BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA

 

Dumitru CHIRILĂ

Fragmente dintr-o istorie trăită în teatru

 

Cu câtva timp în urmă, asistam, destul de sceptică, la pătimașa pledoarie a unui critic pentru care editarea vo­lu­me­lor de cronici reprezenta modul cel mai firesc de legitimare a vocilor breslei. So­coteam, poate, că într-un domeniu în care noțiunea de autoritate e discutabilă, nu­mai precaritatea sau chiar absența instrumentelor de lucru adecvate (fie ele arhive, dicționare sau ediții critice) ne de­termină să acordăm credit excesiv cro­nicii, expresie, până la urmă subiectivă, a unei realități atât de imponderabile și efemere precum spectacolul de teatru. A lăsa urme pe aceste nisipuri mișcătoare mi se părea o dovadă de nombrilism pueril. Și încă mi se mai pare astfel, atunci când cronicarul nu este dublat de un stilist a­tent, de un martor inteligent. Or, ambele ipostaze se clădesc și se consolidează  în timp. Un timp pe care cei mai mulți dintre noi suntem dispuși să ni-l acordăm mai de­grabă nouă înșine, decât celorlalți. E motivul pentru care volumul intitulat Teatru – fragmente dintr-o istorie trăită, apărut în „Biblioteca Revistei Familia”, la doar câ­teva luni de la dispariția criticului Dumitru Chiril㠖 redactor, vreme de 40 de ani, al prestigioasei publicații orădene, iar din 1986, și redactor șef adjunct al acesteia – tre­buie considerat o probă de altruism profesional din partea lui Mircea Morariu, la rândul său, apreciat comentator al fenomenului teatral. Din capul locului, accentul este pus pe istorie și pe trăit, cu alte cuvinte, pe o cronologie semnificantă, care l-a im­plicat cu toată ființa pe autorul articolelor scrise într-un interval amplu, din 1965 pâ­nă în 2003, când boala l-a țintuit departe de lumea scenei. O lume devoratoare față de care a încercat să se obiectiveze, cu acea grijă pentru măsură și echilibru, care trăda for­mația sa anterioară, vâna de „gazetar pur-sânge” subliniată de Mircea Morariu, în succintul cuvânt înainte. Din cronicile selectate în volum se conturează portretul unui entuziast bine temperat, reținut în superlative și elogii, preferând argumentația ur­mărită până în pânzele albe, exhibării gratuite a emoțiilor personale. „Am fost cât se poate de exigent când dragostea mea pentru teatru atingea cote maxime”, măr­turisea Dumitru Chirilă. Opțiunea sa poate fi verificată în cea mai captivantă secțiune a volumului, aceea consacrat㠄Marilor regizori” (sunt evocate aici nume din generații diferite, de la Crin Teodorescu la Victor Ioan Frunză) și, implicit, spectacolelor care au făcut istorie în teatrul românesc. Criticul nu se pierde cu firea în vecinătatea ma­rilor opere, dimpotrivă, își cântărește dublu fiecare afirmație. Poate de aceea, unui tâ­năr cronicar de astăzi, care are acces la montările de referință doar prin lentila aburită sau, dimpotrivă, prea lustruită a confraților săi maturi, unele diagnostice ale lui Du­mitru Chirilă i se vor părea surprinzătoare. Astfel, Furtuna lui Ciulei „are meritul u­nei solide armături ideatice”, dar nu e „un spectacol de răspântie”. Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu este un „spectacol-eveniment”, ivit însă într-un „moment care nu prea ne răsfață cu realizări memorabile”, în timp ce montarea testamentară a lui Vlad Mu­gur impresionează mai ales ca posibil „mit autohton al construcției/ de­construcției”. Pentru Dumitru Chirilă, spectacolul are valoare în sine, totuși sem­nificația lui se întregește doar într-un context dat. De pildă, în 1975, criticul vorbește despre „disidența spectacolului realizat de Dan Micu față de tradiția montărilor cu Tartuffe”, iar mai de curând, el consideră că Intrusa lui Mihai Măniuțiu – primită de unii cu răceală, iar de alții cu entuziasm exagerat – reprezintă, pentru Teatrul din Ora­dea, „un spectacol de parcurs sau chiar de finalizare a strategiei stabilite pentru ac­tu­ala etapă, și mai puțin unul de început.”

Desigur, așa cum se cuvenea, selecția lui Mircea Morariu nu putea eluda idio­sin­craziile criticului, limitările inerente oricărui discurs analitic. Pentru că valorile in­vocate adesea de Dumitru Chirilă sunt „echilibrul”, „naturalețea” (adică absența cris­pării) – după cum atestă și recurența formulei „spectacol solar” –, e de înțeles de ce cro­nicarul iconoclastului Rosmersholm realizat de Aureliu Manea la Sibiu amendeaz㠄mica revoluție” a regizorului, căruia îi admiră, totuși, „fermitatea și consecvența cu ca­re își impune punctul de vedere”.

Celelalte două capitole ale volumului concurează spre a oferi o definiție cât mai cu­prinzătoare a profesiunii de critic legat de destinul unui anumit oraș, al unei a­numite instituții – în cazul lui Dumitru Chirilă, de activitatea unui „teatru mic cum este cel din Oradea, aflat în căutarea propriei personalități”. Martor avizat și implicat, el încurajează, motivează, ia pulsul reacțiilor publicului, într-o continuă ofensivă îm­potriva rutinei și a obligațiilor birocratizante cu care este asociat, de obicei, un teatru de provicie. Strategiile repertoriale sau absența lor, evoluția actorilor de valoare și a re­gizorilor fideli trupei (Alexandru Colpacci, Sergiu Savin), montările de răscruce și spectacolele-punte sunt ținta unor analize lucide, pe care vârsta criticului nu le îm­blânzește. În 2003, la o nouă premieră, el constată la fel de exigent ca la începuturi: „A­cum se pare că primează proiectul regizoral și mai puțin cel al instituției”. Viața u­nui cronicar cu vocație este, însă, de neconceput – și Mircea Morariu o știe prea bine – fă­ră călătoriile istovitoare, dar pline de promisiuni „prin teatrele din țară”. Dumitru Chi­rilă îi acompaniază, părând că îi redescoperă de fiecare dată: pe Alexandru Tatos (la Cluj), pe Mircea Marin (la Brașov), pe Ioan Ieremia (la Timișoara), pe Dan Alecsandrescu și Cristian Hadji-Culea (la Târgu Mureș), pe Ion Mircioagă (la Arad)... fără a-i uita o clipă pe actorii care trebuie să îi fi fost recunoscători pentru pertinența și căldura observațiilor sale, pe dramaturgii contemporani D.R.Popescu, Romulus Guga, Ecaterina Oproiu, care trebuie să fi aflat în el un aliat onest și obiectiv. 

Dincolo de recunoașterea de care s-a bucurat (a fost premiat atât de ATM, cât și de UNITER), Dumitru Chirilă a întruchipat modelul criticului despre care se poate spune c㠄nu se raportează decât la propriile idei și nu se teme decât de propriile erori” – pentru a-i cita inspirata definiție dată unui spectacol dintre sutele văzute de-a lungul acestei istorii trăite cu pasiune, cu modestie, cu har.

 

Andreea Dumitru