Nr. 10 (479) octombrie 2005

Iosif VULCAN

Fanfaronii

Întemeietor al Familiei şi prim e­di­tor al unor poeme eminesciene, Iosif Vul­can se numără printre împătimiţii de teatru, artă în care a văzut „steaua con­ducătoare a vieţii mele”, sau, după a­pre­cierea monografului său, regretatul pro­fesor orădean Lucian Drimba, „o e­fi­ca­ce şcoală în care se lumina mintea, se îm­bogăţeau cunoştinţele, se cultivau sen­timentele naţionale şi umanitare, se for­mau”. De altminteri, Iosif Vulcan con­sidera publicaţia pe care a fondat-o un vehicul „pentru crearea unui fond de teatru român”. Iată de ce a fost un te­nace scriitor de literatură dramatică, iar o bună parte dintre operele sale des­ti­nate rampei i-au cunoscut luminile. A practicat deopotrivă genul comic, ex­ce­lând în vodeviluri şi monologuri sa­tirice, dar şi drama istorică „Ştefan Vodă cel tânăr” care, atunci când a fost re­pre­zen­tată de Teatrul din Sibiu, în stagiunea l966-l967 în regia Arianei Kuner, a fost a­pre­ciată de Dumitru Chirilă drept „o piesă cumplit de inegală”, cu un prim act excelent, un al doilea ce concentrează miezul ideologic al textului şi o a treia parte mai puţin iz­butită. (Familia, nr. 5 din l967).

Fanfaronii, piesă în trei acte, e o comedie extrem de savuroasă pe care autorul său ar fi dorit-o reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Autorul însuşi a schiţat o distribuţie posibilă, alcătuită din nume de prim rang ale artei scenice ale vremii. Textul Fanfaronilor a fost recuperat în l997 de Florian Chelu din Arhiva Vulcan a Bibliotecii Astra din Sibiu şi reprezentat în premieră absolută, dar într-o for­mulă prescurtată, pe scena Teatrului de Stat din Oradea la 30 mai l998 de un grup de elevi ai Liceului Pedagogic din localitate. Acum, iată, lucrarea e editată de Biblioteca Re­vistei „Familia”, într-o versiune îngrijită de Florian şi Marin Chelu, cu o consistentă pre­faţă iscălită de cel de-al doilea. Apariţia a fost făcută posibilă de Fundaţia Rock Fil­ar­mo­nica din Oradea ce are în plan să reunească între pagini de carte întreaga literatură dra­ma­tică datorată lui Iosif Vulcan, cu ocazia comemorării a o sută de ani de la trecerea în nefiinţă a autorului său, eveniment ce se va petrece în 2007.

Până la finalul bucolic în care situaţia creată în jurul unei ipotetice căsătorii din interes se rezolvă pe cale „literară”, scrierea e extrem de vivace, are haz, mişcare, stofă teatrală şi fibră morală autentice. Accentul pamfletar e puternic, umorul su­culent, răsturnările de situaţii frecvente şi bine ţinute în mână de dramaturg. Me­canismul cererii în căsătorie pentru o zestre imaginară e temeinic ritmat. Din punct de vedere teatral, comedia e compusă cu naturaleţe, dar şi cu eficiente şi bine pre­lucrate împrumuturi din arsenalul vodevilului şi al comediei bufe, cu o tipologie re­marcabilă, excelând prin situaţii inteligent durate. Are suficiente îndreptăţiri spre a re­clama atenţia scenei româneşti de azi, cu atât mai mult cu cât, cu ceva vreme în ur­mă, trupa Secţiei române a Teatrului de Stat din Oradea şi-a pus la panaş numele autorului ei, fără a lua însă în considerare şi reprezentarea vreuneia dintre piesele sale. Dacă ar face-o, ar izbuti chiar să-l contrazică pe Shakespeare, cel din Romeo şi Julieta, ce se întreba la un moment dat – „un nume, ce-i un nume?”. Şi totuşi e!

Mircea Morariu