Când Charlot devine cioclu
Cristian Tudor
Popescu - Libertatea urii, Editura Polirom, Iași, 2004
Una
dintre specificitățile negative ale presei românești postrevoluționare
constă în faptul că, îndată ce un gazetar accede la conducerea la un ziar
și dobândește o oarecare notorietate, se încăpățânează să confiște spațiul
privilegiat al editorialului, din ziarist se reciclează în analist, își
dă cu părerea despre orice, chiar dacă, în realitate, nu are nimic de spus
și produce comentarii sleite. Cade în păcatul de a hiperboliza
anecdoticul, de a-și transforma obsesiile în scenarii, de a chibița, de a
generaliza întâmplătorul, de a-și considera inuițiile certitudini, de a
decreta accidentalul drept regulă. Or, din acest punct de vedere, Cristian
Tudor Popescu reprezintă o excepție, contrar a ceea ce crede pripit,
pătimaș și tendențios, Sever Voinescu într-un articol care mustește de
mauvaise conscience publicat de Dilema veche, nr. 50/ 2004. În
cazul gazetarului de la Adevărul, complexul de a scrie mult
pentru a exista ca jurnalist e, în chip fericit, înlocuit cu complexul
de a nu scrie despre teme derizorii. Omului Cristian Tudor Popescu îi
ajunge cu asupra măsură că trăiește într-o țară ce, zice el, ar trebui să
se unească Momâia și nu România fiindcă Divinitatea ei tutelară este Momos,
zeița deșertăciunii, zeița deriziunii. Cum nu vrea să cadă el însuși în
derizoriu, în consecință și în compensație, își acordă dreptul de a scrie
numai despre lucruri cu adevărat semnificative, pe care le simte astfel la
modul apăsător, chinuitor, deopotrivă moral și fizic.
Cel
mai recent volum de prozetărie al gazetarului se cheamă
Libertatea urii și a apărut în 2004 la Editura Polirom.
Cuprinde editorialele din Adevărul și Adevărul literar și
artistic publicitate, dacă apreciez eu bine, în ultimii doi ani, doi
ani și jumătate, o perioadă deopotrivă curioasă, dar și terifiantă,
marcată de un veritabil elefantiazis retoric și faptic, combinație ce ne
arată câtă dreptate avea Camus atunci când istorisea pilda cu înțeleptul
ce nu-și dorea deloc să trăiască vremuri interesante. Or, acum și aici,
prin asta înțelegând de cincisprezece ani încoace, în România se petrec în
chip înflaționist lucruri interesante care fac ca nimeni, nici măcar
persoanele cele mai indiferente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, să
nu-și îngăduie luxul de a rămâne indiferente, de a rămâne stană de piatră
în fața unor evenimente care, cel mai adesea, le afectează malign
existența. Participarea și atitudinea se transformă în revoltă în momentul
în care realizezi că, cel mai adesea, devii simplu pion într-un joc deloc
inteligent, că viața îți e amărâtă ori scurtată de interesele meschine ale
politicienilor ce practică jocuri cu miză mică, însă alimentate de egoisme
exacerbate, în fața cărora elitele rămân ca de obicei indiferente ori
reacționează ineficient și selectiv. Acești ultimii doi ani, reconstituiți
la modul fragmentar în Libertatea urii, înseamnă intrarea României
în NATO pentru că trebuia, pentru că au vrut-o americanii, iar
politicienii noștri, în loc să elaboreze strategii care să ne asigure o
intrare decentă, au socotit că e mai simplu să fim chibzuiți, țuțerii,
trepădușii Americii. Au fost o perioadă în care presa a avut o pâine bună
de mâncat de pe urma analizei raporturilor înșelătoare și a jocurilor
erotice dintre președintele Iliescu și premierul Adrian Năstase, care
ba se ceartă, ba se împacă spre a se regăsi pentru binele PSD-ului și mult
mai puțin pentru cel al democrației. Presa a construit în voie scenarii
ghidușe până ce Iliescu le-a zbierat gazetarilor nu vă privește, din
nervozitatea președintelui înțelegându-se că domnia-sa a rămas
aparatcik ce doar a mimat că a înțeles democrația fără să-i fi pătruns
esențele, prin gesturile sale trimițându-ne mereu înapoi, în RSR, în
pofida faptului că suntem copleșiți de gipuri, bildinguri de metal și
sticlă și că savurăm maladiv dreptul de a ne uita la plasme Sony,
Carlsberg, Xsara, la țoape cu laptoape, la bulibașe cu trei nokii. În
respectivii doi ani în Irak a fost înfrântă o dictatură, dar nu a
câștigat democrația. Circul moral din țară a devenit generalizat, iar
personajele trecute în rangul secund al vieții politice au asudat abundent
și jalnic să revină în față în pofida faptului că nu le mai dorește
nimeni. Exhibițiile unui Emil Constantinescu, ale unui Ciorbea sau Petre
Roman i-au arătat jurnalistului, dar și lumii că performanțele românești
în materie de nerușinare sunt inepuizabie. Când am ajuns să evadăm în
Ceaușescu căci bâlciul cretino-sexual care invadează mass-media s-a
dovedit insuficient pentru a anestezia populația, când intelectualii și
marii critici literari cad la pace cu trecutul și vând interesați
indulgențe pentru alți intelectuali mai mari sau mai mici ce au făcut pe
bani grei și privilegii imense pactul cu Diavolul spre a-și continua
opera, ce, la o analiză corectă, se dovedește minusculă, iar unii
colaboratori sau colaboraționiști încă în viață, stipendiați porcește
de Ministerul Culturii și Cultelor, nu se sfiesc să spună cu glas tare, în
selecte adunări publice că dacă dictatura naște genii și sentiment
național, atunci mai vreau o dictatură, semn că autorul acestei
enormități, Nicolae Breban se crede geniu publicând romane fluviu pe care
nu le mai citește nimeni, asta după ce și-a exersat sentimentul național
pe ruta București-Paris-București, pozând în disident cu voie de la
Poliție și jucându-și eficient rolul de agent de influență, e semn rău.
Semnul vremii în care pe măsură ce sufletul omenesc se cufundă în
vulgaritate, grosolănie, materialism ordinar, se intensifică nevoia de
fațadă metafizică. Se cumpără în draci Despre îngeri,
oamenii plătind prețul cărții cu același sentiment pe care îl au că atunci
când, dând cinci mii unui cerșetor, și-au răscumpărat păcatele, se decide
construirea Catedralei Mântuirii Neamului gândită ca o catedrală de
partid și de stat. În adunături politico-gazetărești-folclorice se
mimează evlavia, respectul față de un trecut instrumentalizat cu lăcomie
deopotrivă de Putere, Opoziție și Biserică, în totalul dispreț al celor
care-l continuă cu adevărat. Cei doi ani sunt vremea în care omului
simplu, celui ce trăiește din salariu, din bani puțini, munciți și
numărați până la leu, nu-i mai este dată nici măcar bucuria de a vedea la
televizor niște Jocuri Olimpice curate căci Olimpiada devine Olimpiadă
Internațională de Chimie. Filme protâmpite asemenea Patimilor lui
Hristos al lui Mel Gibson pe care nici o unitate de sublim
cinematografic nu-l traversează au succes de casă fiindcă funcționează
asemenea unui drog.
Despre
toate astea și multe altele scrie Cristian Tudor Popescu în ziar și în
cartea de la Polirom. Scrie, asumându-și libertatea nu de a urî, ci
de a fi urît de cei ce-l acuză de stângism, antioccidentalism,
antiamericanism, antiintelectualism, de toate relele de lume. Ce s-a
întâmplat la sfârșitul anului trecut, când ziaristul a fost supus la un
veritabil linșaj mediatic de propriii colegi e inimaginabil și, probabil,
fără precedent în presa de pe tot mapamondul. Iar dacă nu e urât, oricum
jurnalistul nu e deloc în grațiile unei intelectualități căreia îi e greu
să accepte că Nichita Stănescu a fost o rudă a lui Adrian Păunescu,
poate tocmai pentru că a cochetat cu acea rudă. Cristian Tudor Popescu le
lasă criticilor săi libertatea urii, lui rămânându-i prețuirea
cititorilor și râsul lui Charlot, acel Charlot care salvează oamenii de
boală și moarte cu naturalețea și dezinteresul cu acre oferi un foc
cuiva. Văd în refugiul în Charlot un semn de oboseală din partea
gazetarului căci până și cele mai puternice firi obosesc când văd că
principiile lor inflexibile, intransigența lor, faptul că prin profesie li
se cere să se situeze pe poziția judecătorului sunt percepute de unii
drept obiecte tranzacționale, ei încăpățânându-se să creadă că aiasta nu
se poate. Numai că și râsul lui Charlot e acum o mimă de clov adus să
inveselească un salon de incurabili. |