întemeietori ai poeziei, confiscaţi totodată de egocentrism biografic, lectura acestei cărţi ar fi o bună lecţie de poezie adevărată, liberă, gene­roa­să şi bogată în frumuseţe. Iar pentru cititorul obişnuit, prilejul unei petreceri încântătoare şi senine în casa poetului.

Iată însă că Petre Stoica nu e poetul care să se lase „copleşit de glorie” şi de „un po­top de simpatii”, somnolând în odihna celebrităţii sale. De curând, la editura Brumar din Ti­mişoara i-a apărut în bine cunoscutele şi invidiabilele condiţii grafice pe care această editură le asigură,  o nouă carte de poeme: Pipa lui Magritte. Vigoarea şi prospeţimea lirică a a­cestor poeme îl recomandă pe Petre Stoica ca pe un poet care ştie să convertească melan­co­liile vârstei în aventuri lirice neatinse de saţiul identităţii şi constanţei artei poetice. „O, e­xistă şi ore nocturne cu scaune neocupate”, se spune într-un  loc, şi acestui timp i se aplică ve­ghea poetului,  pentru a-i salva reveriile şi proiecţiile şi a le consemna în poeme  vibrând de tensiuni cărora  autorul le dă o corporalitate de o aparentă simplitate, dar de o reverbe­raţie enigmatică. Poeme ale singurătăţii şi ale pustiului, ale impactului aspru cu o realitate de­labrată, ale tristeţii şi duioşiei, ale ofilirii obiectelor şi fiinţelor, ale plictisului şi ale alar­melor imediate ale preajmei, în texte care poartă toate marca stilistică lesne recognoscibilă a poeziei lui Petre Stoica. Rostirea sa e mereu ceremonioasă dar nu solemnă la modul em­fatic; dimpotrivă, poetul a inventat un soi de tratament egal al derizoriului, reveriei şi imediateţii, a căror incongruenţă şi incoerenţă dobândesc în poem logica inanalizabilă a oniri­cu­lui perceput ca realitate „pusă într-o ramă de flăcări”: „Realitate desenată lin de aripa/ vul­turului hrănit cu stafide şi mângâiat pe cioc/ de laba leului culcat pe plaja însorită/ lângă femeia cu sexul deschis/ spre săgeata zenitului// realitatea pusă într-o ramă de flă­cări// realitate care jigneşte ignoranţa” (Realitate – Maestrului Magritte, cu veneraţie).

,,Poetul din Jimbolia” deţine arta de a transforma urâţenia harnică a realităţii în de­liciu poetic, poezia sa fiind tocmai teritoriul evocat  în poemul Un teritoriu  un loc: „Există un­deva un teritoriu un loc/ unde fluturele oprit în vârful plopului/ noaptea se transformă într-un far ce îndrumă/ corabia somnambulilor// există undeva un teritoriu un loc/ unde goi bărbatul şi femeia cu aripi împreunate/ însămânţează piatra prefăcând-o/ în substanţa roditoare// există undeva un teritoriu un loc/ unde copilul Mozart cântă la pian/ co­piilor abandonaţi pe faleze invadate/ de buruieni şi gunoaie// există undeva un teritoriu un loc/ unde o doamnă tronând pe un cal înspumat/ îşi scoate zilnic jobenul în faţa/ cer­şetorului evadat din cuşca socială// există undeva un teritoriu un loc/ unde gheara grifonului păzeşte comoara/ cheia care deschide toate enigmele// teritoriul este trecut în a­tla­sul poetului/ alcătuit pe date culese/ cu neînşelătoare instrumente ale visului”.