Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Brian McCabe - (Auto)ironii

Se poate spune că autonomia culturală, lingvistică şi politică a Scoţiei este cel mai bine ilustrată de felul în care scriitorii săi au reuşit să reconfigureze, prin contribuţia lor, tradiţionalul peisaj literar britanic, valorificând elementele locale, regionale, idiolectul pe de o parte, iar pe de altă parte explorând noile trasee deschise de politicile identitare, de textualitate şi referinţe intertextuale. Investigând diferenţele culturale şi lingvistice, romancierii scoţieni reevaluază concepte privind sinele şi alteritatea, aşa cum au fost ele modelate  istoric şi cultural de o societate afectată de o lungă suferinţă a marginalizării şi de o constantă ameninţare de eroziune a propriei identităţi.

Astăzi se constată existenţa unei literaturi scoţiene puternice, care afişează consistenţă şi maturitate prin bogăţia de stiluri şi diversitatea de forme, care se defineşte prin păstrarea unei optici tradiţionale dialogic juxtapusă noilor tendinţe strategice menite să reliefeze elementul autentic, specific, local, ca parte componentă a unui cadru cultural şi literar mai larg, global, universal. Imaginea generală pe care o sugerează scena literară de azi este impregnată de scoticitatea locurilor şi a personajelor, aflate intr-o coeziune permanentă, care le asigură originalitate şi autenticitate, de victoria ieşirii din periferizare şi marginalizare.

Vechea opoziţie caledoniană (the Caledonian Antisyzygy), consacrată de două texte de referinţă ale prozei scoţiene clasice – cartea lui James Hogg The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (1824) şi cea a lui Robert Louis Stevenson The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886) – este identificabilă în literatura scoţiană contemporană, demonstrând interesul permanent al autorilor pentru caracterul divizat al politicii şi culturii lor, pe de o parte, iar pe de altă parte, subliniind preocuparea lor de a crea o anumită ambianţă scoţiană prin prelucrarea, sau naturalizarea, conceptului de personalitate schizoidă ca simbol al profundei sciziuni intelectuale şi spirituale de aici. Ca atare, personajele ficţionale sunt exponenţial purtătoare ale acestei trăsături arhaice, exprimată printr-o energie vernaculară de abordare a chestiunilor lingvistice, sociale, politice, sub auspiciile diferenţei asumate.

Înscris în liniile directoare ale prozei scoţiene de azi, Brian McCabe, poet şi prozator cunoscut pentru modul original de abordare a temelor, credinţelor şi valorilor tradiţionale caledoniene, foloseşte verva imaginaţiei în rescrierea ironică a binecunoscutului topos al dublei identităţi şi a schismei spirituale în povestirea The Host (Gazda), publicată în volumul A Date with My Wife (O întâlnire cu soţia mea ) în anul 2001, unde această  sciziune ajunge să se substanţieze prin corpul personajului: „Douglas avea două capete de-adevăratelea. I-am văzut celălalt cap  când a intrat în cameră şi am dat mâna – i se rezema de umăr de parcă nu se mai putea susţine singur. A trebuit să mă uit în altă parte când ne-am salutat.” Cu mult înaintea lui McCabe, Alasdair Gray, scriitorul care se pare că a revoluţionat proza scoţiană prin introducerea experimentului postmodern pe scena domestică, imagina în povestirea sa The Spread of Ian Nicol (Înmulţirea lui Ian Nicol) această fizicalitate a identităţii divizate printr-o reacţie în lanţ a acestei diviziuni după modelul şi principiul de reproducere din lumea microscopică a bacteriilor şi viruşilor. McCabe speculează cu sarcasm această acceptare a duplicităţii umane atât prin minimalizarea importanţei ei – „În afară de cel de-al doilea cap al său, omul arăta obişnuit. Avea un păr  castaniu puţin mai lung şi o barbă îngrijită. Era prietenos cu cei din jur şi avea un zâmbet permanent, destul de formal. Purta o jachetă bleumarin, jeans şi o cămaşă cadrilată, banală. Dar avea încă un cap.”, o situaţie destul de comună, se subliniază, deoarece „mulţi oameni au două capete” –, cât şi prin utilizarea acestui context de ambiguitate şi ambivalenţă  a trupului (în care se demonstrează că cel de-al doilea cap deţine întregul control) la demitologizarea ludică a simbolului scoţian al identităţii scindate.

Scoticitatea transcede spaţiul imaginaţiei scoţiene când e vorba de a defini Scoţia şi de a genera o viziune specifică asupra ei şi a ei asupra celorlalţi, aşa cum o înţelege McCabe în povestirea sa din acelaşi volum, A New Alliance, în care  ex-centrica subiectivitate scoţiană este developată prin viziunea Celuilalt, a străinului, ale cărui trăsături, acţiuni, atitudini le contrastează. Selecţia în privinţa Celuilalt se opreşte la francezi, descendenţii de azi ai celor care l-au întemniţat pe John Knox, binecunoscutul ecleziast scoţian care a încercat să impună reforma în Scoţia. Textul are două componente, geografice, în primul rând, culturale şi morale mai apoi, ambele epitomizând experienţele scoţienilor în Franţa în calitate de vizitatori şi experienţele scoţienilor în Scoţia în calitate de gazde ale unor vizitatori francezi.

În prima parte, A Better Place (Un loc mai bun), în cadrul proiectului de colaborare dintre două oraşe înfrăţite, Dryburg şi Sense, merituoşii studenţi ai localităţii, echipa de rugby a Liceului din Dryburg, în frunte cu profesorul lor de franceză şi cu cel de sport traversează Canalul ca ambasadori ai Scoţiei în Franţa, cu menirea de a reînnoi vechea alianţă dintre cele două ţări şi de a facilita o mai bună cunoaştere mutuală a tinerilor din cele două comunităţi. Selecţia elevilor scoţieni a rezultat într-un grup omogen de tineri care nu părăsiseră niciodată ţinuturile natale şi nu călătoriseră mai departe de satele învecinate să-şi viziteze rubedeniile; drept urmare, şocul cultural este atenuat de interpretarea prin percepţie comună a ceea ce văd în primele momente după sosire : clădirile de patru etaje au aceeaşi culoare cenuşiu-murdară ca blocurile din Dryburg şi Craigmillar, doar că au „nişte balconaşe şi storuri la ferestre.” Prinzând curaj, tot ce se experimentează în continuare este comparat cu fenomenul domestic: acordeonul interpretând muzică franţuzească pe un canal de radio franţuzesc, casele mirosind a detergent franţuzesc şi a mâncare franţuzească – celebra „patisserie française” cu aromă de vanilie adevărată, care încheie un ”repas magnifique”, urmat de o bucată de Camembert atât de diferită de brînza din Scoţia (de fapt, brînză Cheddar din Irlanda!) –, atenţia acordată meniului, franţuzesc prin calitate şi cantitate, şi servirii lui sofisticat franţuzeşti, relaţiile şi discuţiile manierate, politicoase între membrii  familiei şi musafiri. Toate aceste descoperiri subliniază diferenţa funciară dintre cele două  regiuni/popoare, o diferenţă care se transformă într-un proces de (auto)reprezentare şi (auto)definire, substanţializat prin  puterea şi satisfacţia demonstrate în acceptarea şi negarea simultană a deosebirilor culturale şi istorice

Tradiţionalismul scoţian contrastat de rafinamentul francez devine emblema unei (auto)ironii a unui popor care şi-a pierdut încrederea de sine în  lungul proces de supunere la un cu-totul-altfel stil de viaţă, a unei înapoieri faţă de un centru oficializat, a unei încăpăţânari asumate de a rezista schimbărilor devorantei societăţi de consum din alte ţări, cu mai mult soare şi optimism. Această deliberată rămânere în urmă validează oarecum observaţia poetului Hugh MacDiarmid despre scoţieni, anume că „Noi, scoţienii, suntem orientali”, ceea ce în conformitate cu studiul lui Edward Said, Orientalism (1997), s-ar putea traduce în  a fi dominaţi, a oscila între „dispreţul Vestului faţă de ceea ce este familiar şi frisoanele de plăcere faţă de noutate, sau de teamă de noutate”, sau a nu fi nimic din ceea ce sunt occidentalii, adică „raţionali, paşnici, liberali, logici, capabili să deţină valori reale, lipsiţi prin natura lor de suspiciune”. Există oarecare adevăr în spusele poetului, demonstrat prin umilinţa autoacceptării acestei naturi diferite, uneori negative, aşa cum o dovedesc şi elevii din povestirea lui McCabe la sfârşitul excursiei în Franţa, când îşi amintesc, nu fără teamă, de  reciprocitatea proiectului, adică, întoarcerea vizitei la Dryburg „Poate că pentru ei... o să fie ceva cu adevărat străin... ca şi cum are merge în Sierra Leone... sau în Congo” (!).

Partea a doua a povestirii, See My Friend (Înţelege, amice) aduce în prim plan efectul sărăciei materiale şi spirituale rurale asupra tinerilor crescuţi în bucuria şi plăcerea oraşului franţuzesc, precum şi modestia, umilinţa acceptată de care vorbea Said în faţa valorilor lumii hipercivilizate. Bunătatea, ospitalitatea şi francheţea familiilor de mineri nu compensează lipsa unei vieţi sociale şi culturale active – există un singur cinematograf, şi acela doar cu filme pentru copii; cafeneaua de pe strada principală nu e deschisă seara; oamenii stau acasă bând ceai şi mâncând tradiţionala ciorbă şi friptură de miel cu ceapă multă; se îmbrăcă sărăcăcios şi fără gust; nu ies la bere într-un pub pentru că le ruinează bugetul familiei pentru întreaga lună –, ceea ce îl face pe prietenul Antoine să le scrie părinţilor  următoarea ilustrată: „Dragă Mamă, în Scoţia e frig deşi e vară. Oamenii sunt atât de săraci. N-au eleganţă. N-au cafea, doar Nescafe. Toate mâcărurile sunt fierte – pui fiert, carne fiartă, varză fiartă, cartofi fierţi. Nu servesc mâncarea cu sosuri. De-ai şti cât suferă stomacul meu. Ce dor îmi e de mâncarea de acasă. Cu drag, Antoine”.

Pe lângă incompatibilităţile socio-culturale cu care se confruntă grupul din Franţa, există încă un element care îi individualizează pe scoţieni, şi anume, limba, complet diferită de engleza pe care o învaţă orice străin printr-un program oficial, promovat şi diseminat prin centrele culturale britanice din lume, şi atestată prin certificate de competenţă lingvistică de nivel Oxbridge. Este scoţiana o limbă sau un dialect? E greu de răspuns căci  „dialectul scoţian nu este identic cu limba scoţiană care cred că o vorbeau picţii. Dar acum e doar ... păi, numai câteva cuvinte sunt scoţiene”, aşa cum (îşi) explică Douglas, eroul scoţian-gazdă.  Barierele lingvistice există şi într-un fel  sunt expresia unei mândrii naţionale, contestată de autori mai recenţi prin articole iconoclaste şi provocatoare care susţin ideea că, după criterii obiective, scoţiana nu poate fi numită o limbă, că nu echivalează galeza sau engleza, aşa cum cred cei din grupul de influenţă al lui MacDiarmid, şi că acea limbă scoţiană pe care „mulţi oameni declară că o respectă şi al cărei aşa-numit declin îl regretă”, scrie L. D. McClure, este o limbă ideală care e înrudită cu limba vorbită azi în Lowland. Mitul acestei limbi a exercitat o puternică influenţă asupra atitudinii şi comportamentului acestui popor, de aceea păstrarea ei are o conotaţie politică, morală şi culturală, cel mai bine exprimată la nivelul literaturii. Limba picţilor, sau a „oamenilor pictaţi” este limba în care scoţienii de azi mai degrabă simt decât vorbesc, este limba în care îşi  etalează diferenţa ideală, pentru că în realitate, majoritarea oamenilor, şi mai ales a scriitorilor, preferă să comunice prin engleza standard , păstrând totuşi coloratura diferenţelor idiomatice în formele colocviale, aşa cum o fac cu precădere  prozatori contemporani cunoscuţi ca James Kelman, Irvine Welsh, Alasdair Gray sau Brian McCabe. Există însă un control riguros al felului în care se foloseşte limba demotică pentru că scriitorul scoţian de azi se află în marea dilemă de a decide să rămână legat de tradiţia şi muza locului sau de a urma marea deschidere spre Europa sau America, de a pretinde că literatura scoţiană ar putea urma destinul de împlinire după modelul celei germane, franceze sau engleze sau de a se alinia unei globalizări resimţite tot mai  mult în planul tematicii literare de azi. Povestirile lui Brian McCabe trec graniţele Scoţiei, în primul rând prin auto-ironia cu care priveşte valorile caledoniene – viaţa în Scoţia, ce înseamnă să fii scoţian,  să aparţii unei comunităţi mici, izolate geografic, marcate de alteritate, în care fiecare individ simte distanţele dintre el şi lume, dintre el şi celălalt. McCabe aparţine unei generaţii de scriitori care simt nevoia de  a oferi structuri alternative de exprimare a istoriei unui ţinut mic şi sărac şi de a transforma „vocea” Scoţiei (chiar dacă nu în limba scoţiană) şi ţinuturile ei întunecate, tradiţiile ei seculare într-o nouă provocare, de a înscrie producţiile literare de aici în circuitul internaţional prin specificitate, nu printr-un complex de marginalizare.

Bibliografie :

1. Gray, Alasdair, Unlikely Stories, Mostly,  Cannongate Press, Edinburgh,1983

2. McCabe, Brian, A Date with My Wife, Cannongate Press, Edinburgh, 2001

3. McClure, J.D., Language, în Scottish Literary Journal, Supplement, nr.19, 1983

4. Said, Edward,W., Orientalism, Editura Amarcord, Timişoara, 2001