O experiență fracturată
Se
împlinesc, iată, nu mai puțin de patru decenii de cînd intram în redacția care
pregătea apariția celui dintîi număr al Familiei postbelice. Din cînd în
cînd timpul stă în loc și începe să fiarbă aidoma unui ibric cu cafea. Desigur,
ceea ce s-a petrecut aparține ficțiunii. Dar e o ficțiune hrănită din sîngele
și carnea noastră, sublim parazit al vieții, care ne obligă la reciprocitate.
Adică la simțămîntul că-n absența ei n-am putea exista nici noi. Fatalmente
sîntem concrescuți cu ficțiunea trecutului și cu cea a viitorului. Momentele de
efervescență ale memoriei (amintiri, regrete, nostalgii
), ca și cele ale
proiecției în viitor (speranțele) au rostul de-a ne trezi din automatismul
prezentului (timp brut, inform, mărginit și implacabil), idealizîndu-ne,
pacificîndu-ne, purificîndu-ne, așa cum se-ntîmplă și în cazul ficțiunii
estetice. Dacă arta se străduiește a nu imita viața, viața se străduiește cu sau
fără voia noastră, a-i călca pe urme
Așadar: în
toamna lui 1965 se înjgheba colectivul care-și propusese, în acel moment de
liberalizare ce n-avea să dureze, resuscitarea revistei lui Iosif Vulcan și M.G.
Samarineanu. În fruntea sa fusese numit Al. Andrițoiu, poet cu har și ins
carismatic, deci o captură cu atît mai prețioasă pentru regimul comunist care-l
folosea din plin și de care se folosea deopotrivă. La dreapta sa se aflau
secretarii generali Stelian Vailescu și Ion Popovici (cel din urmă a deținut o
funcție efemeră, fiind izgonit în cel mai scurt timp de presiunile celui dintîi,
deasupra căruia se afla, în mod evident, măcar cu un cap intelectual). În curînd
a apărut și un redactor șef adjunct, în persoana cerchistului Radu Enescu,
importat din Cluj, mai exact de la Tribuna unde lucrase cîțiva ani, de
asemenea într-un post de conducere. Remarcabila-i cultură în speță filosofică,
purtînd o amprentă nemțească, se altoia pe o ființă ciudată, fluctuantă la
culme. Caustic și conformist, spiritual și obedient, amical și cinic, dădea
impresia unui cîntar care, balansîndu-se fără-ncetare, nu putea cîntări nimic.
Informația pe care am primit-o recent, cum că ar fi fost dependent de droguri,
ar putea lămuri pînă la un punct lamentabila sa inconsecvență. Restul redacției
se împărțea între ,,tineri și ,,zimbri. ,,Tinerii eram noi, cei ce nu
împliniserăm încă 30 de ani. Dumitru Chirilă, inteligență calmă, plin de tact,
dibuind mereu făgașul unor medieri, al unor armonizări; Mircea Bradu, veșnic
agitat, avînd o mie și una de treburi de serviciu, în oraș, în țară, în univers,
Franccois Pamfil, personaj aristocratic, sceptic probabil dintr-o disimulată
neîncredere în sine, debordînd de sarcasm spre a-și lua revanșa asupra lumii,
Ion Iuga, flăcău iubăreț, naiv-ambițios, simpatic foc, ce se proclama într-o
poezie ,,cel mai frumos bărbat din Nord și subsemnatul. ,,Zimbrii, care va să
zică cei doi seniori, Nicolae Balotă și Ovidiu Cotruș. Abia ieșiți din detenție,
ne înfățișau, pe lîngă prestanța cărturărească și strălucirea speculativă
revărsate într-o bogată oralitate, și acea aură dramatică a experienței de viață
in extremis, acea notă de sfidare a sistemului totalitar care nu
putea decît să le sporească magnetismul. Deveniră, firește, mentorii noștri:
Balotă, mai pozitiv, mai pragmatic, urmărind prin stilul său de viață strict
organizat și laborios, țelurile împlinirii unei opere și ale unei cariere,
Cotruș mai boieros, neobosit causeur, dedulcit la o boemă salubră în
care mîncarea îmbelșugată ținea locul excesului de băutură, mai puțin activ de
bună seamă din pricina unei boli grave contractate în temniță, care avea să-l
răpună prematur.
În ce mă
privește, nu ezit a aprecia angajarea mea la Familia aflată pe pragul
nașterii drept unul dintre evenimentele importante, poate chiar cel mai
important al vieții mele. De la terminarea facultății, în 1958, intrasem într-o
fundătură din care aveam simțămîntul că nu voi mai putea ieși. Nu numai că n-am
ajuns redactor la una din revistele clujene, astfel cum nădăjduisem cu candoare
și cum de altminteri mi se promisese, dar nu mai puteam publica nimic. Fusesem
,,demascat de către cîteva influente condeie proletcultiste drept poet
,,idealist, ,,mistic și un ,,critic de salon și ținut, așa cum se cădea,
într-o carantină ideologică ce risca să nu mai aibă capăt. Plimbat de la un loc
la altul, la periferia învățămîntului orădean (funcția mea inițială fusese cea
de profesor la un curs de ucenici-vînzători, pregătiți pentru comerțul sătesc,
plătit cu ora și nevoit, în consecință, a-mi reînnoi angajarea prin căciuleli
trimestriale la autorități), trăiam zile amare. E lesne de înțeles că
solicitarea venită din partea lui Al. Andrițoiu mi s-a părut un soi de înviere.
Oricît de mult m-a dezamăgit ulterior, îi rămîn recunoscător bardului cu statut
ambiguu pentru că mi-a deschis drumul în literatură pe care-l urmez pînă-n
prezent. Chiar dacă, într-un fel, încă suport consecințele înlăturării mele
nedrepte din redacția mensualului orădean (altfel cum s-ar explica faptul că
locuiesc în Amarul Tîrg?), consider că acest rău este contrabalansat de putința
de a-mi împlini chemarea, de a-mi identifica viața cu truda literară.
Dar să
schițez cîteva aspecte ale perioadei 1965-1974 în care m-am bucurat de
măgulitoarea calitate de redactor al Familiei, de atunci unul dintre
cele mai bine cotate periodice literare ale României. Doar în primul an m-am
simțit, ca să spun așa, în condiții de normalitate. În acel răstimp inaugural,
Andrițoiu se ocupa direct de revistă, aflîndu-se mereu între noi, punînd umărul
la toate treburile, inclusiv la cele din sfera tipografiei. Spirit perspicace,
cu intuiția valorilor (oportunismul său acut constituia un comportament asumat
ca atare, care nu-i eclipsa complet dreapta judecată, exprimată în particular),
știa să ne stimuleze scrisul și să țină-n frîu veleitățile păguboase. Însă de
cînd și-a sporit absențele, ajungînd a locui aproape tot timpul la București și
întreprinzînd foarte numeroase voiajuri peste hotare, veleitarii au început a-și
scoate capul și a-i prigoni pe cei ce le stăteau în cale. Existau redactori
care-și petreceau mai multe ore în anticamera activiștilor de partid și de la
,,cultură, unde se țeseau diverse intrigi și se lansau nu puține calomnii,
decît la masa de lucru. Cel mai nociv era neîndoielnic Stelian Vasilescu.
Mediocru și prezumțios sub o mască de om devotat revistei (în realitate urmărea
a o monopoliza în beneficiu propriu), se încercase în mai toate genurile
literare cu rezultate dintre cele mai modeste. Drept care și-a concentrat tirul
răutăților asupra celor pe care, deoarece erau mai apreciați pentru scrisul lor,
îi percepea drept
rivali naturali.Din capul locului au fost vizați ,,zimbrii.
În ciuda prestigiului lor, aceștia s-au pomenit nu peste mult timp eliminați din
redacție, Balotă printr-o cu totul neașteptată adresă care l-a șocat, iar
Cotruș printr-o pensionare către care a fost împins de atmosfera tot mai greu
respirabilă ce se crease. Pentru ca lectorii prezentei însemnări să înțeleagă
mai bine de ce gen erau metodele întrebuințate împotriva indezirabililor de
către Stelian Vasilescu, ,,secretarul general de redacție, care, în urma unei
corecturi intervenite ,,de sus, pentru ca în România să nu existe decât un
singur ,,secretar general, a devenit, spre dezolarea sa, pur și simplu
,,secretar de redacție, voi menționa cîteva. Deși aveam cele mai numeroase
texte apărute în revistă (cronici literare, poezii, aforisme, note polemice,
felurite articole, într-o etapă și poșta redacției) și dobîndeam laude pentru
conștiinciozitatea corecturii efectuate, eram cu regularitate omis de la rubrica
,,premieri. ,,Primești și așa bani în plus la onorarii, mi se spunea pieziș, de
ce să nu cîștige și cei care scriu mai puțin?. N-am fost niciodată cooptat în
,,delegațiile redacționale care plecau peste hotare, iar când veneau la Oradea
oaspeți străini mă vedeam omis de la programul ce li se consacra. Într-o bună
zi, în care a trebuit să merg urgent la dentist, am fost amendat din salariu
pentru
,,absență nemotivată, cu toate că nu aveam ore fixe de prezență la
redacție. Cu prilejul unei întîlniri a membrilor Cercului de la Sibiu în orașul
în care a luat naștere Cercul, la care fusesem invitat din vreme și la care aș
fi dorit mult să particip, m-am trezit încărcat intempestiv cu atribuția ,,de
serviciu la tipografie, deși nu era rîndul meu. Bineînțeles, numitul Stelian
Vasilescu nu ținea seama vreodată de recomandările subsemnatului în legătură
cu sumarul revistei. Dimpotrivă, acele ,,materiale pe care le avizam favorabil
aveau cele mai puține șanse să apară. Ș.a.m.d.
În fine,
după nouă ani de șicane și hărțuieli de tot felul, Stelian Vasilescu, susținut
de cîțiva culturnici care jurau pe politica partidului și pe cultul, aflat în
deșănțată ascensiune, al marelui său cîrmaci, a trecut la ultimul act al
răfuielii. Deși, în fond, a fost o decizie a organelor de partid, montate însă
cum se cuvenea. Împreună cu graficianul și criticul plastic Francois Pamfil,
incomod și el printr-o conduită independentă și prin limba sa mușcătoare, am
fost dar afară din redacție pe motivul ,,reducerii schemei redacționale. Ce
,,reducere? După ce criterii? ne-am întrebat. Răspunsul, un răspuns onorabil,
n-a fost posibil. Cîteva persoane, apărute cu ani buni în urma noastră în
componența redacției, care n-au strălucit în creația literară nici înainte nici
după acea împrejurare, au rămas. Ba chiar corectorul a fost avansat redactor!
Abilul Andrițoiu se afla în acele săptămîni fierbinți, ca din întîmplare,
într-o călătorie în Canada (nu e deloc exclus ceea ce s-a afirmat cu insistență
și anume că era purtătorul unor epoleți invizibili, precum Valentin Lipatti și,
desigur, și alți scriitori!), iar Radu Enescu, în loc de-a ne susține, se
prăpădea de rîs ca în fața unui spectacol umoristic. Nici o urmă de
colegialitate nu s-a manifestat cînd am ajuns în impas
Substratul dublu al
măsurii represive era clar: ,,lipsa de atașament față de partid, faptul că nu-l
citez niciodată pe ,,tovarășul Nicolae Ceaușescu, conturau mobilul său
ideologic (mi-a fost comunicat cu discreție de dactilografa care trăsese cu
urechea la convorbirile ,,șefilor și ulterior confirmat de Vasilescu), iar
resentimentul visceral ce mi-l purtau culturnicii și politrucii, nu o dată
ratați literar, în frunte cu mișelul Stelian Vasilescu, reprezenta mobilul
personal. În pofida mult trîmbițatei pe atunci ,,etici și echități comuniste,
document demagogic între atîtea altele ale ,,epocii de aur, nu mi s-a răspuns
la nici unul dintre memoriile de protest pe care le-am adresat oficialităților.
Abuzul se cufunda în tăcerea ilegală chiar sub unghiul reglementărilor în
vigoare în acei ani de nouă ,,strîngere a șurubului. În cele din urmă,
întrucît devenisem incomod prin insistența de a mi se da o explicație, am fost
obligat, sub amenințare, să părăsesc orașul de pe Crișul Repede. Oraș în care
bîntuie fantasmele tinereții mele, în pămîntul căruia sper să mă întorc și eu în
clipa sfîrșitului trupesc, alături de cei dragi.
N-aș putea
rezuma mai expresiv perioada Familiei din traiectul meu biografic decît
citînd cîteva versuri ale lui Lucian Blaga: ,,De pretutindenea suflînd un vînt
/ Ne întețește-o clipă nimbul / Ce-l dobîndisem cu-ntîrziere / Ca să ni-l
pierdem prea curînd. |