Nr. 10 (479) octombrie 2005

Între teatru şi literatură

de Ionel Jianu

Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele lui Ionel Jianu (1905-1993) e legat de cronica plas­tică. După o activitate consistentă în domeniu, răspândită cu generozitate în numeroase pu­blicaţii ale vremii, în 1942 el este întemeie­to­rul Căminului artei. A scris ample monografii despre câţiva importanţi pictori români, precum Pallady, Tonitza, Iser şi Sirato, în 1954 a de­venit titularul Catedrei de istorie a artei ro­mâneşti de la Institutul de artă plasticvă „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, după ce înainte a fost ales preşedintele Asociaţiei criticilor de artă. În 1962 a decis să părăsească România şi s-a stabilit la Paris unde, de altfel, şi-a continuat, pres­tigioasa activitate. Studiile închinate operei lui Brâncuşi ocupă un loc de prim rang. În 1963, în seria Maeştrii sculpturii din secolul XX a Casei de editură Arted, al cărei director a fost a­proape un deceniu, a publicat un album Brâncuşi. Într-un interviu acordat în 1976 profeso­rului Ion Pop şi publicat în primul volum al O­re­lor franceze (Editura Univers, Bucureşti, 1979), Ionel Jianu spunea: „Sculptura contem­po­rană este net dominată azi de Brâncuşi, de a­por­tul său în evoluţia artei moderne, în sensul că Brâncuşi a fost acela care a amplificat forma, a dat epocii noastre conştiinţa formei pure şi a creat o serie întreagă de inovaţii care au fost pe larg folosite de majoritatea sculptorilor de azi.” Mai departe, Ionel Jianu preciza că Brâncuşi „n-a avut niciodată o expoziţie personală în Franţa şi a respins întotdeauna pe ziariştii care voiau să-i ia un interviu. Omul acesta şi-a creat o lume a lui, în care a trăit şi în care şi-a trăit satul. În care şi-a trăit românitatea. Şi e interesant că în Pa­risul din prima jumătate a acestui veac, Brâncuşi a izbutit să creeze o oază de linişte, de pace, de seninătate şi armonie sufletească — atelierul lui din Impasse Ronsin, un atelier pur românesc.”

Făcând parte din redutabila generaţie a e­seiştilor români ai perioadei interbelice, coleg şi prieten cu importanţi oameni de cultură, precum Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mihail Se­bastian, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Mir­cea Vulcănescu, Şerban Cioculescu, Ionel Jianu a avut, în tinereţe, o frenetică activitate de ga­zetar ce nu s-a limitat la comentarea expoziţii­lor de artă plastică ce făceau, între altele, deliciul Bu­cureştiului interbelic. În ziare precum Politica, Ultima oră, Vremea, Rampa, ori în Revista Fun­daţiilor Regale, Ionel Jianu a publicat ne­nu­mărate articole ce-i dovedesc preocuparea şi com­petenţa pentru cercetarea celor mai diverse şi intime fenomene ale actualităţii literare şi tea­trale. Istoricul literar clujean Mircea Popa a avut re­marcabila idee de a opera o selecţie a acestor ar­ticole şi de a o publica sub titlul Între teatru şi literatură, apărută în 2004 la Editura Palimpsest, condusă de criticul de teatru Ion Co­cora. E o ocazie pentru noi, cititorii de azi, să vedem cum cel ce se va dedica mai târziu a­proape în exclusivitate artelor plastice era, în e­po­că, perfect conectat la principalele curente es­tetice din teatru şi literatură, s-a numărat printre promotorii noului, şi-a valorificat informaţia într-o critică profesionistă, deloc umorală. De altminteri, într-un articol publicat în 1929 în ziarul Ultima oră Ionel Jianu proceda la o in­te­re­santă distincţie între critică şi informaţie. „Critica — scria Jianu — e raportarea unui produs intelectual la un criteriu personal, e consi­de­rarea diferitelor aspecte oferite de obiectul pro­cesului critic şi e integrarea acestui obiect într-o clasificare şi într-o scară de valori. Informaţia e simpla constatare a unui eveniment, fără a emite nici o judecată de valoare. E un simplu anunţ care vesteşte existenţa unui fapt.” Lectura textelor reunite între coperţile volumului Între teatru şi literatură îl arată pe Ionel Jianu ca un gânditor teatral perfect informat, în­zestrat cu un spirit critic autentic, bazat pe un set de valori pe care le-a promovat cu consecvenţă şi probitate intelectuală.

Autorul antologiei a găsit o cale să gru­pe­ze selecţia din publicistica teatrală şi literară a lui Ionel Jianu în trei mari secvenţe. Prima se in­titulează Dezbateri şi dovedeşte capacităţile ar­gumentative ale criticului, dorinţa lui de a se in­tegra perfect într-o mişcare de idei impresio­nan­tă, căreia i-a dat substanţă o generaţie ce a va­lorificat la maximum libera circulaţie la propriu, dar şi pe cea a ideilor şi informaţiilor. A do­ua secvenţă, intitulată Siluete, demonstrează ca­pacitatea lui Ionel Jianu de a surprinde în spaţiul fatalmente limitat al articolului de ziar e­senţa creaţiei unor poeţi (Paul Fort, Paul Valéry, André Breton, Rainer Marie Rilke), romancieri (Jules Romains, Drieu de la Rochelle, Monther­lant, Erich Maria Remarque), filosofi (René Descartes); oameni de teatru, regizori şi actori pre­cum Evreinoff, Charles Dullin, Antoine, dra­maturgi (Firandello şi Cocteau), animatori de balet (Serghei Diaghileff). A treia parte a cărţii conţine interviuri cu Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, Octavian Goga, în ipostaza lor de oa­meni de teatru, cu actori — animatori de trupă precum Maria Ventura sau Lucia şi Tony Bu­landra.

Mărturisesc că am citit cu cel mai mare in­teres mai cu seamă capitolul Dezbateri, surprins fiind de rezonanţa în actualitatea de azi a i­deilor exprimate de Ionel Jianu. De altfel, încă din primul articol din volumul intitulat Între teatru şi literatură, intri în posesia certitudinii că Ionel Jianu şi-a fundamentat activitatea de co­mentator al fenomenului teatral pe un set de prin­cipii pe care a ştiut să le apere cu străşnicie. „Li­teratura — scria el — e duşmanul cel mare al teatrului. Hotarele ce le despart sunt în principiu bine definite. Şi totuşi, de cele mai multe ori, autorii dramatici fac literatură în operele lor. Îndată, condeiul criticului stabileşte dife­ren­ţa specifică”. Teatrul e o transpunere în altă viaţă, o participare completă la un ciclu de eve­ni­mente ce se petrece în afară de realitate având totuşi aparenţa realităţii. Teatrul încearcă să-ţi dea iluzia unei alte vieţi în care pătrunzi printr-un sistem convenţional. Cortina trebuie să în­toarcă în noi robinetul imaginaţiei pentru a-i da drum liber şi a o face să participe la ceea ce se pe­trece pe scenă.” Verdictul sună clar: „Folosindu-se de mijloace cu totul deosebite, teatrul şi li­teratura sunt două arte ce se exclud una pe alta”. În aceste fraze găsim explicaţia scepticis­mu­lui cu care Ionel Jianu evaluează destinul sce­nic al literaturii dramatice scrise de Lucian Blaga. Însă, onestitatea critică îl obligă pe co­men­tator ca într-un articol apărut în Vremea din 1929 să admită că „aranjată pentru scenă, cu tăieturile necesare în text, cu specularea efec­te­lor dramatice prin accesorii meşteşugăreşti, Meş­terul Manole a însemnat un mare succes pentru Teatrul Naţional şi un câştig important pentru literatura dramatică.”

Ionel Jianu e preocupat de probleme pre­cum structura repertoriului, ponderea litera­turii dramatice naţionale, dar şi a celei universale de ultimă oră, de încurajarea debuturilor, de politica de personal, de problemele artiştilor dra­matici, de cele ale criticii. Crede că Teatrele Na­ţionale din ţară se cuvine să-şi onoreze statutul prin calitatea producţiilor pe care le oferă pu­blicului şi nu doar să consume subvenţiile bu­getare. Se găsesc în textele lui Ionel Jianu observaţii teoretice de amară acuitate de care nu ar deloc rău să se ţină seama şi azi —  „în tea­tru se sugerează”, altele vizând dezvoltări Camil Pe­trescu în Modalitatea estetică a teatrului. Un ade­vărat dramaturg, crede Jianu, creează roluri şi, pe cale de consecinţă, personaje. Criticul are mi­siunea de a înţelege voinţa estetică a epocii sale şi de a o formula, el se cuvine protejat de pumnul şi palma vreunui dramaturg ori actor ne­mulţumit de ceea ce s-a scris despre el, dar con­deierului nu-i este îngăduită băşcălia. Tea­trul românesc se cuvine să-şi corecteze sistemic relaţia asincronă pe care-o are prin raportare cu alte mişcări teatrale naţionale. Ionel Jianu subli­niază rolul regizorului ca şi pe cel al teatrului ra­di­ofonic.

E greu de rezumat într-o recenzie bo­gă­ţia de teme abordate de Ionel Jianu. Dar e sigur că lectura selecţiei realizată de Mircea Popa e dintre cele mai profitabile.