BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA

 

Radu ENESCU

Despre Radu Enescu

 

O treabă peste admirabil face Ma­rin Chelu prin repunerea în circulație e­di­torială a patrimoniului revistei Familia. E drept îns㠖 și asta numaidecît – că re­vista Familia e una dintre puținele care au un „patrimoniu” ce merită exploatat și ar fi păcat să n-o facă. Mulți dintre co­laboratorii, dar mai ales dintre redactorii ei, au fost, într-un sens, niște „risi­pi­tori” care și-au împrăștiat opera doar prin reviste; cei din urmă, din fericire pentru editori, cu deosebire – de nu cu exclusivitate -  în paginile revistei la care lu­crau. Dar cele lăsate acolo s-ar putea do­vedi adevărate revelații – în primul rînd cele rămase după Radu Enescu și Cră­ciun Bejan (un filosof din cea mai autentică specie de „gînditori”), dar nu mai puțin, poate, cele rămase de la Va­sile Spoială sau Dumitru Chirilă. Paginile Familiei sînt o mină încă rentabilă, chiar dacă în ele se găsește și mult steril. Din moștenirea lui Radu Enescu – probabil cea mai consistent㠖 Marin Chelu a și va­lorificat pînă acum două tranșe, organizate tematic în Despre arhitectură (2003) și Orizonturi speculative (2004), ambele în Biblioteca Revistei Familia.

De la Radu Enescu ar trebui, însă, repuse în circulație nu doar eseurile și studii­le rămase în afara cărților publicate antum (de altminteri, foarte puține în raport cu e­fervescența de idei a acestuia), ci și cărțile propriu-zise. Dacă nu altele, măcar monografia Franz Kafka, apărută în 1968, și Critică și valoare, din 1973, ambele, la vremea lor, evenimente – de nu neapărat editoriale, măcar de idee. Firește, asta n-ar fi o ope­ra­ție chiar scutită de riscuri. Nu știu dacă Radu Enescu și-a revăzut aceste cărți; într-o vre­me vorbea destul de insistent despre o reeditare și un aggiornamento al cărții despre Kafka, dar fie nu s-a găsit nici o ediură care să-l strîngă cu ușa, fie era unul din multele proiecte – de o consistență mai degrabă himeric㠖 pe care Enescu le în­treținea cu vervă scuzabilă. Cert e că Radu Enescu ar fi avut nevoie de un tutore sau de un nemilos agent literar, de un vampir editorial, de cineva, oricum, care să-l forțeze să nu-și cheltuiască inteligența contagioasă și erudiția de-a dreptul patologică în spu­moase conversații – irezistibile și interminabile. Știu bine ce însemna să fii victima vervei lui Radu Enescu. Da, Radu Enescu era în stare s㠄scrie” o carte într-o după-a­miază, să ți-o povestească în toate articulațiile de idee și de argumentație, dar mai ales să țină lungi polemici cu toți filosofii, morți și vii deopotrivă. Cărțile pe care le citea – și de care nu știu de unde-și făcea rost, dar ținea la ele cu extremă gelozie (spre deosebire de selecta, extrem de riguroasa bibliotecă de filosofie a lui Crăciun Bejan, care e­ra cu acces, fie el cît de selectiv) –, dar și cele pe care le citise încă din tinerețe, îi erau atît de acut prezente în minte încît părea că umblă cu fișele la el. Radu Enescu era scli­pitor, era spectaculos, era inepuizabil; era de o vervă literal dezlănțuită; atît de dezlănțuită încît nici el însuși n-o mai putea controla sau întrerupe. Poate tocmai de a­ceea acele minunate cărți nici n-au fost scrise, ci doar recitate. Căci Radu Enescu se ascundea în proiecte, se ascundea după proiecte.

De un tutore ar fi avut nevoie Radu Enescu și pentru a-l proteja de propriile spa­ime. Nici acestea nu atît „reale”, cît himerice; spaime lucrate de fantezie, de în­chipuire, și mult mai angoasante decît tot ce i s-ar fi putut pune la cale. Era însă atît de înspăimîntat încît foarte adesea supralicita – în scris – precauțiile de care își în­chipuia că e nevoie. Un fond de infantilism, de enfant terrible speriat, a rămas veșnic ne­consumat la el. Din această sperietură era în stare să-și distorsioneze propriile idei, să le „camufleze” pînă la riscul de contrarietate și incongruență. În cărțile lui aproape că pot fi despărțite cu claritate partiturile spaimei și cele ale ideii care respiră în vervă li­beră. Aproape aș crede că partiturile spaimei sînt adăugate ulterior, sînt inserții de­formatoare făcute a posteriori. Ele se văd și într-o carte cum e Critică și valoare, poate vîrful de acuitate reflexivă din bibliografia subțire a lui Radu Enescu. De această carte e păcat să stea uitată; dar e păcat și să apară nerevăzută. Tocmai de aceea speranța mea – și a editorilor, cred – e că Radu Enescu a apucat să revadă această carte și să-și re­pună ideile în demnitatea și fluența lor naturale. Nu-ncape vorbă că Radu Enescu ar fi fost, într-un regim liber, un gînditor de anvergură; a și fost, de altminteri, dar numai în medii discrete și numai în momente cînd își uita de spaimă. Un gînditor de mare des­chidere, familiar deopotrivă în filosofie, estetică, literatură și celelalte arte; un gîn­di­tor cu atîta vervă și de o claritate atît de eclatantă încît ar fi putut fi și preferatul te­leviziunilor. Căci, structural, era un star.

 

Al. Cistelecan