Nr. 10 (479) octombrie 2005

Radu ENESCU

Despre Radu Enescu

O treabă peste admirabil face Ma­rin Chelu prin repunerea în circulaţie e­di­torială a patrimoniului revistei Familia. E drept însă – şi asta numaidecît – că re­vista Familia e una dintre puţinele care au un „patrimoniu” ce merită exploatat şi ar fi păcat să n-o facă. Mulţi dintre co­laboratorii, dar mai ales dintre redactorii ei, au fost, într-un sens, nişte „risi­pi­tori” care şi-au împrăştiat opera doar prin reviste; cei din urmă, din fericire pentru editori, cu deosebire – de nu cu exclusivitate -  în paginile revistei la care lu­crau. Dar cele lăsate acolo s-ar putea do­vedi adevărate revelaţii – în primul rînd cele rămase după Radu Enescu şi Cră­ciun Bejan (un filosof din cea mai autentică specie de „gînditori”), dar nu mai puţin, poate, cele rămase de la Va­sile Spoială sau Dumitru Chirilă. Paginile Familiei sînt o mină încă rentabilă, chiar dacă în ele se găseşte şi mult steril. Din moştenirea lui Radu Enescu – probabil cea mai consistentă – Marin Chelu a şi va­lorificat pînă acum două tranşe, organizate tematic în Despre arhitectură (2003) şi Orizonturi speculative (2004), ambele în Biblioteca Revistei Familia.

De la Radu Enescu ar trebui, însă, repuse în circulaţie nu doar eseurile şi studii­le rămase în afara cărţilor publicate antum (de altminteri, foarte puţine în raport cu e­fervescenţa de idei a acestuia), ci şi cărţile propriu-zise. Dacă nu altele, măcar monografia Franz Kafka, apărută în 1968, şi Critică şi valoare, din 1973, ambele, la vremea lor, evenimente – de nu neapărat editoriale, măcar de idee. Fireşte, asta n-ar fi o ope­ra­ţie chiar scutită de riscuri. Nu ştiu dacă Radu Enescu şi-a revăzut aceste cărţi; într-o vre­me vorbea destul de insistent despre o reeditare şi un aggiornamento al cărţii despre Kafka, dar fie nu s-a găsit nici o ediură care să-l strîngă cu uşa, fie era unul din multele proiecte – de o consistenţă mai degrabă himerică – pe care Enescu le în­treţinea cu vervă scuzabilă. Cert e că Radu Enescu ar fi avut nevoie de un tutore sau de un nemilos agent literar, de un vampir editorial, de cineva, oricum, care să-l forţeze să nu-şi cheltuiască inteligenţa contagioasă şi erudiţia de-a dreptul patologică în spu­moase conversaţii – irezistibile şi interminabile. Ştiu bine ce însemna să fii victima vervei lui Radu Enescu. Da, Radu Enescu era în stare să „scrie” o carte într-o după-a­miază, să ţi-o povestească în toate articulaţiile de idee şi de argumentaţie, dar mai ales să ţină lungi polemici cu toţi filosofii, morţi şi vii deopotrivă. Cărţile pe care le citea – şi de care nu ştiu de unde-şi făcea rost, dar ţinea la ele cu extremă gelozie (spre deosebire de selecta, extrem de riguroasa bibliotecă de filosofie a lui Crăciun Bejan, care e­ra cu acces, fie el cît de selectiv) –, dar şi cele pe care le citise încă din tinereţe, îi erau atît de acut prezente în minte încît părea că umblă cu fişele la el. Radu Enescu era scli­pitor, era spectaculos, era inepuizabil; era de o vervă literal dezlănţuită; atît de dezlănţuită încît nici el însuşi n-o mai putea controla sau întrerupe. Poate tocmai de a­ceea acele minunate cărţi nici n-au fost scrise, ci doar recitate. Căci Radu Enescu se ascundea în proiecte, se ascundea după proiecte.

De un tutore ar fi avut nevoie Radu Enescu şi pentru a-l proteja de propriile spa­ime. Nici acestea nu atît „reale”, cît himerice; spaime lucrate de fantezie, de în­chipuire, şi mult mai angoasante decît tot ce i s-ar fi putut pune la cale. Era însă atît de înspăimîntat încît foarte adesea supralicita – în scris – precauţiile de care îşi în­chipuia că e nevoie. Un fond de infantilism, de enfant terrible speriat, a rămas veşnic ne­consumat la el. Din această sperietură era în stare să-şi distorsioneze propriile idei, să le „camufleze” pînă la riscul de contrarietate şi incongruenţă. În cărţile lui aproape că pot fi despărţite cu claritate partiturile spaimei şi cele ale ideii care respiră în vervă li­beră. Aproape aş crede că partiturile spaimei sînt adăugate ulterior, sînt inserţii de­formatoare făcute a posteriori. Ele se văd şi într-o carte cum e Critică şi valoare, poate vîrful de acuitate reflexivă din bibliografia subţire a lui Radu Enescu. De această carte e păcat să stea uitată; dar e păcat şi să apară nerevăzută. Tocmai de aceea speranţa mea – şi a editorilor, cred – e că Radu Enescu a apucat să revadă această carte şi să-şi re­pună ideile în demnitatea şi fluenţa lor naturale. Nu-ncape vorbă că Radu Enescu ar fi fost, într-un regim liber, un gînditor de anvergură; a şi fost, de altminteri, dar numai în medii discrete şi numai în momente cînd îşi uita de spaimă. Un gînditor de mare des­chidere, familiar deopotrivă în filosofie, estetică, literatură şi celelalte arte; un gîn­di­tor cu atîta vervă şi de o claritate atît de eclatantă încît ar fi putut fi şi preferatul te­leviziunilor. Căci, structural, era un star.

Al. Cistelecan