Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Îmi respiri

inima, în chipul tău mistuindu-mă

de toate, la tot

dînd drumul, înlesnind

o altă pătrundere, acceptarea întunericului

învoind o lumină dincolo de lumină şi întuneric, ce adînc

susurul sîngelui, lin foşnetul

preaplinului fiind,  în deplina lui transparenţă

alte frontiere zvîcnind în ceafă, alte

păsări uitînd reîntoarcerea, alte

clopote clătinîndu-şi rodina, nu eu am ales

calea, ea m-a ales pe mine

încrustată încă în primul ţipăt, unde

fără cruce, nici iubire, nu-i aşa, soră a mea

tu, moarte netărăgănată?

Mai întîi

nici mielul nu poate arăta păstorului cîtă iarbă a păscut, decît

mistuind-o şi preschimbînd-o în lapte şi lînă/ epictet

imaginea, apoi întîrziatul gînd

în vis înfiripîndu-se povestea, mitul

înspre marginile îngheţate ale dogmelor

şi doar adîncind mereu mîntuirea

fiului risipitor, desculţ în inimă

se poate prefigura reverberarea trezirii

în fiul cuminte

scîrţîind din încălţări, jinduind

o recunoaştere precum cain cumsecade

pătruns de truda lui, însă

cum poţi vorbi despre dumnezeu

în clipă, fără a nu fi deîndată

             lovit de-o blîndă amnezie?

Închide ochii auzind

o chemare, iar cînd ridică pleoapele

un asalt de verde

însingură în vale

un om, aievea

se înfiripă ceea ce credem, viaţa

mai năpîrlind de o moarte, cuvîntul trimis

vibrînd doar în urechea a treia, reîntorcîndu-se

în tăcerea unui surîs

prin înserarea mea imperceptibilă, înfiorat

a nu te răni.

nu aici.

dincolo.

strunită durere, drumul spre casă

printre faldurile birocratice ale întunericului

Respectul de sine

mereu acordat

de un altul, aici

unde se feresc a-l revedea

pe cel îndurerat, lăsînd

cuvintele să sufere

             in loco parentis

întoarcerea acasă, dincolo şi dincoace de Prut

unde numele martirului va înscrie mereu

doar pustiul unei uliţi

ce voce de hău, ce ghes

l-a îndemnat pe Brăncuşi

             să o taie peste arătură

                         înspre Paris?

nesfîrşit totul, în schimbarea

neîncetată, pădurea  -

pacea în apa ochilor minţii, măcelul jinduit de cel fără

imaginaţie, nesfîrşitul însuşi  -

unde, nu deosebirea

asemănarea noastră

ne va însingura.

El şi ea

se apropiau de havuzul din mijlocul pieţii

în tăcerea acompaniată de şopotul apei, şi se apropiau

încovoiaţi de ani prin pulberea drumului, deasupra

legănîndu-se felinare în întunericul nopţii. nimeni în jur.

iar el, întorcîndu-şi din cînd în cînd capul înspre ea

fără de-o vorbă, fără de un gest, zărind deodată

şiretul ei atîrnînd în pulbere şi întorcîndu-se, apoi

se lăsă într-un genunchi încet, încet foarte

în ecoul lent al oaselor bătrîne troznind

încercînd cu degetele-ncovrigate de artrită

să-i lege şiretul, şi ea lăsîndu-se

în montura de dăruire a acestei clipe

mai deplin decît o făcuse vreodată

în nopţile lor de tandreţe