Nr. 10 (479) octombrie 2005

Radu ENESCU

Mîna care scrie, călătorul,

apriorismul livresc şi oximoronul ontic

Eseistul versatil şi opera în formă de arhipelag

Între cei de la Cercul literar de la Sibiu, unde a­pare în 1945, Radu Enescu, aflat atunci în toată splen­doarea tinereţii şi a febrilităţii intelectuale, ur­ma să devină, după prescripţiile programatice ale grupului, unul dintre filosofii lui, dacă nu chiar şi singurul. Mai mult, după natura lectu­rilor şi calitatea înclinaţiilor filosofice vădite încă pe-atunci şi confirmate eclatant de studentul lui Blaga şi Roşca, el părea să fie şi una dintre spe­ran­ţele filosofiei române contemporane. De la bun început toate auspiciile i-au fost fa­vorabile în acest sens şi se părea că iubirea sa dintîi – Filosofia – va fi şi cea de pe urmă. Dar nu, junele „înalt cu ochi albaştri şi voce gravă”, cu alură de „seraf sever, de­monizat de Filosofie”, cum l-a evocat odinioară Ştefan Aug. Doinaş în Familia, n-a ur­mat ulterior această cale privilegiată a spiritului şi totodată şi imboldul iniţial, ci s-a angajat pe magistrala, mult mai populară şi cu mai multe benzi, a activităţii eseistice. Fi­reşte, el a scris mereu din orizontul speculativ al filosofiei, mai ales al celei greceşti şi existenţialiste, dar nu atît spre a rămîne şi edifica în interiorul lui, cît mai curînd spre a-şi lua zborul mereu spre alte orizonturi – spre literatură, spre istorie, spre an­tropologie, spre arhitectură etc. Deşi niciodată nu şi-a părăsit cu totul prima iubire, Ra­du Enescu a „tradus-o”, în schimb, sistematic cu altele noi. Şi-a contrariat astfel, oare, destinul ? Oricum, iubind – probabil – mai mult viaţa decît claustrul gîndirii sis­te­matice, mai mult schimbarea decît fidelitatea problematică şi constructivă, el a pre­ferat concentrării sistematice donjuanismul relaxant al eseului şi în loc să devină un fi­losof „adînc” şi năzuind (conform instrucţiunii lui Noica) spre Concept, el a ajuns un eseist strălucitor şi versatil. Un Don Juan al spiritului pentru care eclatanţa stilistică a mijloacelor de seducţie externă – de incidenţă cioraniană – va trece uneori chiar înaintea ideii şi la care mobilitatea gîndirii speculative s-a instituit în mod de existenţă in­telectuală. Actor în viaţă şi regizor în scris, eseistul, personalitate esenţialmente proteică şi înzestrată cu o mare disponibilitate de pliere şi repliere, poate să-şi schimbe oricînd pieile şi să dea verosimilitate şi carate aproape oricărei idei. Strălucitor şi cu ini­ma uşoară, el nu s-a legat pe viaţă de o singură idee, căreia să i le subordoneze pe toate celelalte, de o miză centrală, căreia să-i subordoneze toate forţele creatoare, iar mersului greoi din treaptă-n treaptă şi construcţiei în sistem el i-a preferat zborul u­şure din floare-n floare. Cărţile sale, apărute relativ tîrziu şi la intervale mari, se vor înscrie într-un traiect  al schimbării imprevizibile de macaz, care l-a uimit pe Doinaş şi care e acela al zborului de fluture de la o temă la alta şi de la un domeniu la altul.

După un eseu de critică literară despre Kafka (1968), scris din orizont filosofic şi care e primul la noi dedicat prozatorului, eseistul va trece-n zbor uşor la altul de teorie a criticii şi valorii, scris tot din perspectivă filosofică şi care reprezintă încă pri­ma analitică românească a ironiei, iar de la o culegere de eseuri poliperspectivice, intitulată Ab urbe condita şi al cărei arc tematic se întinde din antichitate pînă la Robinson Crusoe şi la Albert Einstein1, la un memorial de călătorie americană. Febril şi fă­ră stare, luînd-o cînd într-o parte, cînd într-alta, oprindu-se ba ici, ba colo, eseistul nu se poate fixa definitiv – deşi filosofia în genere şi cea existenţialistă în special au o anumită prioritate – asupra nici unui domeniu şi chiar nici unei tematici. Iar sub acest aspect, opera sa eseistică, ispitită de zone de interes problematic mai curînd insulare de­cît legate între ele şi luînd mai curînd forma unui arhipelag decît a unui continent, nu va prea avea o unitate de ansamblu… monolitică.

Mîna care scrie, subiectul călător şi apriorismul livresc

Totuşi, un principiu de coeziune funcţionează aici cît se poate de ferm, şi dacă nu se situează la nivelul structurii ei arhitectonice, acesta se va situa – în schimb – tocmai la nivelul personalităţii intime a eseistului însuşi. Deşi arhipelagul Enescu e vast şi insulele multe, eseistul însuşi, deşi febril şi fără stare, va rămîne, în substratul fiinţei sale, mereu acelaşi pe tot cuprinsul lui. Mai mult decît oricare alta, instanţa ce dă unitate şi marcă proprie cărţilor sale va fi „mîna care scrie”2, infrastructura stabilă a fiinţei eseistului care răzbate intermitent de sub masca febrilităţii şi nestatorniciei. Pi­tită multă vreme în dosul unui „se” …impersonal, fiinţa esenţială a eseistului – prote­jată totodată de un ecran al sobrietăţii erudite şi de o ironie germanică în primele două cărţi, de unul al volubilităţii livreşti şi de o ironie latină în Ab urbe condita – va ieşi în plină lumină abia în memorialul de călătorie americană. În sfîrşit, eseistul se simte liber şi spune – de voie, de nevoie – „eu”. Se pare că prima convenţie a lite­raturii memorialistice i-a jucat o festă acestui ludic şi de-abia aici el îşi dă drumul şi se arată pe de-a-ntregul aşa cum este: o inteligenţă speculativă şi ludică, pentru care asociaţia şocantă, adesea oximoronică, şi disociaţia concisă rămîn principalele procedee ale intelecţiei (într-un plan de evidenţă deja sesizat de critică), dar mai ales (într-un plan de adîncime) o fiinţă funciarmente livrescă şi modernă, prin excelenţă de co­mentator, pentru care cartea şi ideile antecedente nu reprezintă doar un obiect de co­mentat, ci chiar punctul de plecare al gîndirii proprii. Căci nu existenţa şi impulsurile e­xistenţiale, ci cultura şi impulsurile livreşti stau la originea acestei gîndiri. Spre deosebire, de pildă, de gîndirea cotruşiană care, spre a-şi sesiza obiectul, simte nevoia, în pri­mul moment al relaţiei cu el, să se elibereze de toate antecedentele culturale şi să por­nească de la un fel de inocenţă fenomenologică iniţială, de la o tabula rasa delibe­rat, cea enesciană porneşte de la situaţia inversă. Aceasta nu numai că nu tinde, pu­nîndu-le între paranteze ca şi la Cotruş, să se elibereze de aceste antecedente, dar cu cît va fi mai puţin inocentă în momentul ei iniţial cu atît obiectul va fi mai bine sesizat, iar gîndirea eseistului mai euforică şi productivă. Extrăgîndu-şi plasma din cărţi şi trăind din şi prin ele, gîndirea lui Radu Enescu, receptivă doar în al doilea rînd la experienţa directă, are nevoie, de regulă, spre a se declanşa şi pune în starea de fervoare, de un intermediar livresc: „Dar eram incapabil – ar fi putut recita şi lua pe seama sa Radu Enescu această faimoasă frază proustiană, recunoscînd prioritatea mo­delului livresc în însuşi actul de percepţie a realităţii – să văd un lucru dacă interesul meu nu fusese stîrnit de vreo carte, dacă nu-i făcusem ei dinainte schiţa, pe care do­ream apoi s-o confrunt cu realitatea.[…]. Atunci închipuirea mea se urnea, începea să zugrăvească”3, spune Proust în concluzie despre modul de funcţionare, pe bază de in­termediaţie livrescă, a imaginaţiei sale. Aproape totul din acest citat i se potriveşte şi eseistului nostru, cu excepţia unui substantiv şi a unui verb din concluzie, “în­chi­puire” şi “a zugrăvi”, care trebuie înlocuite, cu “inteligenţă” şi “a interpreta”, spre a o muta pe terenul de joc al propriului său talent: “Atunci inteligenţa mea se urnea, începea să interpreteze”!.

Cînd nu porneşte de la o carte anume, punctul de vedere propriu asupra obie­c­tu­lui implică cel puţin o carte, dacă nu un raft de bibliotecă, şi avansează cînd prudent, cînd volubil, sprijinindu-se pe citate şi referinţe celebre. Totul începe şi sfîrşeşte, la acest eseist, în bibliotecă şi în spatele tuturor măştilor personalităţii sale se află – probabil – o carte. Însăşi călătoria într-un spaţiu străin, care pentru alţi contemporani care-au călătorit în aceleşi vremuri ca el, precum Mircea Zaciu, Eugen Simion ori Ro­mulus Rusan, a constituit, în primul rînd, o experienţă existenţială, iniţiatic-transformatoare, şi numai în al doilea – una livrescă, va constitui pentru Radu Enescu, ca şi pentru Adrian Marino, o experienţă în primul rînd culturală  şi se va desfăşura pe ba­za a ceea ce el însuşi a numit „un fel de apriorism livresc”4. Un predeterminism livresc în virtutea căruia călătorul porneşte la drum cu „o schemă constituită” deja, cu o imagine livrescă prealabilă pe care o confruntă apoi cu realitatea celor vă­zute. Deşi cea dintîi e amendată şi corectată pe alocuri de cea din urmă, ceea ce vede, în esenţă, călătorul în America5 fu­sese deja văzut de cititor din fereastra bi­bliotecii. De altfel, însemnările de anec­dotică cotidiană, foarte spirituale şi fă­cînd din drumeţ un personaj simpatic şi aparent frivol, în cuvintele sale, “un play-boy în…studioasă documentare”6, în orice caz, un ins liber de constrîngeri­le politico-profesionele de-acasă, ocupă un loc secundar, şi America însăşi, pe ambele ei planuri de revelare, va fi dez­văluită tot pe cale livrescă: pe cel al origi­nilor imemoriale şi istorice – prin geologie, antropologie, istorie şi legende des­pre întemeietori sau indieni7, iar pe cel al prezentului american, al civilizaţiei şi cul­turii contemporane – mai ales prin ar­hitectură şi concepţiile unor arhitecţi ce­lebri8. Văzînd pretutindeni numai co­duri culturale preconstituite, călătoria va fi în fond, pentru eseist, mai curînd un act de hermeneutică culturală decît unul epic şi iniţiatic. Iar paginile sale despre Atlanta, New Orleans, Mississippi, Marele Ca­nion, Los Angeles, San Francisco, Boston sau Chicago vor fi tot atîtea interpretări, scrise care mai de care mai sclipitor, ale spiritualităţii nord-americane, care se străduiesc să surprindă “permanenţele acestei naţiuni” şi să degajeze, pe baza acestora, “fi­zi­onomia sufletului nord-american şi trăsăturile spiritualităţii transoceanice”9 De altiminteri, pentru acest călător nu numai civilizaţia umană este un text care se pre­tează lecturii, ci însăşi natura devine, cum i se întîmpla Marelui Canion, un manuscris borgesian ori un fel de papirus cu lacune, de pildă, ca acela al Epopeii lui Ghilga­meş: „Istoria Marelui Canion povestită de stîncile înseşi a fost compartimentată di­dactic de oamenii de ştiinţă în cinci perioade corespunzătoare marilor ere geologice: precambrianul timpuriu, precambrianul tardiv, paleozoicul, mezozoicul şi cenozoicul. Nu e cazul să descriem amănunţit aceste epoci, ele fiind apanajul specialiştilor. Dar privind Marele Canion de jos în sus, se poate descifra, pe baza culorii şi poziţiei ro­cilor, o fascinantă poveste. Versantul Canionului – decretează Radu Enescu – este un in­finit manuscris  ale cărui lacune se pot reconstitui cu ajutorul textului păstrat (s. n.). Un instrument extrem de preţios în citirea acestui manuscris, pe care ni l-a lăsat natura gravat în muţenia pietrei, sînt fosilele păstrate fie sub formă de vestigii propriu-zise, fie în ipostaza mulajelor (s. n.)”10. În alt loc, aceeaşi formaţiune naturală apare în ochii călătorului ca o carte al cărei text are o structură gramaticală evidentă şi face din vi­zitarea ei un act de hermeneutică geologică: „La început a fost fluviul Colorado. A­poi s-a născut Canionul. Viteza lui de scurgere foarte mare, cantitatea imensă de aluviuni, fenomenele de eroziune laterală, şiroirea continuă pe versanţi au tăiat în stîncă o carte (s. n.) în care citim, cu culori în loc de litere, cu structuri minerale în loc de semne de punctuaţie, cu mişcări tectonice, cu ridicături şi prăbuşiri succesive în loc de gramatică, o prelungă poveste, în care eonii iau locul anilor şi erele geologice vea­curilor, despre istoria bătrînei noastre planete”11. E limpede că avem aici de-a face cu o pastişă în miniatură, a Genezei biblice, în care rolul Logosului creator este jucat de flu­viul Colorado. În actul său de creaţie, acesta, zămislind Marele Canion, n-a zămislit propriu-zis natură, ci o carte de citit, chiar Liber mundi, ce-şi conţine povestea ci­frată a propriei geneze, în faţa căreia, se-nţelege, cine nu-i gramatic şi hermeneut n-are ce căuta ! După cum aici, în faţa Marelui Canion,  n-are ce căuta nici cel care nu este to­bă de ştiinţe exacte, ba şi de poezie şi muzică, fiindcă altfel n-ar avea cum să interpreteze ce vede în termeni atît de săriţi de pe fix, de “zăltaţi”, precum cei din pasajul ur­mător: “Natura e aici atît de artistică, încît arta a devenit superfluă. Nu ştiu cum, dar lirismul nu-şi are locul aici, virtuţile lui sînt sub măsura locului. Cred că această magnifică epopee a naturii nu poate fi tradusă decît în limbajul sec şi informativ al faptelor ştiinţifice cu adevărurile lor intrinsece. Melosul beethovenian mi se pare aici van, iar compozitorul un soi de ambasador al oamenilor care se iau la harţă cu divini­ta­tea. Prometeismul pare aici uşor ridicol prin ineficienţa lui. Care este cea mai mă­reaţă ispravă a sa? Violul şi poluarea naturii neîntinate. Pentru Marele Canion potrivi­tă ar fi doar muzica sferelor, muzica lui Bach, care, ca om, n-a fost, poate, înger, dar, în orice caz, un organ prin care se exprimă veşnicia. Tot aşa şi canionul, această ireală al­cătuire a naturii care îţi comunică sentimentul nealterat al eternităţii. Adevărul ca­ni­onului este etic, grandoarea naturii te îndeamnă să o respecţi, să vrei să trăieşti în ar­monie cu ea, să n-o provoci, spre mai binele omului. Marele Canion este sublim, dar sentimentele de admiraţie uimită pe care le provoacă se cer rostite sobru şi imper­so­nal ca piatra, simplu ca înţelepciunea firii. În fond, cel mai frumos şi potrivit omagiu i-au adus oamenii de ştiinţă care i-au descifrat tainele acolo unde ele sînt descifrabile, în relativ şi efemer. În acest sens, canionul e o minunat de instructivă lecţie de istorie naturală, […]. Stricto sensu, Marele Canion e o carte deschisă (s. n.) în care poţi stu­dia istoria edificării pămîntului, evoluţia vieţii şi forţa eroziunii. Fluviul Colorado a amenajat în această regiune un perfect muzeu de ştiinţe naturale. Din vestibulul său pă­trunzi într-un tunel al timpului care te întoarce cu cîteva milioane de ani. Sîntem aproape de geneză!”12. Cum se vede, trebuie să fii cult, erudit şi savant, să ştii deja cam totul pentru a fi demn să vizitezi – adică să citeşti – Marele Canion. Şi, fără doar şi poate, Radu Enescu ştie peste poate. Însă nu numai despre acesta, ci despre întreaga Americă. Călătorul ştie totul – sau aproape – dinainte, iar călătoria nu face decît să-i confirme această pre-ştiinţă adusă cu sine de-acasă. În virtutea ei, „fiecare vede ce vrea, nu ce este”, afirmă el13. Sau, altundeva, aceeaşi idee formulată niţel autoironic: “Un prieten, amator de vorbe de duh, spunea că aş fi traversat oceanul numai ca să constat dacă America reală corespunde cu propria-mi imagine despre noul continent. Pentru atîta n-am parcurs, totuşi, 25.000 km! Dar gluma cuprinde şi un tîlc mai a­dînc. Există un «apriorism» turistic, iar fără o cunoaştere livrescă prealabilă, fără stabilirea unor obiective precise, orice voiaj riscă să se transforme într-o babilonie de im­presii (s. n.). Într-un muzeu, de pildă, nu trebuie să vezi tot, ci doar ceea ce ţi-ai fixat di­nainte (s. n.). Altfel, în loc de elevate emoţii, trăieşti o dezagreabilă experienţă”14. De fapt, el nu vede, ci re-vede America, confirmîndu-şi propriul punct de vedere chiar cu ocazia primei călătorii peste ocean. Subiectul călător e inversul unui fenomenolog, iar călătoria sa este revelatoare doar în sensul că reprezintă revelatorul firii sale as­cunse şi nu prea. Călătoria nu-i schimbă – cum nu i-o schimbă nici lui Ulise – fibra in­timă a personalităţii, ci doar i-o face să vibreze şi să emită un sunet deja ştiut dinainte. Dar numai de el însuşi. Călătoria lui Radu Enescu este o călătorie de auto­con­firmare.

Şi este astfel chiar şi atunci cînd trăieşte experienţele directe cele mai şocante şi euforice, cum e aceea din faţa Marelui Canion, unde el nu face decît să-şi confirme, de astă dată, în concret anumite pre-concepte provenind din vreo sursă livrescă, precum formula heideggeriană a-fi-în-lume, al cărei sens real eseistul pretinde că-l reali­zează doar contemplînd acest unicat zămislit de mama natură, care-l ajută, pe deasupra, să să dea o utilizare precisă conceptelor sartriene de en soi şi pour soi: “În acest tărîm de legendă te simţi la origini, dar nu numai la sursele umanităţii, ale existenţei o­meneşti, ci la izvoarele cadrului mai amplu în care se iveşte, se derulează şi dispare această existenţă. Aici am înţeles concret ceea ce vroia Heidegger să înţeleagă prin a cel a-fi-în, încercare de a conjura prin magie verbală realitatea inefabilă. A-fi-în-lume nu ţi se mai înfăţişează aici ca o enigmatică ţesătură de concepte abstracte. Lumea ţi se pare atît de palpabilă în toată frumuseţea ei genuină, încît se transformă în perpetuă virtualitate. Pare că noi, oamenii, ne-am împietrit în esenţa noastră, ne-am reificat în acel sartian en-soi, iar piatra, în permanentă stare născîndă, se recreează continuu, ca un autentic pour-soi”15. Sau iată încă un exemplu de acelaşi tip, dintr-un pasaj legat tot de Marele Canion – în fapt, singurul loc ce a fost capabil să-l bulverseze cu adevărat – în care călătorul mută din planul abstractelor în cel al trăitelor, dintr-al pre-ştiutelor în cel al experienţei i-mediate, înţelesul noţiunii de numinos a lui Rudolf Otto, pasaj care merită, în plus, să fie citat in extenso şi pentru că e unul dintre cele mai puternice, mai expresive din  Între două oceane, din păcate, o carte inegală stilistic: “Zburăm la o înălţime cînd de 3 000 m, cînd de 5 500 m, despicînd cîte un nor, cînd razant cu malul Canionului la 10-20 m înălţime, într-o cursă palpitantă în care cuvintele se transformă în exclamaţii de uimire şi gramatica nu mai cunoaşte, ca parte de vorbire, decît interjecţia. Sînt cuprins de sentimentul că am intrat într-un peisaj marţian, că am pătruns într-un neverosimil univers science-fiction. Cromatica lui întrece orice închipuire. Niciodată n-am fost sensibil la frumosul natural şi am consi­derat arta, prin străduinţa creatoare a o­mului pe care o implică, superioară na­turii. Dar în faţa acestei privelişti de basm mă predau, mai ales că îmi vine în minte un pasaj din Critica puterii de ju­decare a lui Kant în care receptivitatea faţă de frumuseţile naturii este socotită a­panajul omului civilizat.

   În fond, ce vanitate să mă simt civi­lizat în această superbă şi edenică sălbă­ticie! În fond ce a creat civilizaţia aceasta? Localurile de perdiţie din Las Vegas, orgia de lumină artificială din Las Ve­gas, aerul condiţionat, iadul tehnicii şi senzualităţii. Ce paradisiac e acest Mare Canion unde spaţiul devine nefiresc şi timpul se măsoară în eoni şi nu în clipe! Dis­poziţia devine aici metafizică şi ro­cile coborînd în trepte par abreviaturi a­le unui univers în permanentă emanaţie şi degradare ca în viziunile gnostice. Paradoxal, această orgie a concretului nealterat, care îmi uimeşte ochii, e imposibil de descris în imagini sensibile şi se converteşte în concepte abstracte. Lumina e prea luminoasă, culoarea prea colorată, forţa prea puter­nică, azurul prea azuriu, transparenţa prea transparentă. Marile Canioane sau inadec­va­rea percepţiei, devalorizarea simţurilor – acesta ar fi un titlu potrivit. Poate că dacă aş fi ubicvu şi fără durată, aş putea privi mai detaşat acest spectacol alcătuit din su­per­lative. Plutesc în firavul avion, cuprins de o teamă respectuoasă – şi înţeleg cam ceea ce a înţeles Rudolf Otto prin sacru (s. n.), prin acel «numinos» al său. La Las Vegas nu există această teamă sacră şi totuşi una cu natura. Acolo poţi resimţi angoase, an­xi­e­tăţi şi alte stări sufleteşti”16.

Cei doi Enescu

Pe plan formal, memorialul hermeneutic al lui Radu Enescu vădeşte o voinţă stilistică cioranian-călinesciană, împinsă, pentru a forţa eclatanţa exprimării, pînă la pleonasmul de genul „naivitate ingenuă”17, precum şi o directeţe a expunerii „punctelor de vedere”, sesizată de N. Steinhardt în cronica sa despre Între două o­ceane, care nu se găseşte decît rar în celelalte cărţi ale eseistului: „Însuşirea ei de căpetenie – dincolo de cizelarea materialului şi de înalta urbanitate a timbrului – este fran­cheţa, o francheţă discretă, politicoasă, pe de-a-ntregul cunoscătoare a relativităţii punctelor de vedere dar şi fidelă [...] cauzei civilizaţiei şi culturii”18.

Se pare că lui Radu Enescu călătoria americană i-a priit atît de mult încît l-a determinat să se dezhibe pînă la directeţe, uitînd pe parcursul ei că trăia într-o ţară în care cenzu­ra şi sistemul comunist l-au transformat într-un om dublu. Dar un dublu ontic, existenţial. Căci unul era Radu Enescu în particular, ca persoană, cu puţinii prieteni cărora le permitea să-l frecventeze şi altul în eseurile scrise acasă, pentru a fi publicate în presa vremii. Pri­mul era un om histrionic, cînd frenetic, cînd ironic, însă întotdeauna simpatic şi acapa­rator, în timp ce al doilea era mai degrabă un om reticent, inhibat, camuflat peste măsură şi care nu-şi ducea ideile, din cauza cenzurii şi mai ales a autocenzurii, pînă la capăt. Călătoria în America a fost, pentru el, şi un exerciţiu de dezhibiţie temporară. O baie de liber­tate, însă nici ea exprimată pînă la capăt.

Măr­turie despre oximoronul ontic

Poate nu strică să-ncerc să arăt aici, de astă dată atestînd prin mărturie proprie – sper, confirmabilă şi de alţii care, precum Al. Cistelecan şi Traian Ştef, l-au cunoscut îndeaproape, ca şi mine, la Oradea, pe Radu Enescu, prin anii ’80 ai secolului trecut – de ce şi cum de era el un om dublu în sens ontic.  Afirmaţie gravă, dar care nu do­reşte să-l discrediteze postum pe acest om ultra-simpatic, ultra-şarmant şi, în fond, de treabă cu noi. De treabă, cumsecade, chiar bonom, dar numai în măsura în care fri­ca de Sistem cuibărită, pare-se, încă din juneţe în fiinţa lui şi rozîndu-l aproape clipă de clipă, ca puiul de vulpe ascuns la sînul spartanului, îi permitea să se manifeste cum era.

Era un om dublu – şi nu propriu-zis, trebuie subliniat chiar în text, unul du­pli­citar, atribut ce are prioritar o conotaţie etică, nu existenţială – de felul celui descris de poetul Ioan Milea în excelentul său poem la persoana întîi Împtriva dublului, scris, cred, pe la sfîrşitul acelor ani, la Oradea, cînd şi unde mi l-a dat să-l citesc şi l-a cunoscut şi el pe Radu Enescu. Care e posibil să-i fi fost în minte, ca întruchipare vie a du­blului său, pe intervalul în care medita la această temă. Căci parcă-mi amintesc vag că am discutat cu el pe tema care-l preocupa şi în legătură cu Radu Enescu. În orice caz, însă, chiar dacă n-am făcut-o şi e vorba doar de o presupunere corectă sau incorectă, tre­buie spus, oricum, că, indiferent dacă poetul l-a avut sau nu în minte ca în­truchipare a modelului său de dublu,  Împotiva dublului, de la care va purcede  des­crierea lui Radu Enescu, nu e o poezie ocazională sau fugitivă în sensul lui Goethe sau Marmontel, ci una cu o deschidere extra-ocazională, vizînd dublul care eram, în gra­de diferite, noi toţi în acea epocă istorică şi, poate, şi dublul atopic şi trans-istoric, de oriunde şi de oricînd:

“Dacă două suflete locuiesc în tine, care din ele va fi judecat?

Reductio ad absurdum, aşa-i, ca să regăsesc pasul simplu, acelaşi

înăuntru şi înafară, pasul pînă la urmă împăcat cu orizontul. Atent la

fractura gîndului, la orice fisură în piatra cuminte, aşternut drumului,

sfidez oglinda. Şi clipă de clipă mă reînchid peste rana clipă de clipă

redeschisă

   de surîsul mefistofelic

   al celui care despică sufletul şi vîră discordia

   între gură şi ochi,

   între tac şi fac,

   al celui care bagă zîzanie între celule. Gata să-mi pierd chipul în

răsuflarea fierbinte, reîncep mereu, aici, duelul meu cu dublul cel crîncen,

fără obraz. Aici, pe buza prăpastiei, care se termină în punctul mort şi

atinge neiertătoare tării”19.

Fireşte, aici  interesează mai ales primul sens, cel aflat în relaţie cu contextul şi lu­mea de-atunci. Poemul începe cu postularea realităţii dublului ca ins în care sînt co­prezente două suflete de aceeaşi portanţă, chestionîndu-se din incipit care din ele ar putea fi, la o adică, judecat: “Dacă două suflete locuiesc în tine, care din ele va fi judecat?” – se-ntreabă locutorul poemului gîndindu-se, probabil, la Judecata de Apoi a su­fletelor din noi. Întrebare gratuită, fără rezoluţie, conţinînd o reductio ad absurdum, în­trucît e imposibil de decis care din două. Şi apoi subiectul locutor – “atent la fractura gîndului, la orice fisură în piatra cuminte” a structurii stabile a drumului vieţii sale şi sfidînd re-flectarea (“aşternut drumului, sfidez oglinda”) – e preocupat doar să-şi regăsească  unitatea şi autenticitatea fiinţei proprii în orizontul fiinţei care-l cu­prinde (“să regăsesc pasul simplu, acelaşi înăuntru şi înafară, pasul pînă la urmă împăcat cu orizontul”), poate chiar “cuprinzătorul” jaspersian, das Umgreifende20. Act im­posibil deoarece, fiind dublu sută la sută, oscilează clipă de clipă între închidere şi des­chidere, între pliere şi depliere, între retopirea părţilor în unu prin anularea separaţiei in­terior-exterior şi despicarea fiinţei, resimţită ca o rană deschisă, nevindecabilă, în cele două suflete egale ca pondere în constituţia sa: “Şi clipă de clipă mă reînchid peste rana clipă de clipă / redeschisă”. Vers după care urmează, în trena motivului re­des­chiderii mereu repetate a plăgii din fiinţa proprie, descrierea propriu-zisă a omului dublu, dar a cărui redescriere o voi politiza de aici încolo, sper, fără să trădez esenţial poemul, măcar în măsura în care a fost gîndit, conceput şi elaborat în epoca în cauză21: ultimii ani (probabil ultimii doi, dacă nu cumva tocmai ultimul) ai Siste­mului comunist în România. Redeschiderea rănii ontice, de fapt, căderea unului în doi, căderea din unitatea fiinţei prin despicarea ei în cele două suflete concurente e pro­vocată de “surîsul mefistofelic” al, aş zice, celui ce întrupează Sistemul. Acesta, fie el activist de partid, securist ori cenzor, e agentul “fără obraz” – adică fără chip uman, dar şi, poate, fără vreo morală (v. sensul expresiei orale “cutare n-are obraz”) – al scizi­unii sufletului fiinţei originar indivise, ca şi, mai adînc, al dezordinii sale fiziologice pro­duse prin insinuare, frică ori teroare de acelaşi agent întrupînd Sistemul: sciziune – detaliază mai departe poemul – în fiinţa intimă a celui ce-o trăieşte, a, să-i zicem, pa­cientului sau (mai bine) a victimei, inocentă sau ba, între organul vorbirii şi cel al ve­de­rii, între discurs şi ceea ce vede cu adevărat, între cuvînt şi realitatea adevărată (“în­tre gură şi ochi”), între ceea ce tace (sau nu spune) şi ceea ce face (“între tac şi fac”), ca şi, la nivelul fiziologic, al cărnii, între celulele aceluiaşi corp (“zîzanie între celule”).

Desigur, finalul poemului dă efectele despicării interioare asupra pacientului ei, aici subiectul creator: iminenţa pierderii chipului (“Gata să-mi pierd chipul”) ca semn al unităţii, autenticităţii şi unicităţii persoanei şi, ca o contra-forţă pozitivă la a­cest fenomen negativ, duelul continuu al uneia din părţi, gata mereu să-şi piardă chipul uman, propriu, cu dublul fără obraz, fără faţă, ca şi agentul sciziunii, din sine (“reîncep mereu, aici, duelul meu cu dublul cel crîncen, fără obraz”). Duel, însă, nesfîrşit între partea autentică, încă cu chip uman, dar aflată mereu pe punctul de a de a şi-l pierde şi de a deveni identică cu reprezentantul Sistemului alienat  şi alienant, şi partea alienată din el, fără faţă umană, ca acesta din urmă. Duel, aşadar, sisific între cele două părţi di-ferite, de fapt, opuse, dar egale, între cele două suflete distincte şi au­tonome, autotelice chiar, fiindcă se termină mereu “pe buza prăpastiei”, într-un “punct mort” ce “atinge neiertătoare tării” – probabil aluzie la  judecata, înaltă?, din in­cipit –  şi în care nici una din părţile fiinţei divizate nu învinge pe cealaltă. Punct din care, fireşte, duelul trebuie luat  de la-nceput, iarăşi şi iarăşi, de vreme ce dublul, partea alienată a fiinţei,  pare să se fi entificat şi trebuie că devenit şi ea natură – a doua natură, la fel de tare ca şi prima, cea autentică. Astfel încît duelul lor de necurmat va rămîne în veci fără rezoluţie.

Cam în această situaţie insolubilă era şi fiinţa lui Radu Enescu pe vremea cînd am început să-l urmăresc cu atenţie, mai ales în a doua parte a ultimului deceniu co­munist: sufletul alienat, partea inautentică din ea, ajunsese pe picior de egalitate cu su­fletul propriu, cu partea pe care o credea autentică, lăsînd-o, de altfel, din cînd în cînd să iasă la iveală printr-o subliniere pentru care-şi crease o retorică specială, niţel e­nigmatică, a feţei. Ba, în plus, cele două suflete ajunseseră şi într-un duel crîncen şi sisific, cum spune versul lui Milea.

Tot cum spune poemul său… Dar nu, de-acum e cazul să părăsesc măcar parţial pista dreaptă a poemului, să nu mai rămîn la tipul – şi la nivelul – de discurs pretins de el, ci s-o cotesc spre anecdotic: spre anecdoticul (auto)biografic, însă, sper, semnificativ, pe cît posibil. Totuşi, cum ajunsese în acest oximoron ontic un om atît de talentat, de înzestrat cu atît de mari daruri intelectule, artistice, fizice chiar, cum l-au evocat deja, antum, prietenii dispăruţi şi ei şi-l mai evocă încă, postum, însă cu un “uf!” o­bidit şi politicos al regretului că şi le-a alterat singur, cei ce l-au cunoscut bine, amici, prieteni sau neprieteni?  Înainte de-a încerca să răspund pe bază de mărturie – şi nu doar – la întrebarea aceasta, poate nu strică să precizez un lucru care motivează, de altfel, acest micromemorial… comemorativ. Şi anume că pentru mine – dacă mine-le ăsta poate interesa pe cineva – Radu Enescu a reprezentat şi reprezintă în continuare – evident, pe pîrtia experienţei existen­ţiale ce mi-a fost dat s-o străbat – cazul exemplar pentru ceea ce a reuşit să facă Sis­temul comunist, deturnîndu-i viaţa şi fiinţa de la rosturile lor autentice şi al­terîndu-le pînă la ţesătura lor intimă, dintr-un om plin de însuşiri maxime, dar parcă cu vocaţie de victimă, cît ino­centă, cît ne-,  a acestuia: adică, tocmai un oximoron ontic.

   Şi cum ajunsese aici un om în­zestrat cu cele mai mari daruri accesibile mu­ritorilor, cu excepţia geniilor şi sfinţilor? Cum ajunsese, oare, într-un a­semenea punct letal, sau aproape, elevul hiper-precoce, de liceu, al lui Cioran, la Braşov, singurul care a fost capabil să răs­pundă unei întrebări tembel-ge­nialoide a acestuia, mult peste vîrsta fi­losofică liceală, apoi studentul strălucitor şi frumos ca nealţii, „înalt, cu ochi albaştri şi voce gravă” şi cu figură de „seraf sever, demonizat de Filosofie”, cum l-a descris Doinaş, care trebuia să fie asistentul lui Blaga, sau junele cerchist cu perspective ce duceau, cel puţin intelectualmente, spre orizonturile cele mai roze? Cum? Mai mult ca sigur, din cauza fricii de Sistem, a timor-ului şi tremor-ului irevesibile, care i-au invadat mintea, i-au frisonat carnea şi i-au intrat pînă-n măduva oaselor încă  de foarte tînăr, probabil, de cînd, aşa cum povesteau unii dintre cunoscuţii şi a­micii săi, a fost nevoit să se ascundă o vreme în propria casă – poate, nu ştiu sigur, în perioada în care prietenii săi cerchişti erau cercetaţi, iar unii chiar săltaţi de securitatre, pentru a fi băgaţi în puşcărie – şi umbla, cică, aplecat pe sub ferestre, deşi acestea e­rau astupate beton. Iar urmele acestui traumatism iniţial, întipărite în fiinţa sa, nu par să se fi estompat niciodată, fiindcă – spre a sări, acum, la cealaltă extremitate a vieţii sale, cea căreia i-am fost martor un răstimp bun – încă la sfîrşitul anilor ’80, cînd stă­tea, ca mai toată suflarea română, cu urechea lipită de radio şi asculta Europa Li­beră, se comporta cu o, spre a mă exprima eufemistic, prudenţă similară: din exces de prudenţă sau, mai pe şleau, de spaima de a fi prins de Securitate asupra faptului, îşi ca­muflase ferestrele cu perdele groase, duble sau triple, din velur sau de catifea, de o cu­loare închisă pînă aproape de negru, iar peste uşa de la intrarea în apartament, pe care o capitonase cu burete şi muşama, mai atîrna, în interior, şi o perdea grea, precum cortinele de la teatre, din acelaşi material antifonic şi de o culoare aşijderea. Cînd îl vizitai, după ce te ochise bizantin, din dosul perdelei, prin vizorul uşii cu prici­na, nu ştiai cum să reacţionezi: să-l iei peste picior şi să rîzi sau să cazi, de jale, în depresiune psihică. Atîta prevedere înspăimîntată, pe care ţi-o explica deîndată ce intrai printr-o gestică sugestivă din epoca filmului mut, nu putea produce decît o reacţie curat românească – rîsu-plînsu’.

Cam în aceeaşi manieră precaută peste poate, de-o precauţie sărită de pe fix, se purta uneori şi ca redactor şef-adjunct al Familiei, în tratativele finale cu cenzorul de la Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste din Bucureşti, de dinaintea apariţiei nu­me­relor revistei. Ţin minte că o dată, prin 1987-88(-89?) – ani în care cenzura se în­teţise turbat, acum interzicîndu-se, pe lîngă incorectitudinile ideologice, toate cuvintele din sfera religiosului şi chiar cuvinte anume, blestemate, precum moarte et comp.– trata la telefon cu el despre o cronică a lui Al Cistelecan, fireşte, aplicîndu-i pe loc indicaţiile, la o carte a lui Dan Damaschin taman de poezie religioasă şi thanatică. După ce a “tratat” îndelung în faţa noastră, a lui Cis şi a mea, cu cenzorul, ca­re  a cerut să fie înlocuite cuvintele din zona religiosului şi morţii – situaţie pe care Cis o va drege substituindu-le cu grecisme antice – a mai scăpat, ca prin minune, un frag­ment necenzurat. Convorbirea tocmai sta să se-ncheie, cînd Radu Enescu, se­sizînd perspicace scăparea, a întrebat roşu şi transpirat, rupt de emoţie şi oboseală:  Ce ziceţi, tovarăşe…, paragraful ăsta, de dinainte de finalul cronicii, merge? Întrebarea ne-a săgetat urechile infidele şi ne-a catapultat instantaneu, pe amîndoi, pe verticală, în faţa fotoliilor de pe care asistaserăm la scenă. Am rămas, de atîta exces de zel, consternaţi. Paf. Ca şi cenzorul, probabil. Şi totuşi întrebarea suplimentară n-a pus-o, dra­gul nostru Radu Enescu, pentru binele său, ci de dragul lui Cis, să-l protejeze, să nu care cumva să păţească ceva, s-o-ncurce, cum am înţeles îndată, pe bune, după ce a a­şe­zat abulic receptorul în furcă, din mimica sa mută şi (în)frîntă.

Cel puţin o dată am avut şi eu parte de acest fel de grijă, ieşită din instinctul său protector, întrucîtva paternal, căci n-avea copii, nici măcar nepoţi, şi ţinea realmente atît la Cis, cît şi la mine. Poate şi la Traian. Era vorba, de astă dată, de ceva mult mai puţin periculos decît în scena cenzurii la telefon: acum, Radu Enescu, sincer îngrijorat, mă îndemna, nu-mi amintesc exact, fie să dreg în pozitiv o cronică, fie să scriu favorabil sau, oricum, să ignor o parte din defectele cărţii uneia din mărimile a zilei, nu mai ştiu sigur care, cred că preşedintele US de-atunci, D R. Popescu, ca nu cumva să mi se tragă vreun ponos din partea aceluia. Ori, ca să fiu mai exact şi să fo­losesc o expresie care-i plăcea mult şi pe care o însoţea cu un clipit de pleoape şi cu o grimasă a buzelor numai ale lui, să nu intru în vreun bucluc. La replica-mi plebeiană şi băţoasă, că n-are rost să fac aşa ceva, fiindcă “n-am cai la bicicletă, pe care acela să mi-i ia”, a fost surprins un moment, dar apoi s-a ridicat în picioare de pe fotoliul din care vorbise tolănit şi m-a bătut bărbăteşte cu palma pe spinare. Eram tare! Bine fă­ceam! Şi se pare că a fost atît de impresionat de momentul acela, că o vreme a chiar po­pularizat printre cei de încredere vorba şi atitudinea-mi haiducească. Cu condiţia prealabilă de a considera că e ceva de capul tău, dacă nu făceai ca el, dacă rezistai la com­promisuri politice, nu te invidia, ci, din contră, te chiar admira. Din păcate, însă, mai întîi încerca, dar parcă cumva spontan, parcă nedeliberat, nu din rea-voinţă, să te is­pitească spre tipul său de conduită, cum a făcut la un moment dat cu Ioan Milea, că­ruia, neintuind defel despre ce fel de om e vorba, de cît de radical e moralmente, i-a propus să scrie ceva pe linie într-un număr din acelea aniversare, determinîndu-l astfel să-şi retragă ultimul text de la Familia şi să rupă orice colaborare cu revista. Însă, re­pet, dacă rezistai inducerii în ispită şi nu-ţi îndoiai şira spinării, după modelul său, sfîrşea prin a te admira, văzînd, probabil, în tine pe cel ce se va fi visat şi el cîndva. Era în stare să procedeze cum a procedat cu Milea, dar în aceeaşi vreme să simpatizeze exaltat cu Dinescu pentru protestul său.

Cum se vede, cele două suflete ale sale, parcă imitînd descrierea din poemul lui Milea, puteau convieţui într-un oximoron perfect. Termenii săi funcţionau în două moduri diferite, între care, fireşte existau şi variaţii intermediare, modulaţii o­ca­zionale. Conform primului, cel mai rezonabil, aş zice, aceştia intrau în funcţie pe rînd, cu o anume distanţă temporală, mai mare sau mai mică, între momentele lor de ac­tivitate: cînd unul se activa, mai devreme sau mai tîrziu, celălalt se dezactiva. Însă conform celui de-al doilea mod, mult mai rău decît primul, dar mai relevant pentru spe­cificitatea existenţială a dublului, ei se activau (quasi-)simultan, aproape fără nici o distanţă temporală, parcă precipitîndu-se deodată spre uşa manifestării, ţîşnind dintr-o dată din virtualitate spre act, fără ca vreunul să mai stea şi să-şi aştepte, cît de cît curtenitor, rîndul. Uneori cele două suflete sau fiinţe îl locuiau alternativ, distinct fiecare în propria identitate, şi se exprimau, la fel, prin două feţe radical diferite, ca, de pildă, în cazul lui Milea, pe care Enescu l-a preţuit ulterior, ce-i drept, prea tîrziu, pentru atitudinea lui, sau în cel cu caii de la bicicletă. Şi nu numai. Cea mai relevantă însă, din acest unghi, e o altă situaţie, pe care aş numi-o scena celui de-al treilea, a străinului sau a intrusului, trăită atît de mine, cît şi de Cis de nenumărate ori. Ni se în­tîmpla mereu ca, la vreun colţ de stradă sau la vreo masă de la cafenea “Astoria” – unde, trebuie neapărat să spun, doamna Florica, o femeie inteligentă, frumoasă, discretă şi distinsă ca o franţuzoaică super-şcolită, ne făcea, pe vremea nechezolului, cele mai savuroase cafele adevărate din R.S.R. – să fim atît de prinşi în vreo discuţie pe vreo temă interzisă, politică ori filosofică, încît ai fi zis că, dacă ar fi explodat o bombă în urechea noastă sau ar fi izbucnit în pălălăi vreun incendiu imens la doi paşi de noi, n-am fi auzit şi văzut nimic. Şi totuşi, şi totuşi, în pofida raptului mental de care eram con­fiscaţi, Radu Enescu vedea şi auzea cu acuitate extremă, ca de sălbăticiune hăitui­tă: căci, dacă apărea inopinat cineva, chiar dacă persoană de încredere, care participase şi ea, alteori, la astfel de convorbiri, el devia sau înlocuia, după cît timp avea la dis­poziţie sau după cît de accelerat îi funcţiona imaginaţia, brusc tema, iar odată cu ea, îşi schimba automat şi faţa, şi nu e exclus, ba dimpotrivă, ca sub haine să i se fi me­tamorfozat la repezeală, pe-nfundate, chiar şi trupul. Carnea. Într-un cuvînt, la a­pariţia celui de-al treilea, a străinului malefic, periculos, Radu Enescu devenea instantaneu altul, cu baza fiinţei sale cu tot, la povera carne. O dată, în timp ce discutam, cred, despre protestul lui Dinescu, fumînd felice şi americăneşte din Kent-urile sale (din care nu dăruia decît prietenilor, pentru ceilalţi, doar amici sau altceva, avînd în­totdeauna la dispoziţie un alt pachet, special, de “Snagov”) şi bîndu-ne cafelele la “As­to­ria”, ocrotiţi, în plus, de zîmbetul inubliabil, matern-tolerant şi totodată modificînd în sus caratele lumii, al Doamnei Florica, a apărut ca din pămînt însuşi Cis, cu zîmbe­tul său blînd şi ucigător de ironic arborat în prealabil pe chip, pandant masculin al celui feminin al Doamnei de care eram oblăduiţi: “Ce parlamentaţi voi aici, ce mai pu­neţi la cale, ca nişte conjuraţi romani, pe cine credeţi că păcăliţi, brutuşilor, vă-n­chi­puiţi că nu se vede? V-am prins!”, ne-a pus la punct, scurt, faţa lui protectoare, iro­ni­că şi atoateştiutoare, aşezîndu-se la masă, deja complice cu noi. Dar, deşi întorsese de “n” ori cu el pe faţă şi pe dos acelaşi subiect, oricum, mult mai mult şi bine decît cu mine, Radu Enescu, expertul în ironie şi humor, n-a realizat gluma de pe figura lui, cea cu funia din casa spînzuratului, în care Cis e un expert inocent şi pervers, şi a reacţionat ca la un veritabil intrus periculos, ca la un al treilea pur-sînge, girardian, fi­reşte, schimbînd subit vorba şi înlocuindu-şi la repezeală o faţă cu cealaltă, ba, poate, şi trupul de dinainte cu celălalt trup, cel frisonat de frica din tinereţe.

Alteori, însă, cele două suflete şi cele două fiinţe ale sale se confundau – şi încă de multă vreme – de-a binelea: fiindcă altfel nu se poate explica cum, atunci cînd a tre­buit să scrie (probabil, la comandă politică) în ziarul Crişana un articol despre Cu­vîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la Mangalia, pe care a comparat-o tocmai cu… Discursul lui Descartes, a putut să se laude ca un copil în faţa noastră, a lui Cis şi a mea, pe holul din care intrai în redacţia Familiei – şi să se laude tocmai el, care publicase o carte întreagă despre ironie şi humor! – că ar fi fost ironic instrumentalizîndu-l pe Cartesius în acest hal ideologic, că, aşa cum s-a exprimat, la plural, trăgînd mîndru şi complice cu ochiul, le-ar fi făcut-o el lor (cui?, sigur, tuturor potentaţilor comunişti, se­curiştilor şi lui Ceuşescu însuşi), aruncînd cea mai liberă operă filosofică a vremii ei în troaca porcilor. E clar că numai confuzia celor două suflete rivale, prin difuzarea unuia în altul, numai precipitarea lor simultană spre manifestare, pînă-n pragul topi­rii androgine unul într-altul – căci de confuzie intelectuală  n-avea cum fi vorba la un om hiper-inteligent ca el şi atît de preparat într-ale ironiei şi humorului – l-a putut determina, pe intervalul în care lucra la bietul text, în singurătatea sa de-acasă, antifonată cu perdele grele de catifea, să-i facă una ca asta filosofului meu preferat şi unuia din cei pe care-i avea el însuşi la inimă. E ceea ce trebuie că m-a obligat să-i replic moale, jenat şi întristat, că “numai noi ştim, nu şi ei, că le-aţi făcut-o” şi să-i amintesc, pe deasupra, tocmai lui, care scrisese atît de prob despre stilistica ironiei, că nu existau în text “suficienţi indici stilistici”, de fapt, nu exista nici urmă de aşa ceva, “ca Ei să înţeleagă că articolul ironizează cuvîntarea, că, împreună cu ea, ei, toţi, în păr, sînt luaţi peste picior”. La asta, a rămas, cum suna o vorbă la modă pe-atunci, interzis. N-a zis nimic şi i-a căzut deîndată faţa, iar statura sa impozantă s-a surpat brusc, toată, în sine, ca şi cum povara anilor care i-ar fi rămas de trăit pînă la o sută s-ar fi instalat chiar în secunda aceea în trupul său, cu o clipă înainte falnic şi vertical.

Cum se vede de aici, în duelul dintre cele două suflete, existau momente în care Radu Enescu nu mai era conştient care, din ele, pe care stăpîneşte.  Deşi îşi în­chi­puia că sufletul original, autentic, deţine mereu controlul, cum i s-a întîmplat şi în acest cazul-limită, cît timp şi-a imaginat că a fost ironic cu puterea comunistă, totuşi, u­neori Celălat  trecea la cîrma fiinţei sale, cum s-a-ntîmplat tot în acelaşi caz, în clipa în care şi-a dat seama că se iluzionase crezînd că fusese ironic, că ironia, pe care o cre­zuse reală, nu transpărea şi în ochii altora. Asemenea momente erau, probabil, cele mai rele, căci, în ele, lupta quasi-hegeliană pe viaţă şi pe moarte, corp la corp, dintre cele două suflete rivale, din interiorul său, pentru recunoaştere, sau pentru suprema­ţie, era atît de atroce, atît de în cumpănă şi cu sorţi atît de schimbători, încît îi bui­măcea conştiinţa, făcînd-o să se încreadă în năzăreli. Dar în acelaşi timp, tot în ele, du­blul existenţial care era îşi atingea cu degetele propria natură, propria specificitate stra­nie, ajungînd la acmé-ul negativităţii sale. În asemenea momente, conştiinţa de sine autentică nu mai avea altceva de făcut decît să capoteze şi nici măcar un al treilea Ra­du Enescu, un Supra-Enescu, dacă ar fi fost posibil să existe, n-avea cum să mai ştie cine, din cei doi Enescu, e.

Dar, între aceste două tipuri extreme, mai avea, ca variaţie intermediară, încă un fel de momente semnificative şi ele, de astă dată manifeste în opera sa, unde, din teamă pentru propria-i supravieţuire cotidiană, pentru pîinea ce de toate zilele, punea uneori, cu bună ştiinţă, deliberat, căluş în gura sufletului său autentic. Erau mo­mentele în care el însuşi, care se considera şi chiar era un existenţialist structural care re­cuza ferm puseul marxizant al lui Sartre, şi-a dalmaţianizat cărţile cu citate marxist-le­niniste, din care nu credea o iotă, cum s-a-ntîmplat cu un întreg capitol din eseul Critică şi valoare şi nu doar22, ori şi-a stricat singur anumite argumente, manipulîndu-le cu o strălucire autodistructivă, în singurătatea de-acasă, pe direcţia ideologiei oficiale, cum se vede în aproape tot ce-a scris, inclusiv în cartea sa cea mai liberă, Între o­ceane, unde, nitam-nisam, aproape că se dezice de cîteva teme existenţialiste, ba şi de această filosofie ca atare, în care Enescul nealienat credea sincer23. 

În sfîrşit, o întrebare delicată: dacă Celălalt-ul enescian l-a învins sau nu, în ul­timă instanţă, pe ansamblul operei pe Enescu cel autentic, din faţa Domnului? La asta nu­mai Domnul, sus, şi cărţile sale, aici, jos, pot să răspundă. Ceea ce s-ar putea spune, în absenţa unei analize pe text, e că de la o vreme, adică după monografia despre Kafka şi după Critică şi valoare, Radu Enescu pare să fi mizat exagerat, probabil, spre a-şi escamota cedările ideologice şi pentru a-şi eufemiza partea inautentică a fiinţei care era responsabilă de ele, pe stil: numai că insistînd prea mult pe spectacolul stilistic, pentru care nu era la fel de talentat ca pentru spectacolul ideii, el a ajuns deseori la preţiozitate – de regulă, o preţiozitate pleonastică.

În schimb, ne-am putea, oare, hazarda să aproximăm rezultatul duelului dintre cei doi Enescu în viaţa celui ce le-a fost terenul de luptă pe viaţă şi pe moarte? S-ar pă­rea că aici, în general, partida s-a încheiat în remiză pînă în 1989, iar după, pînă cînd mî­na morţii i-a pus punct, cu siguranţă, n-a cîştigat Celălalt.

Note

1. Radu Enescu, Ab urbe condita, Eseuri despre valoarea omului şi umanismul valorilor, Timişoara, Ed. Facla, 1985.

2. V. pentru această metaforă blanchotiană: Maurice Blanchot, Spaţiul literar, trad. de Irina Mavrodin, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, pp. 17-19 şi 116-120.

3. Marcel Proust, Timpul regăsit, vol. I (În căutarea timpului pierdut, XII), trad. de Eugenia Cioculescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 45.

4. V. eseul Călătorie de consum sau itinerar spiritual, în Radu Enescu, Ab urbe condita, pp. 13-22: „Dar toţi aceştia, mai sus citaţi, ca orice cititor inteligent – afirmă Radu Enescu după ce înşiră cîţiva călători celebri în spaţiul iberic (Barres, Ralea, Marino, Gasset), pentru care călătoria a constituit un itinerariu spiritual – nu şi-au început periplul de la tabula rasa, ci de la un fel de apriorism livresc (s. a.), în ciuda faptului că toţi şi-au propus perceperea frustă, directă, fără contaminări livreşti a universului iberic ceea ce e, de fapt, dacă nu imposibil, cel puţin nerecomandabil. Ca să ne rezumăm la călătorii români, trebuie să subliniem de la început că ei au pornit la drum cu o schemă constituită (s. n.). Proiectul a anticipat, a devansat, deci, călătoria propriu-zisă. S-ar putea spune că ceea ce au văzut au vrut să vadă, pe baza unei selecţii anterioare călătoriei, iar ceea ce n-au văzut se putea prevedea că n-au să vadă dinainte de a pune piciorul pe Tierra de Espagna!” (p. 16).

5. Radu Enescu, Între două oceane, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1986.

6. Op. cit., p. 59.

7. Op. cit., p. 126. Doar pentru a descrie în cîteva rînduri experienţa imediată a originarului din faţa Marelui Canion, Radu Enescu va convoca o mulţime de surse livreşti  pe milimetru pătrat de scriitură, şi nu dintre cele modeste: Ion Barbu, Pascal, Spinoza, Goethe, Marele Romantism, Biblia. Iată pasajul: “Fericit ca un nou-născut în faţa spectacolului naturii fruste şi sempiterne, strivesc ca un fumător înrăit mucul Camel-ului de o stîncă roşie şi îmi vin spontan în minte versurile lui Ion Barbu: «căci vinovat e tot făcutul / şi sfînt doar nunta, începutul»! Sînt singur pe marginile prăpastiei, doar în tovărăşia cerului albastru deasupră-mi şi, ciudat, în această insulă de virginitate, mă simt copil, adolescent, infimă trestie gînditoare, dar nu împotriva, ci în armonie cu marea mumă a naturii, aproape la modul panteist. În această oază nealterată de om încerc un acut sentiment de regresiune spre originar(s. n.). Aici, deasupra şi în faţa Marelui Canion, te simţi la surse, la obîrşii, mai presus de cele omeneşti, de meschinării şi zădărnicie.

Natura pură, genuină, oglindită-n propria ei splendoare, reprezintă o rară, dar covîrşitoare experienţă a originarului. Aşa trebuie să fi fost în ziua dintîi!”

Pentru tema originii Marelui Canion conform băştinaşilor, indienii americani, ca şi pentru tema originii americanilor post-columbieni în relaţie cu aceştia, v. op. cit., pp. 145-151.

8. Op. cit., pp. 5, 258: “Dacă am insistat asupra arhitecturii americane, am făcut-o pentru că o consider cadrul cel mai propice de manifestare al unei societăţi cu înaltă dezvoltare tehnologică şi certe ambiţii artistice”. Căci  “arhitectura – lansează eseistul o definiţie de-o exactitate şi concizie de zile mari – este voinţa unei epoci transpusă în spaţiu”.

9. Op. cit., p. 6.

10. Op. cit., pp. 134-135.

11. Op. cit., p. 137.

12. Op. cit., pp. 131-132.

13. Op. cit., p. 99.

14. Op. cit., p.175.

15. Op. cit., p. 130.

16. Op. cit., pp. 130, 124-125.

17. Nu că n-ar fi ştiut ce e un pleonasm, dar din exces de stilism, din voinţa de pregnanţă expresivă, adesea împinsă pînă-n pînzele…negre, Radu Enescu comite o ploaie de pleonasme sau quasi-pleonasme. Lui nu-i ajunge să scrie pur şi simplu devălmăşie, copil, umiditate, apatie, naivitate, babilonie, dulceaţă, deşert, vicisitudini sau mizerie, ci trebuie neapărat să forţeze nota la maximum şi să zgîrie pe hîrtie “devălmăşie heteroclită”, “copil ingenuu”, “umiditate acvatică”, “apatie abulică”, “naivitate puerilă”, “babilonie heteroclită”, “melifluă dulceaţă”, “deşert arid şi pustiu”, “vicisitudini neplăcute”, “naivitate ingenuă” sau “mizerie sordidă”!. V. op. cit., pp. 18, 52, 57, 119, 162, 176, 207, 2229, 287.  

18. Din păcate, textului şi, evident, datelor bibliografice din care face parte acest citat din N. Steinhardt le-am pierdut urma, astfel că acesta va rămîne – mea culpa! – fără trimitere la sursă din care l-am extras.

19. Ioan Milea, Seară cu Dante şi alte poeme, Târgu-Mureş, Ed. Arhipelag, 1996, p. 71.

20. Pentru înţelesul acestei noţiuni în gîndirea existenţialistă jaspersiană, v. eseul intitulat Cuprinzătorul şi notele aferente ale traducătorului, în Karl Jaspers, Texte filosofice, trad. de George Purdea, Bucureşti, Ed. Politică, 1986, pp. 15-24 şi 365-367.

21. În plus, în epoca în cauză, cea în care Dinescu îşi scrisese deja celebra scrisoare şi cînd el însuşi a scris poemul, Ioan Milea, pe-atunci profesor la Liceul CFR din Oradea, era foarte preocupat de politic şi foarte pornit împotriva Sistemului care crease omul dublu, pe care-l recuza cu toată fiinţa atît în poem, cît şi în viaţă. Era atît de preocupat şi de pornit contra a ceea ce făcuse Sistemul din om, încît plănuia să trimită de unul singur, dacă n-ar găsi şi cosemnatari, despre care m-a şi consultat, o scrisoare de protest la Radio Europa Liberă. Am discutat mult despre acea scrisoare şi trebuie să mărturisesc că l-am desconsiliat s-o trimită: fiindcă era un om extrem de singuratic, de asocial, nimeni – nici chiar eu şi Cis, singurii, de altfel, cu care comunica fără rezerve, la Oradea – nu ştia nici măcar unde locuieşte în Oradea, şi mă temeam că, dacă ar ajunge  pe mîna Securităţii, n-ar avea cine să-l apere. Mă temeam că Securitatea l-ar putea face să dispară pur şi simplu, fără să afle cineva vreodată. Mă temeam atît de tare pentru el, că atunci cînd, prin octombrie-noiembrie 1989, am avut subit, fără să ne fi vorbit dinainte, împreună cu Cis, iniţiativa de a trimite şi noi la acelaşi destinatar o scrisoare similară, l-am scos din calcul, din acest motiv, pe Ioan Milea. Scrisoarea aceea, pînă la urmă chiar redactată de Ţeposu, are o istorie destul de stranie, dar nu e locul să povestesc din ea, în această notă, decît că, dintre toţi prietenii şi amiicii, destul mulţi şi scriitori cu toţii, pe care  ne-am permis, adică am avut curajul, să-i consultăm sau doar să-i tatonăm pentru cosemnătură, au rămas în finalmente, pe lîngă noi,  numai Marian Papahagi, Radu G. Ţeposu, Mircea Mihăieş, Al. Th. Ionescu şi Marius Ghica.

22. V. secvenţa Ideologie şi artă, în Radu Enescu, Critică şi valoare, Cluj, Ed. dacia, 1973, pp. 76-101. Mare păcat că şi-a dalmaţianizat şi această carte, fiindcă, prin părţile ei nedalmaţianizate, e, cred, cartea sa cea mai reprezintativă, care dă o idee de cît de extra-ordinar eseist ar fi putut să fie dacă ar fi trăit într-o lume liberă. Din discuţiile libere cu el, de o vervă cioraniană, unele veritabile eseuri, pot presupune că în altă ţară el ar fi devenit un fel de Cioran mai puţin depresiv, mai ludic, oricum, nu radical negativ. Nedalmaţianizat, ar fi fost un Cioran mai pozitiv, în ultimă instanţă.

23. Radu Enescu, Între două oceane. pp. 125 şi 138. Căzut în extaz faţa Marilor Canioane, eseistul minimalizează pînă spre zero temele existenţialiste împreună cu care, altminteri, trăia în momentele de autenticitate, cînd reuşea să făcă saltul de la Dasein-ul jaspersian, de la facticitatea alienată cotidiană, la Existenz, la existenţa autentică jaspersiană: “Marile Canioane sau inadecvarea percepţiei, devalorizarea simţurilor – acesta ar fi un titlu potrivit. Poate că dacă aş fi ubicvu şi fără durată, aş putea privi mai detaşat acest spectacol alcătuit din superlative. Plutesc în firavul avion, cuprins de o teamă respectuoasă – şi înţeleg cam ceea ce a înţeles Rudolf Otto prin sacru (s. n.), prin acel «numinos» al său. La Las Vegas nu există această teamă sacră şi totuşi una cu natura. Acolo poţi resimţi angoase, anxietăţi şi alte stări sufleteşti designate prin rebarbative vocabule(s. n.)”. Tot aici, el reduce la derizoriu însăşi filosofiile din care se nutrea, în speţă, pe cea a lui Heidegger, cu Dasein-ul ei temporalizat, şi le hiperbolizează, în schimb, tocmai pe cele presocratice, cotind-o elastic şi artistic, în final, totuşi, spre Pascal: “În faţa imensităţii geologice, mută în imobilitatea ei, ce derizorii ţi se par filosofiile care-şi plasează în centrul preocupărilor existenţa temporală subiectivă, care statuează fiinţa umană drept măsură a tuturor lucrurilor! Ce infim şi insignifiant fulg, mai neînsemnat decît o vietate monocelulară, este omul în  acest timp al celor patru elemente primordiale! […]. Strivit de eoni, el pare o amibă, dar o amibă gînditoare. Pascal avea dreptate!”            

Virgil Podoabă