Nr. 10 (479) octombrie 2005

Vasile SPOIALĂ

În căutarea Cărţii

Cei care au cunoscut lumea clujeană din anii 60 îşi amintesc cum un tînăr îşi plimba cîinele prin centrul acade­mi­cului oraş. Era o figură unică în acea vre­me. Un cetăţean care ignora codul co­mu­nist şi juca rolul unui aristocrat. Un stu­dent care se desprindea din obiş­nu­in­ţele categoriei şi juca rolul unui dandy. Un student trecut pe la medicină, ducînd, apoi, pînă la capăt filologia, cu gîndul, însă, la a deveni scriitor. A fost, apoi, pentru scurt timp, dascăl de ţară, metodist la Casa Creaţiei Populare, iar din 1968, re­dactor la „Familia”. Prin anii 80 l-am cu­noscut şi eu. De cele mai multe ori la As­toria, la masă cu Crăciun Bejan sau Du­mitru Chirilă, în cîte o pauză de redacţie sau tipografie. Nu se aduna niciodată în ju­rul lui scriitorime locală. Aspiranţii gălăgioşi erau în jurul lui Stelian Vasilescu şi,mai tîrziu, chiar al lui Radu Enescu, la masa lui Crăciun Bejan sau Dumitru Chirilă se mai aşezau rude venite de la ţară, cu­noştinţe din oraş, dar Vasile Spoială refuza bonomia şi taclalele. Cît de greu îţi împrumuta Crăciun Bejan o carte din biblioteca lui, tot atît de greu era să ajungi la un dialog cu Vasile Spoială. Mi se pare că m-a invitat la masa lui şi am avut o discuţie după ce publicasem în „Familia” un articol despre Thomas Mann. Eu citeam “Iadeş”-ul lui i­mediat după cronicile lui Cistelecan şi Podoabă. Apreciam la el distincţia, rafinamentul, era eseistul prin definiţie, neangajat în vreo demonstraţie, care scrie parcă de­gustînd o idee ca pe o băutură fină. Dar n-a avut niciodată impulsul de a adopta cîte un tînăr promiţător din preajmă, de a şi-l apropia, cum se întîmpla (şi mi s-a întîmplat) cu Crăciun Bejan. Nici în rîndul social nu întreţinea relaţii, cel mult într-un mic grup de la piscina hotelului „Dacia”.

Nu ni-l arată altfel nici jurnalul oferit pentru publicare de către soţia sa şi apărut la aniversarea revistei. Nu ştiam nimic despre acest jurnal, deşi, dacă mă gîndesc bine, n-ar trebui să fie o surpriză. Existenţa lui Vasile Spoială  mizează în primul rînd pe acest act al scrisului. A scris poezie, proză, teatru, eseu, a tradus mai ales din literatura germană. Scrierile lui au rămas, în mare parte, în manuscris, aşteptînd forma ideală şi editorul i­deal. E interesant cum preocuparea obsesivă pentru lucrarea scriitoricească nu a fost du­blată de dorinţa de a-şi vedea opera în lume. Jurnalul era, pentru el, un dialog sublimat. Vasile Spoială nu povesteşte întîmplări din viaţa sa de cuplu, din redacţie, nu por­tretizează, nu reacţionează la diversele evenimente, nu răbufnesc sau nu sînt înnăbuşite în el disperările personale. Cel mult, cei care l-au cunoscut pot percepe tulburarea din mo­mentul  declanşării bolii pe care nu o numeşte (astm). Exerciţiul pe care-l făcea Vasile Spoială şi spre care mă îndemnau atît el cît mai ales Crăciun Bejan era un fel de fenome­no­logie: a ignora frunza şi a căuta esenţa mişcării ei. Acasă, evenimentul se pierdea în me­ditaţie. Rareori putem identifica situaţia sau persoanele. Iată, de exemplu, observaţia legată de boală: „Bolii, în prima ei fază, îi corespunde o stare de democratizare. Te înregimentezi”. Problema lui era nu boala („În fond, pragul despărţirii de lume e în tine. Poţi să-l calci liniştit, mulţumindu-te cu cît a fost. Numai lăcomia de viaţă creează disperare”), ci înregimentarea în „democraţia” ei. Rare sînt enervările pe lumea din jur, dar şi atunci se consideră el cel vinovat, cel cu handicap: „Nu ştiu face bine, nu ştiu face nimic, nu ştiu fi şi face în ritmurile pregîfîite ale nevoilor, reuşitelor, capriciilor şi îndatoririlor, ne­dormite, enervate. Nu exist cu adevărat decît în ritmurile solare ale alcoolului, amorului, mu­zicii, meditaţiei, somnului şi treziei”. Vasile Spoială se străduia să trăiască într-un stadiu estetic. De aceea, pentru el o problemă nu se rezolva, ci se epuiza prin meditaţie.

Aştept cu mare interes adunate laolaltă eseurile lui Vasile Spoială. Efortul lui Ma­rin Chelu de a restitui scrierile nepublicate în volum în timpul vieţii de către Radu E­nescu şi Vasile Spoială este meritoriu dacă n-ar cădea uneori în ridicol, mai lustruin­du-se şi el, identificîndu-se cu autorii înşişi, ca de exemplu în dedicaţiile pe care le face: una dintre cărţile lui Radu Enescu o dedică propriilor părinţi, iar jurnalul lui Va­sile Spoială îl dedică el, Marin Chelu, doamnei Spoială….

Traian Ştef