Cărțile prietenilor
Gheorghe Grigurcu
Un
trandafir învață matematica
Editura
Vinea, București, 2004
Prietenia
poate fi locul privilegiat unde comunică doi prieteni. Dar mai poate fi
subiectivitatea pură a înțelegerii și susținerii celuilalt, prețuire senină și
solidaritate. E și un schimb intențional, dar nu un comerț. Pentru că în
prietenie, ca și în dragoste, nu se măsoară ce ți se întoarce. Se întîmplă
adesea ca unul să facă mai mult pentru celălalt, ca balanța să se încline cînd
într-o parte, cînd în alta, mai ales dacă ne gîndim la fapte. În ce mă privește,
am avut mereu senzația că aceia pe care îi consider prieteni ai mei (nu am
pierdut, de-a lungul timpului, nici unul) au făcut mai mult pentru mine decît eu
pentru ei. Singura certitudine pe care le-am putut-o oferi este una morală,
legată de credința că mă vor găsi oricînd în locul știut, al casei și al
opiniei, în afirmare și în negare.
Gheorghe
Grigurcu este un prieten al meu, deși eu nu pot spune că sînt un prieten al lui.
Ne-am întîlnit de puține ori, dar știu că m-a citit și a crezut în mine de la
începutul echinoxist, după cum eu l-am citit și am crezut în sentințele lui
estetice și apoi în cele moral-politice,
L-am
întîlnit prima oară, licean fiind, cînd i-am propus lectura unui volum de
poezii, ale mele și ale unui coleg de clasă. Am reușit să ne strecurăm într-o
pauză a programului străjuit de mama sa, am trecut și de uriașul cîine din hol,
am predat foile, ne-am întors la momentul stabilit, am ascultat, apoi am mers
acasă și ne tot miram de seriozitatea adnotărilor, eram mîndri că ni se acordase
o așa atenție, deși concluziile îndemnau doar la lectură și perseverență.
Fuseserăm luați în seamă! Doi puști care nu citiseră nici o carte de poezie din
scoarță-n scoarță, dar scriseseră una, erau sfătuiți atent de criticul care-l
nega pe Nichita Stănescu. Grigurcu n-a privit niciodată cu ușurătate lucrurile.
Pentru că, probabil, nu are umor. E de o spiritualitate gravă. De aceea pe unde
a trecut a fost în centrul farselor. Pentru că, sigur, nu are simțul monden al
relativizării.
Mi-a trimis,
în toamna lui 2004, antologia de poezie apărută la Editura Vinea, în colecția
Ediții definitive. M-am simțit un privilegiat, știind că numărul de protocol
al cărților este foarte redus și apoi toată tevatura expedierilor (eu nici pînă
astăzi nu i-am trimis lui Romulus Bucur Epistolele
, tot așteptînd să-l
întîlnesc, dar am primit una după ceafă și o să mă conformez). Un trandafir
învață matematica
E titlul volumului său de debut din care eu și Călin,
colegul meu coautor, citisem înainte de a-l vizita spre a ne încuraja că nici
Grigurcu n-o fi fost mai grozav, atunci, la început.
Rar
se întîmplă, poate pentru prima oară, ca un autor să păstreze pentru ediția
definitivă a operei titlul cărții de început. De această dată autorul a
considerat că acel nume a fost inspirat, că definește cel mai bine creația sa.
Poate nu numai poezia. Gheorghe Grigurcu este un scriitor neomodern, preocupat
de ordine și exactitate chiar și atunci cînd pătrunde pe tărîmul fanteziei. Mai
ales într-o lume aleatorie, turbulentă, amestecată, unde mistificarea e supremul
principiu. Trandafirul e și roza frumos colorată, mirositoare, tandră, care se
oferă sinestezic tuturor simțurilor, care atrage intelectul în labirintul
sofisticat, dar și floarea care mărturisește, înțeapă și ucide, cu simbolistica
poate cea mai bogată dintre toate cele create pe pămînt. Sensuri abstracte și
voluptăți senzoriale.
Gheorghe
Grigurcu este perceput cu precădere drept critic. E, oarecum, normal. Aș putea
exagera să spun că a scris despre toți cititorii poeziei sale. Și eu, cînd îi
văd numele într-o revistă sau pe o carte mă gîndesc mai întîi la ce a scris
despre mine, la critic, apoi la poet, dar mă gîndesc întotdeauna și la poet,
aducîndu-mi aminte cum îmi spunea, destul de trist, că mai întîi e poetul. Apoi,
el nu e un critic ironic, detașat, de sistem, ci unul care participă la
inspirație, chiar dacă, în mare, judecata e clară și se înscrie într-un canon
propriu.( Dacă e să ne referim la poezie, canonul său a fost confirmat.) Este
poetul, în aceste circumstanțe, umbra criticului? Monden vorbind, da. Grigurcu
n-a avut de partea sa niciodată puterea, ci timpul. N-a fost nici măcar
șef-adjunct la o revistă canonică, nu este nici un boem (deși l-am văzut bînd
rusește) care să atragă ciraci, epigoni sau discipoli, n-a avut legături
conjuncturale, n-a avut timp, atras de un magnetism feroce al foii albe.
Imaginea criticului a cîștigat cantitativ în fața imaginii poetului. El însuși a
mărturisit adesea că n-ar fi scris decît poezie și aforisme, aforismele fiind
cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare, iar critica nu este răspunsul
datorat vocației, ci necesității unei profesii. O parte nocturnă a
creatorului, și una diurnă a meseriașului. Dacă ar fi să definesc cît mai
sintetic ipostaza lui Gheorghe Grigurcu, aș spune că trăiește orgoliul poetic al
umilinței biografice. Mi-l închipui petrecîndu-și tot timpul în camera înțesată
cu mii de cărți, întrerupînd lectura și exercițiul critic pentru a trece pe o
foaie alăturată un aforism, sau pentru a scrie un poem, pe dedesubt mișcîndu-se
alte impulsuri, alte lumi, alte forme compensatorii, poezia fiind Forma supremă,
numită, concretul. Sau caută sensul originar al unei priveliști, al unui obiect,
al unui gest banal, morala unei stări, a unui loc. N-aș fi de acord cu aceia
care consideră poezia lui un exercițiu intelectualist, nici măcar formă de
cunoaștere. Nu știu dacă sînt de acord nici cu Al. Cistelecan: Poemele nu sînt
grefe senzuale pe idee și nici excrescențe ideale ale senzualului; ele sînt, de
fapt, epifanii delicat-senzuale ele spiritului, pure ciocniri ale ideii cu
senzația, ciocniri rezolvate în clinchete imaginative. În pofida unei presiuni
intelectuale, livrești, asupra sensibilității și în pofida unei asistențe
conceptuale ale imaginativului, ritul liric nu adoră abstracțiunea, ci doar
stilizarea concretului.
Gheorghe
Grigurcu are cîte ceva și din expresionismul lui Blaga, și din obscuritatea
simboliștilor și a modernilor, și din coarda bacoviană, și din ochiul unor poeți
contemporani francezi privind lucrurile. Dacă-l citești fără prejudecata
preeminenței criticului, te recunoști cu plăcere (estetică) în oximoronul
(oximoronul e considerat răsfățul poeticii sale de către Cistelecan, pe urmele
lui Cornel Regman) existenței (care devine, vorba aceluiași și nu-l citez doar
din comoditatea lectorului de prefețe o epifanie mai mult sau mai puțin
delicat-senzuală). Aș spune, surprinzător, poate, că poetul, prins mereu
într-un cerc al claustrării și livrescului, ridică ocazionalul ceea ce poate
însemna orice fulgurație la absolutul revelației care în poezie capătă
exprimări dintre cele mai simple sau dimpotrivă, surprinzătoare, eclatante.
Citez la întîmplare, nu neapărat pentru a le ilustra pe toate cele de mai sus:
Un culcuș gol de cîine/ cum un cearcăn/ din care ochiul a plecat// cum un nor
pe care/ cerul l-a părăsit/ azvîrlit în pubelă// cum o lacrimă aspră
rostogolindu-se pe cîmp/ o lacrimă alcătuită/ din sîrmă ghimpată. (Culcușul
cîinelui meu drag dispărut). Sau meditația următoare: Singurătatea nu e
inventată de unul singur/ ci de un șir de ape și punți -/ ape cu ochii scoși
punți osoase/ se-amestecă ziua oarbă cu noaptea sașie/ cine vorbește și cine
tace?/ un doliu se-ntinde surprinzător cum un foc brun/ copiate la indigo toate
făcliile/ un vermut de culoarea asfaltului/ o ancoră sărată linsă de boturi de
viței/ un copac în care doarme o țară/ lipicioase steagurile ei aidoma
melcilor. (Singurătatea nu e inventată) |