Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Duhul textului

Duhul textului gata să iasă din text

trecând praguri şi bătând pe la uşi

scurmă zidul fiecăruia cu unghia onest

în crăpăturile zilei împlântă ţăruşi

devorează asfaltul cu canale şi duzi

pe-ntuneric rozând colivii şi oţele

îşi incearcă măselele în stâlpii lehuzi

ori îşi scarpină bubele în cercevele

uneori toată noaptea zgândăre-n sticle

la guşa-mbuibaţilor cu gheara amară

zgâlţâie lespezi înfulecă pâcle

adulmecă porţile pe dinafară

aşteaptă să iasă careva mai tehui

să-şi picure limba-n miresme să-l perie

ne strigă din somn cu monede verzui

niciodată cu vorbe de serie

dacă vede că nu-i dăm nici un semn

scufundă oraşul în ape de zinc

noi numărăm vămile cu vorbe de lemn

pletele lui flăcări prin lume

în plasele nopţii se sting.

Un fel de peron

Un fel de peron unde se fac toate trierile

pentru marea plecare

un tren parfumat e aşteptat peste noapte

de tine de mine de fiecare

Impiegatul responsabil cu verbul a fi

comunică sec sosirea se-amână

ne cârpim rugile cu reclame la pâine

şi bere pentru încă o săptămână

cad peşti în burta peştelui ce ne respiră

mereu defect prezentul şi mecanismele lui

se cere să-ţi pui mereu umărul

la această ruină a nimănui

mereu preatârziul în ipostază de mire

mâinele nostru are gura căptuşită cu fulgi

nici o ştire de presă nici o bombă să zguduie

inerţia cretină din ea să te smulgi

cine să tâlcuie „această tristă poveste”

de veghe printre păpuşi şi reptile

sub cerul cu strugurii storşi

o mie şi una de nopţi şi de zile

pe peronul unde se fac toate trierile

mereu gata de ducă de drum

ceva ca o punte coboară prin cer

peronul se umple de fulgi şi de fum.

Stare

Tristeţile noastre răsunară

ca un ecou uscat

te-ntrebi:

ce s-a făcut „clipa cea repede ce ni s-a dat”

muşchii zilei se-ncordară în oboseli

aproape umane

îţi duci neputinţa în lesă

insomniile - conservate-n borcane  

rugăciunile dimineţii în loc de cort

ghemuit în aburul lor gălbui şi fragil

îndupleci zeul rutinei cu fraze uzate

dintr-un vechi vodevil.

îţi descoperi inima 

tâmplele umărul

într-un dans străin anonim

etalonându-ţi fără convingere numărul

cerşeşti în faţa mai marilor peste noroi 

te-ngropi în griji grijanii până la gât

uneori aduni arginţii cuvintelor

laşi mâzga să treacă şi-atât.

Iulie

Niciodată iulie nu s-a arătat

mai viclean

viaţa şi moartea schimbându-şi măştile

la putredul cumpăt de aur

negru amurgul devoră

negre literele din palmele filei

stingheră-ntre lumi inima ei

se opri obosită pe ultima creangă a zilei

iulie cuib de metal

de optzeci şi una de ori respirat

în râs şi plâns vegetal

s-a lăsat confiscat

toate cuvintele atunci încremeniră

pe buze

scoici abandonate de mare

tăceri învineţite confuze

au suspinat prelung stelele

vrejul de fasole cartoafele

şi s-au rugat

ferită să-i fie mutarea de toate angoasele

noi am dereticat vămile drumul

cu tata şi mătuşile

căptuşirăm cu obidă şi lacrămi

cămările casei şi uşile

şi-amăgiţi de retorica ştirbă a spicului

am cuteza a pescui cu grijă şi spaime

în apele moarte ale nimicului.

Ca nişte strigoi

Pe malul de ape de somn

mormane de piei împrăştiate

cei ce le purtaseră s-au strămutat

în siluete de îngeri pe înserate

în smârcuri a rămas adolescenţa

noastră târzie

ce-şi hrăneşte furia cu vipere

şi maldăre vechi de hârtie

mai încolo undele viermănoase

îşi vântură pulpele lansează ocheade

voci însumând

popoare de triluri nomade

pretutindeni cuvinte

dezvăluindu-şi făţiş scârnăvia

gata să-şi vândă leprosului

brăţara şi fecioria

fetişcane de apă iscând din buric din priviri

vârtejuri sălbatice

şi trandafiri

în catedrale lichide

râde regele demonul focului

ca nişte strigoi istoviţi dezbrăcăm

toate cenuşile în volutele jocului.