Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Ianuarie

M-am trezit din somn alunecând plăcut, plutind dintr-o stare în alta, din visul colorat pe care nu mi-l mai aminteam, în realitatea prăfos-cafenie de după-amiază a camerei mele. O trezire uşoară şi translucidă ca o scoică spălată îndelung de valurile mării şi depusă pe un pled de alge uscate. În jurul meu domnea o debandadă cuminte, la locul ei, în aşteptare.

Ochii  mi s-au oprit pe prima filă a calendarului din anul abia început, pe o lună ianuarie elveţiană, cu creste cenuşii şi zăpezi violete, apoi pe legăturica oliv de vâsc, atârnată de tocul uşii care lipsea, creând un continuum între holul îngust şi cameră, nici ea prea spaţioasă .

Duşul fierbinte, cafeaua neagră şi un post de radio ales la-ntâmplare, unde se   pălăvrăgeau verzi şi uscate pe un fond muzical săltăreţ.  Am ales o casetă: „Army of...” şi am început să mă îmbrac. Mă pregăteam de plecare cu o încetineală gravă de act ritualic. Parcă n-aveam nici o tragere de inimă. Aveam sentimentul că nu trebuie să ating în nici un fel obiectele dimprejurul meu, să nu modific configuraţia în care ele înţepeniseră . Totul amintea conştiincios de sărbătorile abia trecute : trei- patru sticle de vin goale, aliniate sub birou, vâscul, şarpele roşu de beteală, lung de trei metri, cu sinuozităţi licărind pierdute pe birou şi pe fotolii, o lumânare roz căzută în ea însăşi pe trei-sferturi, cinci felii de cozonac puţin uscate rămase pe un platou aşezat pe măsuţa de lemn negru lăcuit, multe pahare goale sau cu rămăşiţe rubinii pe fund, nişte pungi lucioase, divers colorate, răspândite peste tot.

Haina de blană, geanta pe umăr, cheile, o ultimă privire atotcuprinzătoare şi-am închis uşa, care a bufnit caracteristic, înfundat, cu ecou până la ultimul etaj.  Dacia roşie, model 1310, a pornit greoi, cu mofturi, şi s-a strecurat balauros prin dunele de gheaţă şi insulele de zăpadă tăbăcită neregulat care re-pavau stradela din spatele blocului în care locuiam.

Am călătorit în „Ferrary“- ul meu mai mult de o oră până la mama- naibii, în celălalt capăt al Bucureştiului, în cartierul Pantelimon. Am parcat pe trotuarul din faţa unui bloc, am intrat şi, la parter, mi-a deschis uşa apartamentului nr. 2 un individ la vreo patruzeci de ani, slab, osos, cam şifonat, picioare nesfârşite în jeanşi negri. M-a aşezat pe unul dintre fotoliile bleumarin, dispuse în unghi de 45 de grade unul faţă de celălalt, şi mi-a oferit o ţigară cu un gest  afabil. Vali, am dedus că el trebuie să fie, s-a mai învârtit de două -trei ori prin apartament, adunându-şi câteva boarfe, după care a plecat, făcându-mi o plecăciune rapidă dintr-o spinare proeminentă de dinozaur.

Th. a apărut imediat din baie, înfăşurat într-un prosop imens, alb cu dungi verzi, şi mi-a zâmbit ascuţit, puţin exagerat, ca întotdeauna. Uşa dintre hol şi cameră lipsea, numai că nu te-ai fi gândit c-ar fi existat vreodată – zidăria era refăcută într-un arc semicircular, cu fineţe tencuit. Picioarele lui Th., goale şi albe, calde şi încă umede, imprimau urme aburoase, văratice pe gresia albăstruie, tăiată mare şi pătrăţos, flori incolore care se resorbeau instantaneu. Am fost scuturată de un frison şi, târziu, rememoram încă, prin muşchi şi prin articulaţii, aroma cu iz de cimbru şi de tymian în care era învăluit Th.

Obosisem din primul moment în care a apărut, alb cu umbre verzi, în ovalul deschiderii, medalion pe care am vrut să-l ingurgitez şi să-l ard spontan, înainte de a fi incendiată de atingerea lui. Încă mai credeam că pot distinge între fantomele ocazionale, din partea locului, şi cele personale, pe care le port cu mine peste tot. Th. era tânăr, delicat  şi ambiguu, foarte orgolios, emitea ritmuri dezordonate spre mine.

A doua zi a plouat. „Nu moare nimeni dintr-o ploaie în luna ianuarie...” îmi tot spuneam la volan, pe drumul nesfârşit de întoarcere, încercand să mă scutur de o melancolie inexpicabilă, greu de îndurat.

Ne-am îmbrăţişat imens şi ne-am sărutat îndelung, posesiv, vampirizant.

Cărămiziul aspru al sweater-lui meu s-a contopit cu carnea umedă a prosopului în care era rotit cimbrian trupul lui zvelt. A dispărut apoi în dormitor şi a reapărut, nu peste mult timp, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi pantaloni raiaţi bleumarin, încălţat cu nişte pantofi din piele moale, havan, în care se deplasa motăneşte. Aşezaţi pe covor, cu spinările rezemate de calorifer, am deschis o şampanie, prima pe care o împărtăşeam pe anul acela. Vreo zece cutii pătrate de carton, a câte şase sticle de şampanie, şedeau suprapuse în hol, reprezentând un sfert din plata pe două icoane ruseşti de secol XVIII, pe care Th. i le vânduse unui afacerist, un  anume Panciu,  care era patronul unei crame cu vinuri selecte, la Mărăşeşti, undeva lângă o fostă fabrică de clei din oase.

Am început să sporovăim cu lentoare, în şoaptă, cu întortochieri alintate.  O a doua sticlă de şampanie rosé a fost destupată şi Th. a adus un platou cu mici peşti în ulei, şproţi afumaţi, şi curmale, nişte cărăbuşi aurii, zaharisiţi, grupaţi într-un bol de ceramică. Fructele mele preferate. Buzele mele preferate: cea de jos egală cu cea de sus, nici prea pline, nici subţiri, creionate în relief, cu colţurile puţin adâncite, foarte mobile. Nu-mi puteam lua ochii de la gura lui când a început să-mi descrie o imagine văzută într-o revistă pe care-o răsfoia într-un magazin, dintr-o dată pierdut în el însuşi, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească un vis îndepărtat.

„... M-am trezit deodată în faţa unei uşi, da, am deschis revista la-ntâmplare şi privirea mi s-a lipit pe o uşă aflată în mijlocul unei pagini lucioase, negre. Fotografia era foarte bună, înfiorător de clară ! Era o uşă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, masivă şi cochetă, în acelaşi timp, care lăsa o impresie de trăinicie şi de rafinament. Pe partea stângă avea două balamale mari din fier forjat şi, pe dreapta, era încuiată cu mai multe ferecături din acelaşi fier, turnat în ornamentaţii complicate, cu iz irlandez, parcă. Am rămas înţepenit cu revista în mână şi mi s-a părut că... În fine, partea interesantă de-abia acum începe. Lemnul din care era tăiată uşa era vopsit în roşu, se puteau vedea urmele lăsate de pensula cu care era vopsit, pe verticală, iar puţin mai sus de mijloc, cum ar fi la nivelul ochilor, se afla o inscripţie aşezată niţel oblic, pe care scria cu vopsea albastră „BLUE“.   Asta-i bună, păi ori e roşie, ori albastră ?! Plăcuţa de pe uşă părea a fi o invitaţie, dar şi o interdicţie, un avertisment, în plus că, deşi  era straşnic încuiată, cum ţi-am spus, uşa era totuşi deschisă. Am  avut senzaţia că dacă aş cunoaşte ce vrea să însemne BLUE  aş fi înţeles tot misterul...Mă asculţi ?!“. „Continuă, te rog ”, i-am spus eu.

În timp ce-l ascultam vorbind,  m-am surprins gândindu-mă să nu mă grăbesc prea tare, să conduc mai prudent, îmi cam plăcea viteza pe atunci. A doua zi, am ieşit în stradă, trăgând uşa grea a blocului în urma mea, şi apele îngheţate de ianuarie mi-au năvălit în venele din lut roşiatic, ars şi crăpat din loc în loc. Mergând cu capul în jos, cotrobăind prin geantă după cheile de la maşină, m-am ciocnit cu Vali, tipul cu spinarea ascuţită, care căra la subţioară nişte rame de tablouri de diferite mărimi şi care s-au răspândit pe jos în clipa impactului cu mine. Ramele erau făcute dintr-un lemn tânăr, abia tăiat, ploia care le udase le făcea să miroasă foarte puternic. Mi-am cerut scuze; nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Era tare frig, hainele umezi mi s-au lipit de oase.

Mi-a rămas foarte adânc întipărită în memorie imaginea acelei uşi, parcă aş fi văzut cu adevărat acea fotografie descrisă de Th., iar cu timpul, ea mi-a apărut mereu în amintire însoţită de fundalul gri al acelei zile ploioase. Am căutat ani la rând fotografia în arhive şi biblioteci, în reviste şi albume de artă, dar nu am găsit-o.