Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Despre ficţiunea politică, biblioteci şi respiro

Pe Bogdan Suceavă l-am „întâlnit” în urmă cu doi-trei ani. Tocmai preluasem conducerea unei revistei virtuale de cultură exclusiv în limba engleză şi căutam posibili colaboratori. Între primii zece scriitori români se afla numele lui Bogdan Suceavă. Îl ştiam ca redactor al revistei Respiro, dar şi ca prozator de talent. Publicase până atunci mult, atât pe hârtie, cât şi electronic. Proză scurtă, în special. „Imperiul generalilor târzii şi alte istorii”, după succesul înregistrat la Editura Dacia în 2002, apăruse în 2003 (cam pe atunci când se producea „întâlnirea”) în format electronic la Editura LiterNet, aflată şi ea la începutul activităţii editoriale. L-am contactat pe e-mail, deci, am schimbat mai multe mesaje, mi-a povestit despre grupul de discuţii pe care-l înfiinţase, nadir_latent, şi m-a înscris chiar el ca membru (din păcate, trebuie să recunosc c-am rămas şi acum un membru pasiv – parcurg însă zilnic cu interes mesajele colegilor de grup mai activi). N-am reuşit să-i smulg un text în limba engleză pentru e-revista mea, dar am ţinut în continuare legătura. – I-am smuls mai târziu totuşi un eseu, acesta în limba noastră în adâncuri înfundată, pentru o altă e-revistă.

Şi anii au trecut, şi viaţa s-a schimbat – cum spune cântecul. Ne-am reîntâlnit anul trecut, prin toamnă, nu-mi amintesc cu ce prilej. Mi-a spus că urmează să-i apară un roman la Polirom. Într-adevăr, aşa a fost. Romanul a apărut, a fost citit şi „consumat” de toată lumea – sunt sigur – în egală măsură cu pofta pe care o simţi când mănânci un ecler bun şi cu senzaţia strepezită pe care o încerci când dai de ceva acru. E-un roman greu de trecut cu vederea. E-un roman crunt de adevărat în irealul său. Şi n-o spun doar fiindcă am ajuns să-l consider pe Bogdan Suceavă un bun prieten.

M. P.: În primul rând, mulţumesc, Bogdan, că ai acceptat să realizăm acest interviu. Timpul ne este drămuit tuturora, dar parcă, români fiind şi trăind în România, tot ne permitem un huzur mai mare ca alţii de pe alte meleaguri. Cum ai fi tu, care de câţiva ani buni locuieşti departe de casă, taman în proverbiala Americă, unde predai matematici la California State University. Povesteşte-ne pentru început despre cum e să te supui rigorilor unei alte lumi decât celeia în care te-ai născut.

B. S.: Am uitat cum e să lucrezi fără să te uiţi în agendă. Într-unele zile agenda mea e plină într-un mod atât de spectaculos încât mi se pare că trăiesc două vieţi. Un prieten din Michigan (convertit la buddhism, după ce a făcut cercetări sociologice în anii ’70 în Asia de Sud-Est) îmi povestea că cea mai conservatoare instituţie din lume este universitatea. La fel e viaţa în universitate şi la Paris, şi la Santiago de Chile, şi la fel trebuie că era şi în anul 1700 în domeniul acesta – pregătirea cursurilor şi încercarea perpetuă să rezolvi nişte probleme cinstite din specialitatea ta. Eu sunt un norocos, pentru că predau numai cursuri care îmi plac. Pentru o clasă de Fundamentele geometriei, ce poate fi diferit între Bucureşti şi sudul Californiei? Axioma paralelelor se discută la fel. Aş fi făcut aceleaşi lucruri şi dacă aş fi trăit la Bucureşti. Există, desigur, diferenţe minore în anumite puncte de vedere asupra domeniului, anumite lucruri se explică altfel în culturi matematice diferite, dar ceea ce fac în America e exact acelaşi lucru pe care l-am făcut la Bucureşti, sau pe care l-aş fi făcut dacă rămâneam acolo. Şi mai e ceva. Nu m-aş fi implicat în politică, ci aş fi preferat să scriu ficţiune politică, acest soi de roman sau nuvelă oarecum marginalizat în literatura noastră. Nu mi-am dorit niciodată altceva şi mă ocup cu exact ceea ce mi-am dorit. Faptul că din 1996 am lucrat în universităţi din S.U.A. a fost pentru mine un prilej de a dedica tot timpul meu culturii. Dacă eşti bine organizat, munca în universitate îţi permite să rezervi suficient de mult timp şi literaturii. Ca să închei romanul „Venea din timpul diez”, am lucrat continuu în decursul verii 2004, deşi mai făcusem asalturi susţinute asupra textului în vara lui 2002 şi în perioada decembrie 2003-ianuarie 2004. Cred că nu se poate face nimic de calitate decât în condiţii de concentrare maximă, în perioade când nu te ocupi decât de un singur lucru. La fel, în perioadele când lucrez geometrie – nu mă mai ocup de altceva. Bătălia cu rigorile are o singură regulă: concentrare maximă, dar numai pe o singură problemă.

M.P.: Cu atât mai mult se aplică această regulă cuiva având o construcţie intelectuală de factură „reală”. Altfel cred că stau lucrurile în privinţa „umaniştilor”. Dar, că tot veni vorba, cum împaci tu aceste două – hai să le spunem – extreme: matematica şi literatura?

B.S.: Dacă ţii la calitate, nu e bine să fie făcute în acelaşi timp. Am descoperit că lucrurile trebuie păstrate separat şi cred că e un păcat dacă în textele literare ale unui autor i se văd deformaţiile profesionale, nemaivorbind de ticurile sau maniile lui. Tot ceea ce ţine de emfază ori exagerare dăunează credibilităţii literare, iar pentru o lucrare de ficţiune aşa ceva ar fi plagă curată. Cred că oricine poate scrie literatură, de la barman la călugăr, dacă se ia în serios ca scriitor şi dacă reuşeşte să nu-ţi piardă cititorul în numărul de pagini pe care şi-l propune. Şi mai e ceva, un lucru despre care oamenii discută din ce în ce mai rar, de parcă acest gând s-ar fi rătăcit în negurile vremii: autenticitatea textului literar. Ce mai înseamnă asta azi? N-ar trebui să scriem decât atunci când avem cu adevărat ceva de spus. Să ne credem oare atât de inspiraţi şi să fie fiecare dintre zilele vieţii noastre atât de pline încât fiecare dintre ele să merite strălucirea şi profunzimea literaturii? Avem această luciditate chiar tot timpul? Ion Barbu vorbea despre clipele de raritate ale poeziei. Literatura pleacă din aceste clipe de raritate, din ideile şi intuiţiile singulare ale unor momente de viziune profundă asupra timpului nostru. Câte astfel de idei putem avea într-o viaţă? Câte clipe de raritate? Poate vom spune două-trei lucruri demne de consemnat într-o viaţă întreagă, şi nici asta nu e foarte sigur. De aceea scriem numai atunci când trebuie, cu disperare şi furie, cu dragoste însoţită de tot felul de sentimente extreme, şi măsura autenticităţii aceasta e. „Venea din timpul diez” e expresia tuturor exasperărilor pe care mi le-a transmis lumea românească. Am consumat până la capăt această traumă uriaşă – descoperirea adevăratului chip al lumii româneşti. L-am văzut, acum ştiu cum funcţionează, am scris despre el, nu mai am nimic de adăugat. E vorba despre toate acele caracteristici pentru care suferim, care ne aduc îndoială şi pentru care ne e teamă că ne pierdem minţile sau sufletele atunci când trăim şi lucrăm în interiorul lumii româneşti: minţirea de sine, gregaritatea, ambivalenţa, trădarea, prostia, credulitatea, lipsa de logică, idioţenia, aroganţa, limbuţia, turnătoria, şi tot înainte… Am vrut să scriu un roman despre asta… A fost o temă care m-a obsedat vreme de ani de zile…

M. P. – Chiar nu mai ai nimic de adăugat? Spui că le-ai epuizat. Înseamnă asta că viitoarele proze – romane sau bucăţi scurte – semnate de Bogdan Suceavă vor avea o altă amprentă/direcţie? E posibil aşa ceva? E posibil că storci complet aceste caracteristici atât de bine tatuate pe sufletul nostru „naţional”?

B. S. – Dacă discutăm relaţia noastră cu imaginarul spaţiului politic, cred că ea depinde de percepţia noastră dintr-un anumit moment istoric. Nu ştiu dacă putem vedea mai departe de viziunea pe care ne-o permite un anumit moment, un anumit cadru de fapte la care ne raportăm ca cititori şi care constituie, pentru noi, realitatea. Literatura noastră evoluează în acelaşi timp cu societatea, cu mentalităţile, cu lumea românească. Atunci când am scris „Venea din timpul diez” am simţit de foarte multe ori că exact asta vroiam să spun, că un anumit pasaj, că o anumită pagina, era tocmai formularea pe care o căutam de multă vreme. Acolo mi-am dorit să ajung. E un sentiment de împlinire literară pe care nu-l avem de multe ori. În sensul acesta, da, am spus atât cât am văzut şi cât mi-a permis să văd perioada când a fost încheiat lucrul la roman, adică anul 2004. Cât despre lucrările viitoare, am proiecte şi pentru viitoarea generaţie.

M. P. – Dincolo de temele abordate, există desigur modul de abordare, stilul, ADN-ul artistic al scriitorului. Nu intru în zona inefabilului. Vreau doar să te întreb care crezi că este caracteristica predominantă a scrisului tău? Cum te raportezi la propria scriitură? Observ un puternic filon fantastic în multe povestiri scurte şi chiar în romanul apărut la sfârşitul anului trecut.

B. S. – Aparentul element de irealitate nu reprezintă neapărat doar fantastic, ci e o măsură a anomaliilor pe care noi le vedem în viaţa noastră de zi cu zi şi ne prefacem că uităm că sunt anomalii. Suntem gata să ne obişnuim cu orice. Acest fantastic îşi doreşte să reprezinte o măsură a deformării, a abaterii de la cadrul logicii. Fantasticul acesta, dublat de umor, e răspunsul meu la tot ceea ce am văzut, e înţelegerea şi experienţa mea.

M. P. – Vorbeai la început de „ficţiunea politică”. Să fie asta pentru noi, românii, forma cea mai apropiată de fantastic pe care o putem atinge? Este, adică, politicul nostru un soi de „activitate fantastică”?

B. S. – Ficţiunea politică poate avea tot felul de teme, abordări şi motive la intersecţia cu literatura fantastică. Cred că de acum se poate discuta despre ficţiunea politică în romanul românesc din ultimii 15 ani, pentru că există suficiente exemple. Nu cred că a apărut încă o capodoperă a genului, cu o poveste atât de solidă ca, de pildă, cea a filmului Wag the Dog, care a pornit de la romanul American Hero, de Larry Beinhart. Dar au existat reuşite ale genului, ca de exemplu excelentul roman al lui Petre Barbu, publicat în 1995, Dumnezeu binecuvântează America. Lucrările pe care le reţin eu şi care ar trebui menţionate în contextul unei discuţii despre ficţiunea politică actuală sunt Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, de Răzvan Rădulescu, şi Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, de Radu Aldulescu. Cât despre titlurile recente, mi-a plăcut romanul lui Dan Lungu, Raiul găinilor, din care aş sublinia nu doar anecdotele (cartea e plină de umor de excelentă calitate), ci aerul de Conversaţie la Catedrala evoluând în lumea lui I. L. Caragiale. Iar partea a doua a volumului Atunci i-am tras două palme, de L. D. Teodorovici, intitulată Să ne ierte pistruiatul, unde se istoriseşte despre Braşovul de dinainte de revoluţie, cred că ţine de ficţiune politică, deşi dimensiunea memorialistică e atât de pronunţată (şi aici ar merita menţionat un argument). În fapt, ficţiunea politică reprezintă nu doar „artă cu tendinţă”, nu e doar conectarea noastră, ca scriitori, la lumea politicii, ci e vorba despre includerea în imaginarul literar actual a unor spaţii unde operează de obicei imaginarul de natură politică. Acolo e miza ficţiunii politice, în momentul când explorările realităţii depăşesc frontierele realului şi ajung să ia formă literară. În Historia lui Mayta, se povesteşte cum vine peste Peru o invazie a trupelor boliviene. O asemenea ameninţare nu era reală în momentul când M. Vargas Llosa a scris cartea. Şi atunci, ce rost are imaginarul literar aici? Nu ajunge acest imaginar să explice, să suplinească, să analizeze o potenţială dezvoltare a lumii de azi ori a celei viitoare? Nu e acesta unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii? Or, dacă pentru aceasta e nevoie de motive fantastice, de ce nu? Arsenalul e în întregime la dispoziţia noastră, numai să fie povestite bine.

M. P. – Să ne întoarcem pentru o clipă la propria ta ficţiune politică. Să ne întoarcem, mai bine zis, la ceea ce-a declanşat scrierea romanului „Venea din timpul diez”: societatea românească însăşi. Dincolo de transfigurarea ei literară, cum ai descrie perioada „deplinei libertăţi” post-decembriste? Mă refer aici, în primul rând, la actorii care o însufleţesc, cei care evoluează pe scena ei politică, socială sau culturală.

B. S. – Multe dintre personajele spaţiului public românesc traversează o severă criză identitară, de altfel foarte amuzantă – dacă îi vezi la televizor şi nu ai de-a face cu ei în vreun fel în viaţa reală. Oameni dintr-o substanţă foarte apoasă, nu ni-i imaginăm gata să-şi dea viaţa pentru principii. Mulţi dintre ei pot fi închiriaţi de o cauză sau alta, dar numai pentru cauze minore, de domeniul anecdotei. Timpurile de azi n-au loc pentru eroi, ci pentru oameni flexibili, care se îndoaie sub rigorile post-tranziţiei precum personajele din Matrix pe sub glonţul ce trece vâjâind. Educaţi înainte de 1989, s-au trezit aruncaţi într-o lume pe care nu o sperau şi pe care cred ei că o înţeleg doar pentru că au văzut-o apărând. Din când în când măştile cad, ploaia spală machiajul, şi pentru scurte scene îi vedem aşa cum sunt: o lume de paiaţe pregătite pentru alt show, şi care se întâmplă să apară în acesta. Intră cu toţii în scenă, dresori şi curve, şi încep să plutească ca în Lacul lebedelor, cu braţele ridicate deasupra capului, vrând să sugereze graţia, când ei nu sunt altceva decât nişte rinoceri cu caftane şi giubele. Asta s-a întâmplat după 1989. La un moment dat unul se dă peste cap şi se transformă în păpuşar, şi din degete scoate fire, şi din fire se dezghioacă păpuşi, şi păpuşile încep să procreeze, şi fac partide şi grupuscule, care nasc idei, iar ideile nasc oameni, şi oamenii ivesc din degete alte sfori şi procedura se repetă la nesfârşit. Suprema ironie e să le atribui unor astfel de oameni capacitatea de a crede în ceva, de a se pasiona pentru mişcări religioase, de pildă. Mie asta mi se pare extraordinar de amuzant, lipsa de substanţă a marii majorităţi a actorilor principali ai timpului nostru.

M. P. – „Venea din timpul diez” e o virulentă critică la adresa unor tare sociale şi politice româneşti. Acţiunea romanului e plasată în anii imediat următori Revoluţiei. Crezi că aceleaşi trăsături definesc şi astăzi lumea românească?

B. S. – Categoric da. Uneori mi-e teamă că suntem incurabili şi cred că tot ce putem face, în măsura în care asta e o consolare, e să ne cunoaştem mai bine. Luciditatea e singurul leac în faţa acestor caracteristici atemporale. Cred că societatea românească e una foarte conservatoare, care refuză să se schimbe şi să se reformeze. Are o extraordinară rezistenţă la nou, şi fiecare pas înainte e făcut cu o uriaşă masă de rezistenţă care se opune schimbării. Înţelegerea mea e că aşa a fost vreme de secole bune, aşa că nu ştiu dacă lucrurile se vor schimba prea curând.

M. P. – O altă întrebare ar fi, atunci, cât de mult suntem dispuşi să ne cunoaştem? Crezi că-i pasă societăţii româneşti de atingerea propriei lucidităţi? Când întreb asta, gândul îmi zboară la povestirea care dă titlu volumului tău, „Bunicul s-a întors la franceză”.

B. S. – Cred că în fiecare societate numai o modestă minoritate e realmente interesată de înţelegerea mecanismelor culturale şi politice. Ceilalţi, au o memorie exasperant de scurtă. Vor să uite, vor să fie preocupaţi de altceva. Sunt anumite perioade istorice pe care imaginarul colectiv abia aşteaptă să le uite, deşi adevărul despre ele nu s-a spus niciodată până la capăt. Vrem să uităm extremismele anilor treizeci, pentru că ni se par irelevante pentru vremea de azi, şi vrem să ne entuziasmăm pentru Europa, doar pentru că e la modă. Nu cred că acest soi de uitări sau de entuziasme sunt sincere la majoritatea celor care le exprimă, după cum nici nestrămutata încredere în comunism nu era sinceră, în anii optzeci, la toţi cei care o mimau atât de bine. Cine e dispus să accepte şi să discute despre asta? Eu cred că majoritatea actorilor mimează.

M. P. – Aceia de care vorbeşti, minoritarii, sunt oamenii instruiţi, cei aşa-zis culţi. Cultura, cum arată cultura românească privită de departe? Chiar ţi se pare că societate culturală românească dă dovadă de-o luciditate ieşită din comun? Ce părere ai de formele ei de organizare şi manifestare (Uniunile, Asociaţiile, Premiile, Ministerul etc.)? Pornind de aici, povesteşte-ne şi despre grupul de discuţii pe care l-ai înfiinţat pe Internet, Nadir Latent.

B. S. – În urmă cu câteva luni, un scriitor pe care-l respect foarte mult, autor a patru volume de proză, toate publicate la edituri de prim rang din România, m-a întrebat care ar putea fi motivaţia lui de a deveni membru al Uniunii Scriitorilor. Nici unul dintre argumentele mele nu l-a interesat ori convins. O fi având şi el dreptatea lui. Iată că tinerii autori nu sunt motivaţi să se implice în viaţa de asociaţie… Eu văd în Uniunea Scriitorilor, ca şi în ASPRO (al cărei membru nu sunt), asociaţii de natură profesională, aşa cum este American Mathematical Society (AMS). Unii dintre colegii mei, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, nu cred că această comparaţie ar fi potrivită (ei cred că diferenţele de natură materială ar justifica diferen?ele structurale). În schimbul taxei de membru, alături de multe alte activităţi, AMS trimite lunar două reviste şi un newsletter prin poşta electronică, îşi invită membrii să voteze (prin corespondenţă sau e-mail), păstrează o bază de date cu adresele membrilor, organizează conferinţe, editează cărţi şi reviste. Pe lângă toate acestea, are baze de date excelente despre piaţa muncii din S.U.A. şi alte ţări. Mi se pare cel mai reuşit exemplu de asociaţie profesională (probabil mai sunt şi altele pe glob, dar pe acesta îl cunosc eu cel mai bine). Ori de câte ori am menţionat aceste lucruri în România – nu am reuşit decât să amuz: asta e la ei, acolo, în Vest. La noi e altfel. De ce să fie altfel? Şi mi-aş mai dori ceva: implicarea cât mai activă a tinerei generaţii de scriitori în treburile uniunilor de creaţie din România. Mi se pare că ei au o oarecare reţinere în a se implica. Nu ştiu dacă breasla literară e pregătită pentru votul în format electronic, dar multe alte forme de interacţiune între conducere şi simpli membri ar fi posibile şi ar constitui un important pas înainte. Uniunea Scriitorilor nu are din păcate un newsletter periodic (dar o filială a ei, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, are, şi încă unul foarte bun), nu are un buletin oficial de informare a membrilor (nu e vorba de costuri: ar merge şi pe web). Cred că ar fi util ca Uniunea să-şi mărească impactul în spaţiul public românesc, şi cred că acest lucru ar fi posibil numai dacă găseşte formule de democratizare a vieţii interne, de comunicare cu membrii ei şi de transparenţă care să fie superioare celor de până acum. Cred că accentul ar trebui să cadă pe serviciile pe care asociaţia profesională le poate oferi membrilor săi, în special celor care lucrează şi creează acum. Recent s-a spus că Uniunea Scriitorilor ar fi o moştenire stalinistă, un uriaş cu picioare de lut, că trei mii de membri e mult prea mult faţă de numărul real al scriitorilor activi azi. Mi-aş îngădui să fiu de altă părere. Eu cred că am avut noroc că Uniunea Scriitorilor nu s-a dezintegrat după 1990. Cu o condiţie, însă. Şansa Uniunii e să se redefinească continuu, să se adapteze şi să răspundă nevoilor membrilor ei, să se dezvolte mai degrabă ca asociaţie profesională decât ca organism de protecţie socială, să intereseze prin activităţile în care să-şi implice un număr cât mai mare de membri, şi e datoare să facă asta pentru că are de oferit informaţii şi o tradiţie pe care nimeni altcineva nu le mai are în spaţiul românesc. Mi-aş dori să pot spune colegilor mei: iată, dacă devii membru al Uniunii vei fi excelent informat asupra activităţilor profesionale care te interesează ca scriitor şi acolo îţi vei putea face cunoscute ideile literare, în conferinţe şi întâlniri. Mai mult încă, mi-aş dori ca tinerii scriitori de azi să fie motivaţi să participe la viaţa comunităţii literare în toate aspectele ei, inclusiv în cadrul unei asociaţii profesionale. Să simtă că e bine pentru ei să participe, să existe motivaţia autentică. E o responsabilitate a noastră, a tuturor, e un efort deloc neglijabil, şi cred că lucrurile acestea merită discutate şi înfăptuite. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.

Cât despre nadir_latent, aceasta a fost o modestă contribuţie la crearea unui cadru de comunicare în interiorul lumii literare, cel puţin la nivelul unei anumite generaţii. Iată că vreme de mai bine de patru ani peste trei sute de oameni au discutat despre literatură pe internet. Un loc de întâlnire unde se discută despre cărţi. Nu e acesta un lucru extraordinar?

M. P. – În continuarea acestei idei: cum vezi tu spaţiul virtual de exprimare – hiperspaţiul, Internetul? E o ameninţare iminentă, cum spun unii? E o mană divină, cum spun alţii? Întreb asta ştiind că eşti printre puţinii scriitori români care şi-a înfiinţat şi-şi actualizează cu ritmicitate site-ul personal. Mai întreb şi fiindcă ştiu că eşti redactor la una dintre cele mai importante reviste culturale virtuale, Respiro.

B. S. – Respiro este una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut vreodată. A fost pentru mine o onoare să discut textele propuse spre publicare alături de ceilalţi membri ai redacţiei, Kati Bar, C. M. Ungureanu, Adrian Buz, Sean Cotter, Adina Dabija, Mihail Gălăţanu, Sanda Ionescu, Mona Mamulea, Alina Nelega, Iulia Popovici, Răzvan Rădulescu, Paul Doru Mugur. E o atmosferă extrem de interesantă, care pentru mine e la fel de edificatoare ca şi participarea la un cenaclu, cu atât mai mult cu cât eu am de învăţat de la fiecare dintre oamenii pe care i-am amintit aici. Că s-a întâmplat să publicăm pe internet, asta a fost o consecinţă a faptului că generaţia noastră e una de mari călători. Am discutat texte pentru Respiro în timp ce eu locuiam în Michigan, în Arizona sau în California, şi unii dintre colegii mei au călătorit şi mai mult. Cum să fi lucrat altfel? Cum ne-am fi putut întâlni altfel? Am văzut şi eu odele închinate scrisului tihnit, scrisului în format clasic. Faptul că activitatea noastră a produs până azi o excelentă arhivă de texte bine alese care se găsesc pe web nu reprezintă nici un soi de ameninţare la străvechile valori. Nu despre o bătălie între generaţii e vorba, ci despre o modalitate de lucru care ajută cititorii să găsească texte de calitate într-un anume loc pe internet. E un mod de lucru, foarte util se pare. Să ne gândim doar la faptul că vreme de câţiva ani buni nu au existat colecţii de literatură română contemporana la editurile importante din România. Pentru o vreme ne-am aflat în faţa unor ziduri închise. Acum, contextul e diferit, momentul editorial e altul, apariţia unor colecţii editoriale prestigioase în format clasic a schimbat situaţia. Oricum, trebuie să spunem că un sit cultural unde textele apar cu girul unui colectiv redacţional e cu totul altceva decât o pagină personală unde oricine poate publica orice. Ăsta a fost marele argument al unor critici împotriva publicării de literatură pe web: păi pe internet oricine publica orice. Da, dar nu la Respiro, nu la LiterNet, nu la agoraONLine (şi lista nu e exhaustivă, am menţionat doar câteva exemple). Acestea sunt locaţii serioase, unde există editori care îşi asuma cu seriozitate actul editării. Se publică mai prost în multe ziare sau reviste cu pretenţii sau tradiţie decât pe siturile culturale de calitate. Cititorii pot să-şi dea seama de asta. Avem cititori maturi şi atenţi, şi dacă trei sau patru sau zece mii dintre ei citesc un număr de revistă virtuală, ei ştiu de ce o citesc.

M. P. –  Ai publicat trei cărţi în format electronic. Crezi că volumele tipărite pe hârtie vor dispărea într-un viitor oarecare?

B. S. – În nici un caz! S-a vărsat atâta cerneală pe tema asta... Mă bucur că trăim într-o vreme când avem o atât de mare diversitate de unelte de căutare, că putem găsi orice carte repede şi că putem să ne documentăm atât de detaliat asupra unor subiecte. Sunt foarte îndatorat bibliotecilor, am avut norocul să frecventez biblioteci splendide (cea mai extraordinară era Biblioteca de la Michigan State University, unde există, între multe altele, şi mii de cărţi româneşti) şi recunosc că am şi tot soiul de plăceri bibliofile. Mai mult încă, îmi place să citesc în fotoliu (dacă se poate, memorii sau romane). Dar, pentru utilitatea cauzei, ştiu să şi actualizez un sit sau să îmi organizez documentarea în format electronic. Munca de bibliotecă arată diferit în vremurile noastre decât, să zicem, acum douăzeci de ani. Trebuie să ştii să te descurci şi să operezi în ambele domenii şi cred că documentarea în viitor va fi mult uşurată de apariţia a noi mijloace de organizare şi de căutare a informaţiei. Iar cărţile în format clasic nu vor dispărea niciodată, după cum n-a dispărut nici muzica clasică după ce a apărut rock-ul.

M. P. – În încheiere, o „provocare” şcolărească, de tipul oracolelor acelora pe care cred că le-am completat cu toţii cândva: Numeşte un autor român şi unul străin care te-au marcat simţitor. Dă doar numele lor, fără nici o explicaţie.

B. S. – De câte ori citesc din Mateiu Caragiale şi Mario Vargas Llosa – uit de mine. Ei sunt cei ce sunt. Greu s-ar putea explica asta.

M. P. – Mulţumesc, Bogdan, pentru acest interviu şi aşteptăm cu nerăbdare, eu şi cititorii revistei „Familia”, viitoarea carte. Până atunci, spor la muncă, inspiraţie din belşug şi... nu ne ţine mult în gară, te rugăm frumos!

Irvine (California) – Oradea,

10-13 ianuarie 2004