Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

O nouă alianţă

Un loc mai bun

Dougie îşi bea ceaiul stând în picioare lângă radio, cântând împreună cu „Animalele” – „Tre’ să scăpăm din locu’ ăsta, chiar dacă-i ultimu’ lucru pe care o să-l facem vreodată”.

Maică-sa intră în bucătărie cu ochii ei scandalizaţi, măriţi de lentilele groase ale ochelarilor şi stinse radioul. „Gălăgia dracului!”, bombăni ea.

Îşi scosese bigudiurile din păr şi începu să-l perie aruncând câte o privire în oglinda micuţă şi rotundă de pe pervaz, la care se bărbiereau bărbaţii. Era o oglindă rotundă care se balansa atârnată de o balama. O parte era convexă, cealaltă concavă. Învăţase asta la fizică. Partea concavă era spartă. Tatăl lui folosea oglinda pentru bărbierit. Surorile o foloseau când se machiau şi îşi aranjau părul. Toate aceste lucruri le făceau mai degrabă în bucătărie decât în baie, pentru că în bucătărie era mai cald. Adeseori  se întreba dacă şi alte familii încălzeau bucătăria lăsând deschisă uşa camerei unde era soba. Nu părea un lucru normal.

„Mă, băiete, ia aici nişte mărunţiş de cheltuit în Franţa.”

Luă banii şi îi îndesă în buzunar. Deşi făcuse economii în ultimele trei luni, ceilalţi copii aveau cu ei mult mai mulţi bani decât el. Şi-i făcuseră vânzând batoane la şcoală, în pauza de masă . O convinsese şi pe mama lui să facă, atâta doar că ale lui nu se întăreau pentru că, având un aragaz cu butelie, nu le putea găti la foc atât de mic pe cât se cerea. Nimeni nu vroia batoanele lui moi. Trebuia ori să le mănânce el, ori să le dea pur şi simplu. De ce nu putea avea şi mama lui un cuptor electric ca şi mama lui Neil? Nu era decât un alt exemplu al lucrurilor lipsă din viaţa lui.

Blocurile de patru etaje erau de un alb murdar, înconjurate de pământ  roşietic cu petice neregulate de iarbă uscată şi istovită. Nu erau nici pe departe asemeni caselor cu grădini din Dryburgh. Astea semănau mai mult cu apartamentele ieftine din Craigmillar, cu excepţia faptului că aveau balcoane micuţe şi obloane la ferestre.

„Chausseurs?” Dougie nu-şi putea imagina ce dumnezeu vroia să-i zică. Continua să gesticuleze şi să-şi ridice piciorul în aer atingându-şi cu mâna pantoful.

„Mama roagă să, ăăă… să-ţi scoţi pantofii”, spuse Antoine. „Regarde, comme ça”. Se aplecă şi începu să-şi dezlege şireturile pantofilor lui negri lustruiţi puternic, cu vârfuri pătrate.

Dougie nu vroia să-şi dea jos pantofii. Şosetele lui erau găurite mai mult ca sigur, şi după călătorie miroseau ca un canal. Totuşi, se părea că trebuie să o facă. Şi-i dădu jos iar mama începu să râdă şi să bată din palme.

„Biine! Voilá!”

Apoi îi spuse ceva lui Antoine care traduse: „Ai în bagaj… les pantouffles?”

„Pantouffles?”

„Nu ştiu acest cuvânt în engleză. O să-ţi arăt.” Dougie se uita cum Antoine scoase din dulap o pereche de papuci de casă din piele. Îi ridică şi-i spuse, „Pantouffles”.

„Ah, papuci de casă”

„Ah, da? Papuci de casă. Ai papuci de casă în geanta ta?”

„O, nu, nu am papucii de casă.”

Mama începu să se uite îngrijorată. „Il n’a pas de pantouffles?”

Antoine îi făcu semn să tacă şi îi spuse lui Dougie: „E okay, Doogee”

„Oui, oui, is okay!” Spuse mama.

„O să-ţi împrumut papucii ăştia”, spuse Antoine. „Mai am o pereche de papuci de casă. Ia tu. Trebuie… porţi aceşti papuci de casă, te rog. Pentru că, vezi tu, mama are o podea foarte scumpă – tu comprends?”

Dougie îşi vârî picioarele în papucii de casă.

Înclinându-şi capul, mama începu din nou să bată din palme.

Prăjitură ca asta nu mai mâncase niciodată. Cel mai apropiat lucru cu care putea să o asemene în Scoţia era „prăjitura de vanilie” – un fel de napolitană din două foi de aluat pufos cu o bucată mare fără formă de cremă de ouă, lapte şi zahăr între ele şi o crustă îngheţată pe deasupra. Prăjitura cu care se îndopa acum se putea să fi fost făcută, în mare, după aceeaşi reţetă, poate era versiunea franţuzească, dar avea un gust total diferit. Foile de aluat erau crocante şi subţiri şi aveau gust de miere şi nuci. Crema dintre ele nu era doar cremă de lapte ci era catifelată şi cremoasă şi avea un gust de ceva – poate era vanilie adevărată.

Scobindu-se între dinţi, tatăl începu să râdă şi strigă: „Oh, entendez. Un repas magnifique! A dit le gourmet sans pantalons!”

Mama îi făcu din nou semn să tacă spunând cu vocea ei melodioasă: „Oh, pas du tout. Merci, Du-qui”. Tăie o felie triunghiulară de ceva galben acoperit de o pieliţă albă, o aşeză pe o farfurie împreună cu nişte biscuiţi şi o puse în faţa lui.

Antoine zise: „Şi acum să terminăm masa … cu brânza.”

„C’est le fromage, Antoine – oui?”

„Da, sigur. Le fromage. Îţi place Camembert?”

„Ă… niciodată n-am mai mâncat aşa o brânză.”

Mama întrebă, „Il n’a gouté jamais le fromage?”

Antoine traduse: „Doogee … mama a întrebat… niciodată nu ai… gustat brânză?”

„Oh, oui … dar în Scoţia brânza este tare … le fromage est dur, et … orange.”

„Ce-ai? ” spuse Neil. „Nu ţi-o plăcut ceaiu’ franţuzesc? Bune „cipsuri”, nu? Întoarse o pagină din albumul de timbre şi spuse: „Congo Belgian. E foarte caraghios cum le servesc pe toate separat, nu? Prima oară pun pe masă nişte salată. Am crezut că o să m-aleg numa’ cu atâta aşa că am mâncat două farfurii. Apoi, mi-o dat ceva peşte… nu era cu unt, şi-ţi zic, Dougie, încă avea cap!”

„Tacă-ţi gura!”

„Îi adevărat. N-am putut mânca. Se tot uita la mine din farfurie. Apoi o venit‚ cipsurile’ şi carnea…nu-ş’ ce carne o fost, da’ n-am mai mâncat aşa carne până acuma. În mijloc era roz. Apoi brânza aia...”

„Tacă-ţi gura!”

„În mijloc era moale ca un jeleu, şi mirosea ca...”

Dougie îl pocni zdravăn peste mână.

„Neil!” strigă apucându-i mâna: „Ce-i cu tine?”

„Io am vomitat după masă. Poate o fost din cauza vinului pe care mi l-or dat!”

Neil intră într-un spasm de râs tăcut, arătându-şi dinţii galbeni şi gingiile sângerii.

„E o poreclă”, spuse Dougie, „da’ nu i-o spui în faţă”.

„Faţă? Poreclă?” spuse Antoine. „C’est comme le soubriquet. Şi, ăă… ce înseamnă?”

Neil de-abia că putea să spună ceva de atâta râs: „Înseamnă puţă de bou.”

Dougie observă muşchiul de pe maxilarul lui Antoine încordându-se, mişcându-se în sus şi în jos ca şi cum ar fi scrâşnit din dinţi. Părea că-l supără situaţiile de genul ăsta, când sensul vreunui cuvânt nu îi era clar.

Dougie puse „Not Fade Away”, de The Stones – Christian părea să aibă propriul lui casetofon în cameră. Stăteau toţi pe pat şi ascultau. Apoi Neil puse piesa lui preferată – „She Loves You”. După ce se termină, Antoine spuse că preferă Beatles.

„Şi eu. Moi aussi”, spuse Neil.

Antoine aprobă dând din cap, satisfăcut că îşi câştigase un aliat. „Vezi, Doogee? Şi Neil preferă The Beatles.”

Dougie era obişnuit cu o astfel de situaţie, dar ştia că n-avea rost să-i contrazică. „Dar ce zice Christian?”

Christian, tot îmbufnat în urma umilinţei îndurate, scutură din umeri spunând: „Pff. Sais pas.”

Antoine spuse: „Trebuie să te hotărăşti, Christian. Ce preferi – The Rolling Stones sau The Beatles?”

Christian pufni, apoi prinse privirea lui Dougie şi văzu şansa de a-l contrazice pe Antoine şi de a face o nouă alianţă. „The Rolling Stones.”

Întâlnindu-mi prietenul

Antoine stătea pe canapea cu genunchii depărtaţi, uitându-se încruntat prin cameră. „Ce să facem în seara asta, Doogee?”

Şi el se întreba acelaşi lucru – ce ar putea face împreună cu Antoine. Nu se organizase nimic pentru prima seară. Miercuri, Flossie trebuia să-i ducă la Edinburgh să vadă Castelul. Vineri, Peezle organizase un dans la clubul pentru tineri. În afară de aceste lucruri, ce se putea face?

„Aş putea să-ţi arăt oraşu’.”

„Ce s-ar putea vizita în Dryburgh?”

„Păi, nu multe. Este ‚groapa de pureci’ – ‚casa cu filme.’

„Qu’est-ce que c’est – ‚gropa di purici’? Ce casă?”

„Cinematograf – filme.”

„Ah, ciné, oui. Ce film o să vedem?”

„Nu prea-s multe de văzut săptămâna asta, numa’ ceva film pentru copii. Poate o să-l schimbe la sfârşit de săptămână.”

Antoine ridică din umeri şi făcu din nou cu buzele sunetul acela „pff”. „Alors. Ce să facem? Să mergem la o cafenea?”

Era o cafenea pe strada Lungă. Lemetti’s. Dar nu era deschisă noaptea.

Dougie îşi văzu tatăl intrând în cameră cum venea întotdeauna după ce se trezea, cu nasturii desfăcuţi la cămaşă, cu braţele atârnându-i, dar era ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Tatăl lui se scărpină subraţ, căscă şi spuse: „Care-i treaba?”

Mama lui se enervă. „În seara asta bem ceaiul aici, Jimmy. Îl avem pe Antoine aici cu noi, ţine minte. Ia-ţi vesta pe tine şi încheie-te la cămaşă, pentru numele lu’ dumnezeu.”

Aşeză un castron de supă în faţa lui Antoine după care îi spuse: „Ai crede că n-am avut niciodată un musafir. De obicei mâncăm în bucătărie. Ne scuteşte să mai cărăm lucrurile.

După ce se aşezară cu toţii la masă, Antoine începu să-şi exploreze supa cu lingura. Ridică o lingură plină până la buze şi se uită la ea. „Ah, această soupe e… e o supă scoţiană, nu?”

„Da. Supă scoţiană. A mai rămas destulă în oală. Jimmy o să mai ceară una. Vreau să zic o să mai iei un castron, nu? Îşi place supa, nu?”

„Hm? Oh, da. Rară supă, Jean.”

Cumva în favoarea lui Antoine, ea spuse: „E făcută după reţeta veche, c-o încheietură de vită şi un pic de pulpă de miel.”

„Rară?” spuse Antoine. „Aha, ca friptura în Franţa.”

Dougie încercă să-i explice: „Nu, Antoine, în Scoţia nu înseamnă decât ‚bună’.” Apoi încercă să le explice părinţilor: „În Franţa, dacă-ţi ceri o friptură ‚rară’, e ca şi cum n-ar fi fost gătită, când o tai vezi ’năuntru sângele.”

„Închipuie-ţi! Auzi, Jimmy?”

„Hmm?A, da. Vreau friptură.”

Dougie se făcu mic când îşi auzi mama: „Lui Jimmy îi place rumenă, cu ceapă (în grai).”

„Ceapă (în grai)? Qu’est-ce que c’est, Doogee? ”

„Ceapă”, spuse Dougie.

„Ah, les oignons, je comprends.”

Mama lui începu să râdă şi-şi puse o mână la gură, spunând că-şi cere scuze pentru engleza ei şi că o să aibă mai multă grijă. „Bineînţeles că voi, francezii, puneţi o grămadă de ceapă în mâncare, nu? Îmi aduc aminte când locuiam în Park Street, era un francez micuţ care obişnuia să vină pe bicicletă şi să vândă ceapă pe sfoară. ‚Johnnie-Ceapă’ îl strigam.”

Dougie îşi scăpă lingura în farfurie şi îşi acoperi ochii cu mâna. Vroia să-i spună să tacă. Erau acolo la masă cu un francez şi ea vorbea despre Johnnie-Ceapă.

Traducere de Simina ŞTEF