Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Alexandru George

Oameni şi umbre, glasuri, tăceri

Editura Polirom, Iaşi, 2003

Lui Alexandru George îi place să experimenteze. Structura romanelor lui este inedită de la un roman la celălalt. Într-o dimineaţă de toamnă (1989) este parţial teatral-replicile personajelor sunt însoţite de ,,indicaţii scenice”-parţial epistolar, Seara târziu (1987, ed. a II-a 1998) este un roman cu formă de jurnal, Caiet pentru.. .(1984, ed. a II-a 2000) conţine o autobiografie şi un jurnal, ficţionale ambele, bineînţeles, Dimineaţa devreme (1986, ed. a II-a 2001) este un roman-colaj etc. Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este conceput sub forma unei autobiografii ficţionale plăsmuite din materialele puse la dispoziţie atât de memoria cât şi de imaginaţia personajului narator, rezultând un amestec insolit.

Trebuie să spun încă de la început că acest roman a avut un destin ingrat. A fost scris pentru sertar pe când autorul avea 26-27 de ani (între anii 1955-1957, reluat în 1959) publicat pentru prima dată într-o versiune prescurtată în 1996 la editura Albatros cu titlul Oameni şi umbre şi în cele din urmă integral în 2003 la editura Polirom. Consider că a procedat bine Alexandru George publicându-şi romanul în integralitate pentru că această a doua variantă este mult îmbogăţită stilistic, textul este migălos lucrat, fiecare cuvânt este cântărit atent şi plasat în matriţa potrivită, ideile exprimate sunt îndelung adâncite şi tatonate. A doua variantă publicată nu vine ca o completare factuală, în Oameni şi umbre nu lipsesc episoade sau întâmplări, ci sunt înlăturate tocmai pasajele care adâncesc idei deja exprimate. Mă voi limita la un singur exemplu, deşi se pot da o mulţime la fel: ,,Tăcerea din podul copilăriei mele o simţeam nefirească, adăugată de cineva care voia să se ascundă.” (versiunea 1996, p.17) devine ,,Tăcerea din podul copilăriei mele, o simţeam nefirească, adăugată de cineva care voia să se ascundă, era aceea a unor fiinţe vii stând într-o amuţire prefăcută şi încordată până la ţipăt.” (versiunea 2003, p.18). Laconismul primei versiuni, vădit forţat în comparaţie cu a doua, înseamnă şi o inevitabilă sărăcire stilistică a romanului, frumuseţea stilistică fiind unul din punctele lui forte.

Graniţa dintre realitate şi ficţiune este incertă în roman. Realitatea propusă este una alternativă care i se substituie celei obiective. Instanţa supremă este naratorul-protagonist: ,,asupra acestui univers eu am un drept, pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni şi de umbrele lor aşa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune pînă la confuzie...Ba chiar pot, la rându-mi imagina contururi şi apoi transforma umbrele în oameni, le pot da mişcările voite de mine, fără să mă limitez la ceea ce a fost cândva realitatea lor. Le pot introduce şi delimita în cadre. Acceptând lumea îi pot da eu o semnificaţie, pot trece cu vederea unele existenţe, pot introduce pe altele în jocul meu propriu, pe cine vreau, cum vreau...” (pp. 464-465). Un adevărat maestru păpuşar este naratorul nostru manipulând după voie existenţele celor din jur, trăgând sforile textului, care i se supune docil. Tot un joc este textul şi pentru autor care în pasajele despre scrierea romanului, ca cel de mai sus, se identifică total cu naratorul omnipotent. O dovadă este faptul că în romanul, Într-o dimineaţă de toamnă, Alexandru George pune aceeaşi problemă: ,,Are cineva dreptul să transforme oamenii din jurul lui (...) în «personaje»?”, puţin mai încolo tot el răspunde ,,orice om poate fi un personaj” adăugând că ,,autorul creează personajul, nu doar îl descoperă...” (pp. 5-6).

Artizan talentat, Alexandru George îşi pigmentează demersul ludico-experimental cu o adevărată teorie a conceptului de umbră, care dobândeşte în roman multiple valenţe: umbrele-amintiri, oameni sau întâmplări imortalizate în memorie, stop-cadre înrămate de timp, personajele-umbre, partea lor ascunsă, misterioasă, incertă, umbra-iluzie, adaosurile imaginare ale naratorului, umbra-proiecţie fantomatică.

Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este în primul rând un roman asupra memoriei cu legile ei subiective şi capricioase. Cu toate acestea romanul nu este unul proustian decât, poate, parţial.

Amintirile sunt luate pe rînd şi analizate static fiecare în parte, naratorul încearcă să le definească şi să şi le explice, ,,cum devin ele o realitate conştientă e cu totul altă poveste şi nu asta mă preocupă pe mine acum” (p. 426). Ele sunt prinse în angrenajul de retrospecţii parcurs de fluxul confesiv al naratorului-protagonist. Întregul roman este, de fapt, un şir lung de retrospecţii şi introspecţii. Căci naratorul urmărind firul retrospecţiilor, coboară tot mai adânc în propria-i lume interioară tapetată cu amintiri. Baricadat în trecut, devine un prizonier al propriului demers confesiv.

 Fascinaţia irepresibilă pentru trecut nu este una inerentă înaintării în vârstă, ea a existat din copilărie, de pe vremea cînd el nici nu avea un trecut. Neavând, şi-l procură. Podul casei ,,era tocmai trecutul care-mi lipsea la vârsta aceea fragedă, deşi el trebuia să existe, era latura misterioasă a existenţei noastre(...)o fântână a adâncurilor...” (p. 14), ,,o altă lume” (p.15), ,,depozit de umbre” (p. 518). Podul, ,,spaţiu consacrat de mine” deoarece ,,doar eu îi dădeam o semnificaţie, ca un răspuns secret” (p.19), are un statut special, exercită fascinaţie asupra protagonistului în vremea copilăriei precum camera Sambô din romanul Noaptea de Sânziene. Spaţiu simbolic, întunecat, este un depozit în care stă încuiat un întreg trecut, în care lucrurile stau îngrămădite la întâmplare, cum stau amintirile, roase de timp, uzate de atâtea şi atâtea retrăiri, în obscuritatea memoriei. Funcţia recuperatoare a podului din copilărie o are în perioada studenţiei (din Germania) sala de lectură unde inducem proiecţiile spectrale ale milioanelor de personaje care populează cărţile, iar la maturitate...autobiografia, în paginile căreia migrează toate fantomele şi umbrele reale sau imaginare care l-au bântuit vreodată: ,,toate umbrele au coborât (...) în aceste foi evocatoare de hârtie, alipindu-se la tot ce a devenit fiinţă vie prin închipuirea mea”. Amintiri sau plăsmuiri, nu mai contează, ,,hotarul dintre cele două nivele nu mai există, totul s-a cufundat în adînc şi pare a reveni numai de acolo” (p.518) pentru că ,,a fi artist (...) înseamnă (...) a pune pe acelaşi plan realitatea cu închipuirea” (p. 522).

Trecutul se ficţionalizează pentru că ,,trecutul poate fi şi făcut, adică nu doar imaginat ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri şi comprimări” (p. 426). La fel stau lucrurile şi cu personajele. De fapt nici nu ştiu dacă personajele sunt într-adevăr personaje. Sunt foarte tentată să afirm că naratorul este unicul locatar al propriei lumi metabiografico-ficţionale, toţi ceilalţi nefiind altceva decât nişte umbre resuscitate, apoi scoase dintre mii de amintiri prăfuite care-şi aşteaptă răbdătoare rândul să iasă afară din negura trecutului. Personajele-umbre nu au o existenţă proprie, prin ele însele, nu sunt personaje în mod ,,conştient” sunt doar nişte remanenţe înregistrate subiectiv de propria-i memorie. Memoria lui se interpune întotdeauna între noi, lectorii, şi personaje. Datorită acestui fapt le simţim inoculate personajului narator, ceea ce mă îndreptăţeşte să afirm că ele sunt, pe hârtie,  nişte alter-ego-uri ale protagonistului, de care el poate dispune oricând şi oricum. De aceea romanul ,,autobiografic” nu degenerează într-unul de dragoste (povestea cu Ama). Nicăieri nu întâlnim defulările nude ale îndrăgostitului fără speranţa de a-şi împlini dragostea cu femeia iubită, dimpotrivă, are detaşarea perspectivică pe care doar trecerea timpului o poate oferi. Nici în roman detectivistic nu se converteşte confesiunea naratorului (uciderea lui Mario). Această ,,grilă” este eliminată de la bun început. Din acest punct de vedere consecvenţa autorului este remarcabilă. Nu alunecă în digresiuni, dominându-şi textul cu o ambiţie şi tenacitate foarte rar întâlnite.

Dacă naratorul are putere deplină asupra personajelor-umbre, nu putem spune acelaşi lucru despre evenimentele istorice care dau buzna în viaţa particulară a individului. Personajul narator e prins şi el, fără să vrea, în iureşul lor. În cadrul naraţiunii ele au multiple funcţii: au rolul de a dinamiza acţiunea, de a conferi autenticitate şi un suport temporal, marile evenimente istorice menţionate fiind repere temporale foarte utile. Se vorbeşte despre: răscoala din 1907, războiul împotriva bulgarilor din 1913, izbucnirea Primului Război Mondial din 1914, intrarea României în război în 1916, ocupaţia germană a Bucureştiului şi a altor teritorii, sfârşitul războiului, revoluţia socialistă din Germania postbelică, unde se afla naratorul în perioada studenţiei etc. Romanul este şi unul istoric constituindu-se într-o adevărată cronică a perioadei războiului, atmosfera paroxistică, panica, dezumanizarea, o perioadă în care traiectul particular al destinelor este suspendat, destinul general înlocuindu-l pe cel individual. Deşi se insistă mult pe contextul istoric nu acesta este în centrul atenţiei naratorului, în roman legile memoriei primează, naratorul nu se abate de la traseul interior, de aici rezultând sinusoida temporală dacă privim romanul din perspectiva evenimentelor exterioare.

Un mozaic temporal şi al perspectivei (copilărie-maturitate, exterior-interior) formează flash-back-urile din roman, fiind aranjate după criterii personale, ca pozele într-un album. Iar amintirile personajului narator nu sunt o masă inertă de înregistrări factuale. Alexandru George păşeşte dincolo de linia voalat-ambiguă a lumii contururilor, pătrunzând iscoditor în partea ei de umbră. Unicul cod care-i permite accesul acolo, printre reflexiile interioare ale realităţii ornate de imaginaţie, este cuvîntul. Perfect conştient de acest lucru, autorul alege atent cuvintele, le şlefuieşte, apoi le aranjează meticulos, textul rezultat constituindu-se într-o veritabilă bijuterie stilistică ce merită să fie expusă în vitrina în care stau marile opere ale literaturii române.

Antonia PÂNCOTAN

*^**

Aneta Micle

Folclor literar românesc

Editura Universităţii din Oradea, 2004

Lucrarea aparţine unui specialist în domeniul folcloristicii şi etnografiei: conf. univ. dr. Aneta Micle, cunoscută prin preocupările sale îndelungate în domeniul folclorului literar românesc. Între lucrarea de faţă şi contribuţia anterioară la studiul folclorului local (Mimic şi dramatic în folclorul bihorean) există o continuitate: pe de o parte de ordin teoretic, în general autoarea abordând problemele de tipologie a folclorului din perspectivă structuralistă; pe de altă parte de concepţie, ambele lucrări îmbină prezentarea teoretică şi viziunea aplicativă. Aceasta măreşte mult eficienţa lucrării: ea nu rămâne în câmpul izolat al unor informaţii teoretice sau bibliografice; cu ajutorul aplicaţiilor intră în sfera vieţii de studiu şi cercetare a studenţilor, în special, dar şi a unui public mai larg, interesat de acest vast domeniu al culturii populare – folclorul literar. Trebuie amintită însă şi latura care diferenţiază actuala apariţie de cea anterioară – Folclor literar românesc este o lucrare de sinteză ce îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra literaturii noastre populare, respectând anumite necesităţi didactice şi având în vedere asigurarea unui sporit grad de accesibilitate pentru cei care doresc să se iniţieze în ştiinţa folclorului.

Cartea cuprinde în partea întâi capitole cu caracter teoretic având în centru evoluţia conceptului de folclor, de la descoperirea lui de către romantici şi până în contemporaneitate, când entuziasmului romantic i-au succedat diferitele orientări ştiinţifice în exegeza folclorului. În continuare se urmăreşte relaţia folclorului cu celelalte discipline înrudite, aparţinând culturii populare sau cu alte domenii înrudite, astfel încât să fie şi mai bine puse în lumină caracteristicile specifice ale folclorului. După o tratare amplă a folclorului legat de obiceiuri, unde accentul cade pe textele poetice privite în contextul istorico-geografic determinat şi în corelaţie cu mentalităţile satului nostru tradiţional, cartea tratează creaţia folclorică pe genuri şi specii, aidoma literaturii culte, apelând la instrumentele esteticii generale, punctând însă, de fiecare dată, aspectele legate de specificul oralităţii.

Cursul de Folclor literar românesc oferă cititorilor prilejul întâlnirii cu valorile autentice ale spiritualităţii româneşti, oglindite în texte de o rară frumuseţe artistică şi morală. Pe lângă atingerea scopului didactic pe care şi l-a propus, lucrarea îşi propune şi reuşeşte să risipească unele prejudecăţi păgubitoare cu privire la folclor.

Cartea se adresează, în principiu, oricărui tip de cititor instruit. Autoarea stabileşte obiectul în sine al cărţii, folclorul, şi impune prezenţa lui pe raftul oricărei biblioteci. O lectură atentă a cărţii ne lămureşte asupra teritoriului pe care se extinde cercetarea contemporană a folclorului, autoarea semnalând tendinţe vechi dar consacrate şi încă apreciate, erori de receptare şi interpretare, cât şi noi direcţii de dezvoltare a cercetărilor din domeniu. Interesantă ni se pare viziunea asupra cadrului social al faptelor de folclor, satul fiind văzut ca o matrice stilistică a faptelor de folclor. O precizare aparte se cuvine a fi făcută şi în legătură cu prezentarea teatrului popular, constituit prin esenţa sa ca gen aparte, caracterizat printr-o sensibilă impuritate şi cuprinzând aspecte de o mare diversitate precum: jocurile mimice şi de pantomimă, jocurile cu măşti animaliere sau antropomorfe, drama populară cu temă religioasă sau profană, jocul păpuşilor.

Printr-un gest de necesară reîntoarcere spre bunele tradiţii de abordare a creaţiilor folclorice, dar şi printr-o curajoasă desprindere de metodele tradiţionale de tratare a unui curs de folclor, conf. univ. dr. Aneta Micle îngemănează în cartea domniei sale tot ceea ce un prim contact cu folclorul, ca disciplină de studiu universitar sau ca direcţie de cercetare în antropologie, necesită şi implică.

Între problemele esenţiale care răzbat printre rândurile cărţii se regăsesc: existenţa vie a folclorului românesc – realitate care dezminte mai vechile temeri şi previziuni legate de extincţia sigură a folclorului o dată cu epoca modernă; confruntarea cercetătorului actual cu noi forme de folclor, de unde nevoia redefinirii conceptului de autenticitate şi a remodelării criteriilor de autentificare a documentului folcloric; statutul specific al folcloristicii, de disciplină care îşi reface perpetuu obiectul de studiu; dilema specializare strictă – multi-specializare şi relaţia dintre profesionalism şi amatorism, mereu actuale în interiorul disciplinei. Este o problemă realmente complexă şi demnă de a sta în centrul atenţiei folcloriştilor noştri.

Prin ţinuta ştiinţifică şi registrul elevat al contribuţiilor autoarei, cartea Folclor literar românesc de Aneta Micle are realmente valenţele unui autentic act educativ şi de cultură, semnificaţie accentuată şi de buna receptare de care, din primul moment, cartea se bucură în rândul studenţilor. Prin apariţia acestei cărţi, folcloristica românească se îmbogăţeşte cu o lucrare de referinţă.

Florin CIOBAN