Nr. 10 (479) octombrie 2005

Crăciun BEJAN

Singurătatea şi forma

Câte polemici nu s-au dus în jurul chestiunii armoniei şi disar­mo­ni­ei dintre scriitor şi opera sa? O etică a ra­portului dintre creaţie şi existenţă za­ce în intervalul dintre păcat şi gând, dintre faptă şi idee, în sfârşit, dintre des­tin şi spirit. Crăciun Bejan poate rea­bi­lita, prin izomorfismul structural ce u­neşte ceea ce a fost şi ceea ce a scris, mo­rala intelectualului român de sub toate vre­murile şi-n blestemul tuturor con­diţionărilor. Discret, auster, prudent, se­lectiv, retras într-o perifrază a vieţii fără is­torie curentă, Crăciun Bejan a gândit în aceleaşi tipare în care a căutat să e­xiste: subversiv, arestând textul la do­miciliul ce refuza ideologia şi contextul. A­proape cu metodă, afişând un er­me­tism al labirintului, paginile rămase de la el te resping, ca şi cum drumul până la comoara bine ascunsă ar fi presărat cu cap­cane menite să taie poftele aventurierilor de pripas. Totul i-a stat împotrivă. Deloc dis­pus la negocieri cu zarafii discursivităţilor ideofore, a preferat să se replieze în co­tloanele astuţioase ale gândurilor adnotate, în lungi conciliabule cu singurătatea şi dez­gustul bine chivernisit. Nu a avut răgazul calofiliei, pentru că, la fel cu marile spi­rite, nutrea faţă de sinele său cotidian o ironie distantă, abia catadicsind să se stre­coare printre clipe şi dezamăgiri, înspre aparenţe. Omul-fontă avea alter ego-ul livresc, umbra ce-i dădea, paradoxal, consistenţa ce alunga tentaţia suicidară – omul-formă!

N-a apucat să publice altceva decât texte, eseuri supuse cenzurii, cu teme ce se sus­trăgeau cu dexteritate oricărei atingeri vinovate cu arpegiile oficioase. A murit, a­poi, mult prea repede pentru a mai apuca să recupereze şi să dea seama, altfel decât în clandestinitatea trăirii solitare, despre ideile ce-i bântuiau gândirea, precum nişte ob­sesii hrănite migălos, aproape maladiv. Numai că tocmai asta l-a salvat, în baza prin­cipiului pervers conform căruia tot ceea ce e patologic în vremuri murdare ţine de-o soteriologie a rebour, de mântuirea prin refuz şi ostentaţia subiectivităţii călătoare în spaţii dezinteresate de toxicitatea temelor atacate cu picamerele zelatorilor aflaţi, cool, la serviciu. Ascuns, dedat lecturilor „paralele”, Crăciun Bejan n-a contenit să me­diteze la ceea ce-l putea duce dincolo de gândirea viciată. Astfel a prins formă... forma. Toate ideile care se aliniau ca urmare a cărţilor citite şi supuse criticii unui spirit ce nu-şi permitea luxul clişeelor gata împachetate, hrăneau tentaţia de-a supune totul lu­cidităţii şi fervorii în orizontul dramei umane. Maeştrii ce-l îndemnau să scrie erau sau fuseseră, în raport cu seculum, la fel de subversivi ca el însuşi. Nietzsche, Dostoievski, Cervantes, Ortega y Gasset, Socrate sunt convocaţi cu stăruinţă să ar­gumenteze relaţia dintre realitate şi formă, capacitatea spiritului de-a aduce la sine ceea ce în mod natural îi este străin şi ostil. Forma, la Crăciun Bejan, este o căutare şi o revoltă, o investiţie a cărei raţionalitate depăşeşte aristotelismul de origine, înspre o iraţionalitate a trăirii asumate. Din acest punct de vedere, insistenţa cu care este a­na­lizată drama terifiantă a lui Raskolnikov relaxează şi dă profunzime conceptului de tra­gic, aşa cum îl gândeşte Nietzsche, cu referire la eroii antichităţii. Modernitatea a impus o formă care aduce în prim-planul discuţiei, alături de destin, iar uneori chiar în dauna acestuia, chestiunea puterii şi a raportului cu lumea demonizată de ran­damentul vieţii: „Puterea este o entitate raţională care începe să se destrame încă din se­colul al XIX-lea, aşa cum încep să se destrame în acea vreme toate entităţile pe care o­mul le-a construit. Destrămarea acestei entităţi este legată direct de destrămarea en­tităţii de putere divină pe care o semnalează Nietzsche, pe modelul căreia este placată pu­terea de ordin laic” (Crăciun Bejan, Forma, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1998, p. 199). Puterea se transformă într-o criză de putere, pe măsură ce este coruptă, în beneficiul omului modern, de tentaţia randamentului. Forma nu poate decât să-şi asume precaritatea unui stadiu al Istoriei în care tensiunea dintre eu şi exemplaritatea eului provoacă metastaze ale răului în chiar circuitele realităţii: „Neputinţa de a mai crea exemplarităţi”, scrie Crăciun Bejan în cartea citată (p. 144), „este caracteristică pentru eu tocmai datorită faptului că nu are cui să se înfăţişeze pe sine, fapt ce anulează instinctul exemplarităţii”. Comunismul, care i-a încarcerat gândirea, dar nu a putut să o anuleze şi să-i confişte o existenţă în palimpsest, este forma viciată, că­derea în marasmul ideii, existenţa ce transformă tragicul în dramă a vieţuirii.

Osândit la eboşă, scrisul lui Crăciun Bejan a adulmecat forma fără a ajunge vreodată la un stil. Existenţa refuzată, cu datele de identificare modificate, a cenzurat tentaţia de-a aşeza gândul în expresia convenabilă. Poate această strategie a im­per­fec­ţi­unii a fost una asumată în mod prealabil, într-o armonică disarmonie dintre eul pro­fund şi exemplaritatea deturnată şi confiscată în carcasa anamorfozelor mincinoase. Graţia nu are răstimpul să fecundeze forma, lăsând-o în căutările înfrigurate, a­ban­donate şi reluate, în funcţie de „comploturile” fiinţei speculative. Dar ceea ce se im­pu­ne este forţa unei atitudini rebele, aceea de-a gândi fără intermedieri şi spasme idolatre, într-un exerciţiu al notaţiilor în care eul subiectiv se expune originar. Mă­cinat de îndoieli profitabile, dispus la a merge până la ultimele consecinţe, dar care niciodată nu se dovedesc a fi, cu adevărat, ultimele, Crăciun Bejan nu are ipocrizia in­fantilă de-a truca propriul raţionament: „Creaţia formei a fost înlocuită de un gen de epigonism intelectual în care esenţială este strălucirea artificioasă într-o convenţie cum e cea spirituală, de exemplu, care nu mai spune nimic proiectului existenţial al o­mului de azi şi care  nu-i poate folosi nici măcar ca iluzie” (Forma, p. 220).  Omul a ie­şit din Formă pentru a intra în cămaşa de forţă a Prezentului. O altă axiologie îi a­com­paniază căderea, făcându-l să fie atât de con-form. Don Quijote nu mai e cu putinţă din banalul motiv că morile de vânt au devenit atât de subtile încât po­pulează, patetic şi gratuit, lumea virtuală a Internetului. Cât despre Raskolnikov, am fost informaţi că a renunţat să mai ucidă dintr-un scop nobil. A aflat, între timp, că nu e corect politic!

Şi-a savurat ratarea, bătându-şi joc de clovnii succesului şi a ştiut să tragă foloase cu­cernice din voluptăţile periferiei. Sarcasmele lui erau atât de disimulate încât aveai senzaţia că e îngăduitor cu proştii. De fapt, nu uita nici o clipă de marele avertisment al deşertăciunii... Revăd ultima întâlnire cu domnul Bejan, cel ce a avut privilegiul de-a se lăsa bântuit de cele mai abisale angoase, cele ale recluziunii meditative. În colţ, la doi paşi de Nuiele. Palid, aproape cadaveric, se pregătea să moară. Indiferent, ursuz, pro­dusul evazionist al unui timp-poltron, gânditorul pe cont propriu a avut insolenţa de-a sfida orice stil. Subversiv până la capăt a ţinut să tacă. N-am aflat, astfel, că forma nu are nimic de-a face cu Miss Ideea, că singura sa existenţă îngăduită se află în spaţiul exclusiv al reveriei.

Florin Ardelean