Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

„Putem vorbi despre al treilea război mondial”

Die Welt: Sîntem în Wansee. Vila unde s-a discutat la începutul lui 1942 „soluţia finală” nu este departe. Ce fel de sentimente vă provoacă apropierea?

Norman Manea: Am suferit eu însumi, copil fiind, din cauza nazismului. Dar „soluţia finală” nu a fost finală. Ne aflăm aici, eu ca oaspete al Academiei Americane din Berlin. Asta dovedeşte că neagra utopie nazistă a fost învinsă. Şi întâmplarea că ne aflăm tocmai aici este o indicaţie şi asupra învingătorului. Asta ne spune ceva nu doar despre trecut, ci şi despre prezent şi poate şi despre viitor — despre primejdiile pe care ni le pregăteşte.

D.W: Vă referiţi la teroare?

N.M.: Mă refer la orice tip de Utopie totalitară. Teroarea nu se exercită în ea însăşi, astăzi, ci în numele unei ideologii, pe care am putea-o defini ca Islamism nazist. Ea are multe asemănări cu naţional-socialismul; deosebirea este că se revendică, de data asta, dintr-o religie. Naziştii erau mistici, fără a fi religioşi.

D.W.: Cum apreciaţi reacţia democraţiilor europene la această primejdie?

N.M.: Europenii ezită — ca şi în anii '30 — să confrunte adevărul, indiferent ce tragedie i-ar aştepta. Tragedia este, de fapt, deja aici. Am putea defini situaţia ca al treilea război mondial. Mult mai complicat, mai centrifug decît utlimul mare război.

D.W.: Aţi trăit experienţa a două sisteme totalitare. Care a fost mai rău?

N.M.: Naziştii au fost mai cinstiţi decît comuniştii. Au înfăptuit, în general, ceea ce au anunţat, cu patimă şi enorme consecinţe. Comuniştii, dimpotrivă, vorbeau despre o lume fără clase, fără exploatare — un minunat vis infantil — şi curînd a crescut contradicţia dintre promisiune şi realitate. În a doua fază, faza post-revoluţionară, comunismul a devenit mai ambiguu şi pervenit. Degenerarea a permis o ieşire: soluţia ipocriziei. Naziştii nu au avut timp pentru asta.

D.W: Cum s-a ajuns la sistemele totalitare?

N.M.: Erau necesare.

D.W.: Necesare?

N.M.: Oamenii au considerat necesară înfăptuirea acestor sisteme. Putem discuta acum mult despre asta, la ce fel de nevoi a răspuns nazismul şi comunismul, ce fel de condiţii sociale şi politice satisfăceau. De altfel, sîngeroasa Utopie islamică pe care o vedem azi este, de asemeni, un răspuns la nevoia a milioane de oameni. Ne înşelăm pe noi înşine dacă credem că în spatele ei se află doar 500 oameni, care, în obscuritate, îi manipulează pe ceilalţi.

D.W.: Ce înseamnă pentru Dvs. America?

N.M.: Este deja de 16 ani domiciliul meu. Iniţial, nu am vrut deloc să ajung în Statele Unite, mi-era frică de marele gol dintre felul mei de a fi şi temperamentul american. Dar am avut noroc. Poate m-a protejat mama mea, de dincolo de mormînt... Am o cheie de apartament, un pat, un telefon — America este şi un bun hotel. Chiar şi fără steaguri sau legitimaţii. Asta mi-a şi plăcut cu deosebire: nu era nevoie de vreo carte de identitate.

D.W.: Dar iată ca politica externă americană nu este deloc necontestabilă...

N.M.: Cineva spunea că geniul american este simplificarea. A fost bine, oare, că americanii au simplificat într-atît complexa problemă dacă să participe în al doilea război mondial, încît au intervenit, pînă la urmă? A fost bine că americanii după al doilea război mondial i-au pus din nou pe picioare pe adversarii lor şi au blocat înaintarea comunismului? Cred că a fost bine. Azi, America avertizează lumea asupra primejdiei care vine dinspre fundamentalismul islamic. America este extrem de imperfectă, fireşte, asta ţine de însăşi natura democraţiei. Iar simplificările brutale pot fi extrem de periculoase, bineînţeles, şi cu grele consecinţe.

Greşelile democraţiilor sînt corijabile însă, o diferenţă esenţială faţă de proiectele malefice ale dictaturilor.

Interviul a fost luat de Hannes Stein din partea redacţiei ziarului berlinez Die Welt, în care a apărut la 23 martie 2004.