Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Esterházy Péter, armonia revizuită

După 1526, în urma bătăliei de la Mohács, regatul feudal maghiar practic dispare de pe hartă: partea de sud şi sud-est este ocupată de turci, Transilvania îşi pregăteşte cei 150 de ani de existenţă quasi independentă ca principat, iar ţinuturile de vest şi nord-vest intră sub tutela Vienei. Catastrofă – fără doar şi poate. „Ceva” rămîne totuşi: ţara , pe care nu o poate marca nici un topograf. O ţară virtuală, purtată şi păstrată în primul rînd în sufletul nobilimii istorice.

Urmează două secole însîngerate, turcii înaintează spre capitala Austriei, muşcînd din ce în ce mai mult din teritoriile lui (Sfîntul) Ştefan Întîiul. Pînă la 1683, cînd sub cetăţile Vienei se întorc armele şi începe respingerea turcilor spre Balcani. Graniţele – dacă se poate vorbi de graniţe – se schimbă de la o zi la alta. Turcii se retrag, austriecii înaintează. Şi nobilimea simte dintr-o dată pulsul timpurilor: acum ar fi momentul de-a propulsa din nou pe hartă vechea ţară. Începe baronul Thököly, continuă contele Rákóczi. Dar răscoala pentru libertatea naţională se termină în 1711, definitiv şi irevocabil. Se instalează „ordinea”: supremaţia totală a Austriei, care va ţine peste două secole – cu excepţia momentului 1848-49. Dar în pofida tuturor înfrîngerilor, marea aristocraţie, precum şi nobilimea de rînd supravieţuiesc vremurilor schimbate. Fie în palatele de la Viena, cu graiul german, fie în conacele de la ţară, vorbind mai mult latina decît limba iobagilor, păstrează în minte şi-n suflet harta virtuală a trecutului şi îşi investesc energiile speranţei într-un viitor visat. În 1867 se face compromisul cu Austria, instalînd dualismul şi doar după 1918 apare din nou pe mapa Europei numele ţării – separat, nelegat de nici o mare putere.

Dacă zilele noastre postmoderne ar tolera patetismul, am putea spune cu lacrimi în glas că, iată, cînd providenţa istoriei dăruieşte cu mîna dreapta, imediat retrage ceva cu stînga, dar lăsînd la o parte patosul să vorbim mai degrabă de o imensă farsă: după atîtea vise, atîtea energii refulate sau atîtea încercări aride în noua conjunctură, nobilimea nu-şi găseşte locul. Undeva s-a pierdut busola şi, tot căutînd-o, se trezeşte cu al doilea război mondial pe cap. Ceea ce urmează nu mai e o farsă, este dezastrul total. Stîlpii de odinioară ai societăţii îşi iau lumea-n cap, iar cine rămîne este expus eroziunii vremurilor ce se pretinde a fi democraţie populară.

* ^* *

Cînd declinul naţiunii părea ireversibil, pe la sfîrşitul secolului XVI începe ascensiunea familiei Esterházy. Cu tînărul şi foarte chipeşul Miklós, care în momentul potrivit şi-a găsit consoarta potrivită. Şi văduvă, şi cu mult mai în vîrstă, dar cu o avere considerbilă şi cu legături foarte bune spre Curte. Miklós se descurcă foarte abil nu numai în ale însuratului, dar şi în descifrarea relaţiilor haotice ale timpului său. Peste cîţiva ani nimeni nu mai pomeneşte de „vînătorul de zestre”, în schimb numele lui este pronunţat cu un respect din ce în ce mai mare. Averea creşte într-atît încît devine simbolul bogăţiei aristocratice. Ofiţeri, înalte feţe bisericeşti, cărturari, erudiţi – de-a lungul secolelor membrii familiei Esterházy sunt prezenţi în primele rînduri ale vieţii publice, politice şi culturale. Chiar se poate pune semnul egalităţii între soarta lor şi a întregii nobilimi maghiare.

După 1945 Esterházy Mátyás nu pleacă din ţară – doar că este dislocat, după moda sovietică, într-un sătuc, unde în 1950 se naşte primul lui fiu, Péter. Gigantul minunat al literaturii maghiare contemporane. Din adolescenţă se pregăteşte să devină scriitor şi, deşi nu i se permite să se prezinte la facultatea de litere ( termină matematica), reuşeşte să-şi îndeplinească visul. Publică din anii 70, fiecare carte a lui fiind de senzaţie, eveniment literar. Cum anii trec, simte din ce în ce mai mult că are o menire în plus: el şi numai el poate (şi trebuie!) să scrie istoria familiei sale şi implicit a întregii nobilimi maghiare. Şi începe munca titanică, al cărei rezultat este romanul Harmonia caelestis, de peste 700 de pagini, apărut în 2000 la Editura Magvető din Budapesta. Megaepopee a familiei, un imens monument ridicat din granitul frazelor (numerotate) tuturor Esterházylor, dar în primul şi primul rînd tatălui său. Care nu şi-a rupt şira spinării nici în anii 50, nici în anii 60 – a rămas în picioare pînă la moarte.

Romanul începe cu o – presupusă – frază a întemeietorului dinastiei, Miklós, spusă împăratului austriac: „ Al dracului de greu e să minţi fără a cunoaşte adevărul”. Această vorbă devine leitmotivul romanului, autorul întorcîndu-se la ea ori de cîte ori se simte în negură. Dar mai sus amintita providenţă a istoriei parcă a vrut să-şi dovedească supremaţia peste toate cele omeneşti şi joacă ultima, cea mai crîncenă şi cea mai cumplită, farsă. Nu numai acestei familii măreţe, dar întregii nobilimi esteuropene, care a încercat să-şi păstreze rolul în contratimp.

Harmonia caelestis este deja în tipografie cînd drăcuşorul de l’enfant terrible din Esterházy nu-i dă pace: dacă toată lumea îşi cercetează trecutul, dosarul, ia să vadă şi el ce au scris băieţii despre ale tinereţii valuri şi eventual despre alţi membri ai familiei. Se gîndeşte la faimoasa frază a romanului şi depune cererea. Şi se produce cataclismul: trei dosare voluminoase (al patrulea este şi mai secret, cercetarea necesită o altă cerere) – nu ale lui, ci ale tatălui său. Dar nu scrise despre el, ci scrise de el, începînd cu anii 50, timp de aproape un sfert de secol. Cutremur de o intensitate incredibilă: se termină viaţa de pînă atunci, urmează zilele parcă întoarse pe dos. Esterházy decide să prelucreze şi să publice materialul. Între timp apare Harmonia: succes total. Lansare după lansare, în ţară şi în străinătate. Paralel cealaltă viaţă, coşmarul, lupta intelectuală şi sentimentală cu cele patru dosare. Şi cursa contra cronometru: angoasa continuă nu cumva să se afle înaintea publicării cărţii. În 2002 apare – tot la Magvető – Ediţia revizuită. O coroană peste capodopera de Harmonia caelestis. Căci ce a făcut Esterházy este fără pereche în lumea de dincolo de (fosta) cortină de fier. Această carte este scenariul căderii tatălui său de pe soclul monumentului ridicat în Harmonia. Este o cădere tragicomică, unică şi totodată tipică. E o cădere produsă de eroziunea acelor vremuri. O cădere ce nu poate fi explicată, doar acceptată. Ca un fapt ireversibil. Antiminunea secolului 20. Ceva ce nu este produs de supranatural, ci de om, de către celălalt. Fapta nu se poate ierta. Se poate doar dizolva în licoarea nobilă a iubirii fiului pentru tatăl său.

Ediţie revizuită

(Fragmente din Introducere şi din ultimul capitol )

Bineînţeles nu m-am gîndit la nimic rău, şi totuşi am fost nervos, în timp ce urcam scările late spre biroul lui M. Nişte crampe de genul epocii lui Kádár îmî chinuiau stomacul. M-am gîndit că probabil şi M. a fost un fel de poliţai înainte de 90. M-a primit jovial, ba chiar cu amabilitate. Am băut o cafea, persoană importantă în vizită la o altă persoană importantă. Mi s-a părut că se simte jenat, ceea ce am considerat drept exagerare, deoarece în orgoliul meu am crezut că din snobism se jenează. În faţa lui, trei dosare maronii. Ei iată, totuşi au lucrat ceva băieţii, îmi grăiam îngîmfat. În sfîrşit, cam bîjbîind, M. şi-a început discursul, cică au primit cererea mea de cercetare, şi că n-au găsit mare lucru, dar cele de după 80 trebuiesc aprobate de interne, asta durează, îmi cere scuze.

Cum se află în treabă, l-am urmărit puţin iritat. Din cînd în cînd a atins dosarele. Că trebuie să-mi mai spună ceva, dar să nu mă sperii, am făcut o grimasă plictisită, el consideră că trebuie să-mi vorbească...de toate astea, vorba ceea, eu n-o să mă bucur, şi că...nici nu ştiu, cel mai simplu ar fi să mă uit, îmi voi da seama, o să văd despre ce este vorba, şi a împins dosarele spre mine. Nu ştiu de ce, dar în acest gest mărunt a fost ceva înfiorător. Este un dosar de lucru, dosarul unui agent, unui agent , şi a scos un oftat mult prea adînc, de parcă existenţa agenţilor ar însemna durerea lui personală, deci sunt rapoartele unui agent.

De ce se cîcîie atîta, m-am gîndit, tare mă plictisesc bărbaţii inhibaţi, de ce nu se poate vorbi normal, şi am deschis dosarul.

În clipa aceea mi-am dat seama despre ce este vorba.

Nu-mi venea să cred ce văd. Mi-am pus repede mîinile pe masă, fiindcă începuseră să tremure. Ce să fac. Parcă-i un vis. Într-un minut leşin şi se rezolvă totul. Sau sar pe geamul închis şi o iau la fugă. În momentul acela i-am mulţumit pentru bunăvoinţă şi în consecinţă aş vrea şi eu să le citesc pe toate astea. A răspuns ceva că el deja le-a citit şi să nu-mi fac probleme, astea aparţin celor mai acceptabile, cam aşa ceva. Am vrut să dispar de aici, să nu-mi vadă nimeni obrazul.

Mergeam pe calea Andrássy, mă uitam la case, dacă se dărîmă ori ba, dar nu s-au dărîmat.

Nu scriu roman poliţist, să am grijă ca numai la sfîrşit să se afle cine-i criminalul, dacă este vreun criminal (timp ce nu este, deşi aş prefera mai mult decît oricînd să trag aici de timp): deschizînd dosarul, imediat am recunoscut scrisul tatălui meu.

În cele ce urmează voi publica rapoartele, adică secvenţele pe care le-am copiat, precum şi notiţele mele făcute între timp. Nu vreau ( nu am vrut) să redactez prea mult, deşi ştiu că trebuie să le dau la toate astea o formă.

M-am observat pe mine însumi, ca pe un animal, cum oare în această situţie o să mă comport, ce reacţii o să am la ceva ce produce din mine altceva.

* ^* *

Gata. Mai este o listă cu nume, după care o pagină finală din 29.III.1980. Închis pentru arhivare.Cpt.Prókai MI III/II – 5/B E 13 iunie 2000, ora unsprezece cincizecişinouă. Am ajuns la capătul tatălui meu.

Mă uit la cele patru dosare, parcă nu-mi vine să plec, deşi nu mai am aici nici o treabă. Unde să mă duc? <Această muncă m-a şi protejat. Acum voi fi deconspirat, cum se cuvine.> Îmi mai copiez lista cu nume, poate o voi scoate din text, dar să le am totuşi.

Nu-l putem ierta pe tatăl meu – noi, oamenii: cei pe care i-a trădat şi cei pe care nu –, fiindcă în faţa noastră nu şi-a recunoscut fapta şi nu i-a părut rău că a făcut-o, nu i-a părut rău că a fost învins de latura mai întunecată a sufletului. Astfel poate să ne fie milă de el, putem să-l detestăm şi putem să nici nu-l băgăm în seamă. A scuipa sau a lua în derîdere: asta-i soarta tatălui meu.

Dincolo de posibilităţile oferite mai sus (şi acceptate de mine) eu l-am şi iubit, l-am iubit pe acel bărbat, al cărui fiu cel mare sunt eu. l [ l ] < l > ( nota traducătorului: în timpul prelucrării dosarelor autorul consemnează locurile unde l-a apucat plînsul cu iniţiala de la lacrimi) <Acum aş salva, aş salva din suflet totul, l-aş salva şi pe el, ce vreţi, lăsaţi-l, a suferit destul pentru ce a fost şi pentru ce va urma... Pauză, curăţirea obrazului înlăcrimat, abordarea echidistanţei, disciplină.>

Tatăl meu dulce: ce joc de cuvinte aparte. De cîte ori am aşternut pe hîrtie acest cuvînt frumos timp de aproape zece ani! Şi de fiecare dată parcă aş fi scris o destăinuire filială. În acest context, în contextul meu acum am scris (probabil) ultima oară în viaţa mea. Se schimbă zecii de ani ai mei. Cui. Unde. De ce.

E al dracului de cald. Închid, deschid dosarele, încerc să le memorez. Să le reţin, să le memorez. Primul e rozaliu, cu coperta mai tare, al doilea de un maro lucios, al treilea mai deschis, al patrulea mat. Sunt legate cu o panglică neagră, adică al treilea cu una albă. Se vede că sunt (au fost) mototolite, dosare mototolite, groase, în special al doilea şi al treilea. Viaţa tatălui meu este dovada directă (şi înfiorătoare) a libertăţii omului.