Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Memorandistul exemplar

Există două modalităţi de receptare a activităţii ilustrului memorandist şi luptător pentru desăvârşirea formării Statului Naţional Unitar, dr. Vasile Lucaciu, de către istoriografia instituţiei ecclesiale greco-catolice româneşti, ambele la fel de deficitare, prin incomprehensiune şi unilateralitate. Prima este cea reproşabilă, adică a exegeţilor cărora le repugnă imixtiunea celui menţionat, ca faţă bisericească cu temeinice studii la institutul de De Propaganda fide din Roma, în secular, în chestiuni lumeşti, chiar dacă ele vizau resuscitarea unei naţiuni, şi în acest fel ameliorarea integratoare, prin emancipare, a stării ei generale. Ea excurge, poate, din atitudinea unora dintre ierarhii ecclesiei greco-catolice, cum ar fi cunoscutul episcop de Gherla, Ioan Sabo (1836-1911), faţă de temerarul preot sătmărean, pe care la un moment dat l-a suspendat  din funcţie, atragându-şi, din partea „vinovatului”, reproşuri curajoase, urmate de un proces între cei doi, câştigat de către  Dr. Vasile Lucaciu; hotărârea nunţiaturii papale a fost ca acesta din urmă, căruia episcopul îi retrăsese congrua, adică salariul, să se repună în drepturi, iar parohia pe care o păstorea să fie scoasă de sub atârnarea juridică a Episcopiei de Gherla. Gestul acesta era o dovadă a atitudinii Sfântului Scaun faţă de inserţia bisericii greco-catolice în societate şi, la rigoare, faţă de cauza poporului român din Transilvania.

Cea de a doua dintre modalităţile pomenite mai sus, a laicizării, la fel de păgubitoare pentru înţelegerea personajului în discuţie, ar putea fi denominată cu un cuvânt grecesc, encomionul, sau lauda fără rezerve, cu „scoaterea” lui Vasile Lucaciu dintre personalităţile bisericii sale, subliniindu-i doar activitatea legată de interesele naţiunii din care provenea.

Memorandistul dr.Vasile Lucaciu acoperă, însă, prin dimensiunea personalităţii sale, şi latura vieţii teologice şi pe aceea seculară, legată de Memorand şi de pomenita luptă pentru desăvârşirea Statului Naţional Unitar. Această aserţiune, se bazează, pe de o parte, pe opera sa filosofico-teologică, incluzând mai multe scrieri originale şi o revistă editată de el,  intitulată Revista catolică, care îi asigură un loc nepieritor între personalităţile bisericii sale şi între marii cărturari ai poporului român, şi, pe de altă parte, pe cea politică, vizând participarea directă la mişcarea memorandistă, la viaţa parlamentară, ca deputat în sesiunea 1907-1910, şi, în fine, ca militant pentru intrarea României în război, alături de Antantă şi apoi ca propagandist pentru cauza românească în Italia, Rusia, Franţa şi America.

Ca personaj bisericesc şi erou pe scena vieţii publice, sau actant „între cele lumeşti”, cum spun teologii, el a exercitat, în epocă, prin ceea ce a făcut şi într-un domeniu şi în celălalt, adică şi în teologie şi în politică, o înrâurire adâncă. Finalul vieţii sale, identic într-un fel cu un sfârşit de tragedie, în care maurul şi-a făcut datoria şi trebuia să dispară, este de-a dreptul impresionant. Şi spunem aceasta pentru că integrarea sa în societatea României Întregite, ca a altora, de altfel, este oarecum ratată, pentru că noul politicianism românesc l-a epurat din circuit foarte repede, îndată după unire, oferindu-i funcţii onorifico-inactive, şi în cele din urmă grăbindu-i chiar dispariţia fizică. Şi, ca să fim cât mai expliciţi, să spunem, dat fiind cititorii de bună şi comprehensivă calitate ai aceste reviste, care nu ne-ar putea învinui defel de lipsă de patriotică discreţie pentru gestul nostru, că la alegerile pentru parlament, din toamna lui 1922, Dr. Vasile Lucaciu, candidat din partea Partidului Poporului, a fost bătut cu parii de câţiva „agenţi electorali”, veniţi din Vechiul Regat, găsindu-şi sfârşitul peste câteva luni, în ţara pentru a cărei întregire se jertfise ani şi ani, înainte de primul război mondial. Destinul său se integrează în acea procesare a ratării de către România a Unirii de la 1 Decembrie 1918, despre care, direct sau indirect, au vorbit, cu pricepere, unii dintre istoricii contemporani. Ea pornea, credem, dintr-o funciară neînţelegere a realităţilor ardeleneşti de către intelectualitatea Vechiului Regat, care i-a făcut, către primul război mondial, pe unii dintre adversarii lui Ionel I. C. Brătianu să afirme că acesta, respectiv guvernul liberal condus de el, doreşte ca România să anexeze Ardealul, dar fără ardeleni.

Eroul nostru, căci pe dr. Vasile Lucaciu îl putem aşeza între eroii poporului român, s-a născut la 27 ianuarie 1852, într-o familie de învăţător, cu şase copii, tatăl său numindu-se Mihai Lucaciu, iar mama Susana Tóth. Şcoala primară şi liceul, urmate la Baia Mare, Sătmar şi Oradea, între anii 1859-1870, i-au temeinicit, de tânăr, o cultură clasică solidă, cu inserţii de istorie a neamului său, sădită în mintea şi inima lui de către câţiva dintre profesorii de atunci, cum au fost, de exemplu, Ştefan Bilţiu şi Gavril Sabo. A plecat, apoi, la studii în Italia, la Institutul De Propaganda fide din Roma, unde şi-a luat un doctorat în filosofie, iar la întoarcere, după un scurt interludiu ca preot la Sâncraiul Sălajului, între 1875-1878, şi în timp ce funcţiona ca profesor „provizoriu” de religie şi limba română la gimnaziul statal din Satu Mare, adică între 1878-1885, şi-a continuat studiile la Universitatea budapestană, specializându-se sub îndrumarea profesorului Alexandru Roman (1826-1897) în limba şi literatura română.

O interesantă corespondenţă între el şi acesta din urmă, pe care am avut plăcerea s-o publicăm în urmă cu aproape trei decenii, demonstrează solicitudinea universitarului român faţă de învăţăcelul său şi poate convingerea că, sprijinindu-l, ajută cauza poporului său. Bărbat impresionant, cu o voce tunătoare şi un bust stăpânitor, tânărul preot, devenit din 1878 profesor, era extrem de îndrăgit de elevii români, vorbindu-le mereu de superioritatea civilizaţiei strămoşilor romani, cuceritori şi colonişti ai Daciei, cu trecutul cărora aveau a se mândri întotdeauna. Era o epocă de săracă manifestare  a civilizaţiei românilor transilvăneni, din motive pe care nu le discutăm aici, dar căreia afirmarea descendenţei romane urma să-i dea nobleţe şi legitimare. De aceea toate discursurile intelectualilor români de atunci, inclusiv cele ale lui Vasile Lucaciu, erau împănate de importantismele descendenţei generale latineşti a limbii, originii şi civilizaţiei poporului român, insuficiente, totuşi, pentru a-i garanta egala îndreptăţire cu celelate etnii, dar suficiente ca punct de mânecare, de pornire, pentru o luptă înscrisă în acea raţionalitate a istoriei, despre care vorbise, cu câteva decenii înainte, marele filosof german Georg Wilhelm Friederich Hegel (1770-1831).

Învinuit de iredentism daco-român, la 1885, după câteva intrigi diabolice, urmate de o încercare de mutare la un liceu din Losoncz, mai spre inima Ungariei, Dr. Vasile Lucaciu, sfătuit de episcopul său, acelaşi Ioan Sabo de Gherla, cu care pe atunci încă se afla în relaţii amiabile, se lasă de profesorat, mutându-se, ca preot, la Şişeşti, o comună din apropierea oraşului minier Baia Sprie, cu oameni aspri şi relief frământat, săracă, dar pitorească şi mai ales bine populată.

Anii petrecuţi la Şişeşti sunt, pentru Vasile Lucaciu, vremea celor mai mari împliniri. Se afla în mijlocul enoriaşilor, a unui grup compact de conaţionali, pentru care avea să facă tot ceea ce socotea că trebuie. Începe şi termină construirea unei frumoase biserici, târnosită în august 1891, în ziua de Sfânta Marie, o catedrală Sfântul Petru în miniatură, devenită, mai târziu, loc de pelerinaj, pe frontispiciul căreia a scris dedicaţia latinească „Pro Santa Unione Omnium Romanorum”, cu înţeles bifrons, interpretabil, şi ca atare suspicionabil mereu de o premonitorie aspiraţie către realizarea Unirii celei Mari, pe care, în meditaţiile sale zilnice, părintele Dr. Vasile Lucaciu va fi întrezărit-o, ca finalitate de drum anevoios şi jertfelnic. La 1887 este ales secretar general al Partidului Naţional Român, calitate care-l îndrituieşte să participe la pregătirea mişcării memorandiste, la întruniri politice, aducându-i aprecierea largă a românilor din zonă, dar şi prigoana din partea oficialităţii. Judecat în mai multe procese, între 1889-1892, la Sătmar şi Debreţin, şi apoi închis la Seghedin de către guvernanţi, dr. Vasile Lucaciu îşi câştigă repede admiraţia intelighenţiei transilvănene, concretizată în acea celebră Doină a lui Lucaciu, de fapt o adaptare după o poezie a nestorului presei româneşti, Iosif Vulcan (1841-1907), scrisă pe la 1870 pentru Alexandru Roman, împricinat şi el şi închis de către guvernul maghiar din cauza publicării, în Federaţiunea, la 1868, a cunoscutului Pronunciament de la Blaj, o avanpremieră, in nuce, a ceea ce avea să fie, peste mai bine de trei decenii celebrul Memorand de la 1892.

Închisorile ungureşti nu aveau, însă, un regim carceral atât de sever, ca altele din epocă, cum ar fi de pildă cele din Rusia sau chiar din Vechea Românie, căci din ele, pe bază de certificat medical, se putea, uneori, ieşi temporar, pentru a merge, bunăoară, la băi, aşa cum s-a întâmplat cu amintitul Alexandru Roman, căruia, la recomandarea medicului, la închisoare fiind, pentru că era morbos, adică bolnav, i s-a dat un concediu medical, ducându-se la Băile Tinca, spre a se trata de reumatism.

Adevărul era că guvernele ungureşti din acei ani trebuiau să ţină cont de vântul libertăţii, de ideile liberalist-umanitariste, pătrunse din ţările Europei apusene, care preconizaseră, între altele, şi îmblânzirea regimului de detenţie, sesizată atât de sugestiv de Ioan Slavici în cartea întitulată Închisorile mele. În treacăt fie spus, el ne relatează că la închisoarea din Vaţ, unde a stat închis o vreme, şi-a instalat şi servitoarea, pentru a-i aduce mâncarea de la un restaurant din oraş, petrecându-şi serile în conversaţiuni cu directorul închisorii, un oarecare Kovács, şi că acesta, fiind un mare ştiutor de limbă germană şi latină, îl ajuta să corecteze şpalturile unei culegeri de documente din colecţia Hurmuzachi, acţiune la care, împreună cu alţi intelectuali români, Slavici era, de câţiva ani, angajat. De notat este că în Ungaria de atunci, orice s-ar zice de către unii sau alţii dintre istorici, se urmărea, nu neapărat distrugerea fizică a intelectualilor români, luptători pentru idealurile lor naţionale, ci mai ales, aşa cum i-a declarat o dată lui Vasile Lucaciu însuşi ministrul Coloman Széll (1843-1915), izolarea lor de popor, de cei care-i sprijineau şi le aşteptau poveţele. Încercarea cea mare pentru Lucaciu, dacă putem vorbi de aşa ceva în cazul lui, căci viaţa sa a fost un şir neîntrerupt de grele încercări, va surveni la procesul Memorandului, judecat la Cluj, în 1894, şi urmat de condamnări numeroase la ani grei de temniţă pentru memorandişti, cea mai grea pedeapsă, partea leului, croindu-i-se lui însuşi, şi constând din 5 ani de temniţă grea. Vina cea mare a lui Vasile Lucaciu consta, precum se ştie, în redactarea, încă din 1892 şi înaintarea la împărat a Memorandului, prin acea impresionantă delegaţie de 300 de români, ajunsă la Viena în mai 1894. Purtarea sa curajoasă şi demnă i-a impresionat nu doar pe ziariştii şi politicienii români din epocă, ci chiar şi pe cei străini, între care şi pe câţiva maghiari.

Faima lui Lucaciu era acum la apogeu, numele său fiind cunoscut şi la Bucureşti, de unde a primit, în câteva rânduri, ajutoare băneşti, uneori chiar din partea regelui Carol I, aşa cum rezultă dintr-o corespondenţă din anul 1901 a acestuia cu renumitul memorandist transilvănean. Faptele sale îl vor propulsa printre cei designaţi a candida pe listele de deputaţi ale Partidului Naţional Român, intrat, din ianuarie 1905, în bătălia politică electorală din Ungaria, prin adoptarea tacticii activismului, despre care nu este cazul să vorbim aici. La 26 august 1907 au loc alegeri parlamentare parţiale în cercul electoral al Beiuşului, după abzicerea din funcţie  a unui deputat maghiar. Bătălia electorală a fost dură, dar victoria i-a revenit lui Vasile Lucaciu, ales deputat de populaţia română majoritară din cerc, cu concursul intelectualilor naţionalişti din zonă, între care dr. Aurel Lazăr (1874-1930), dr. Ioan Ciordaş (1877-1919) şi dr. Nicolae Bolcaş (1882-1919), ultimii doi martiri ai întregirii, ucişi de secui în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919. Un număr de 1708 alegători au votat pentru preotul greco-catolic român Vasile Lucaciu, faţă de numai 914 pentru Kardos Árpád, reprezentantul guvernamentalilor. Cu acea ocazie Lucaciu s-a deplasat prin comunele din ţinutul Beiuşului şi Vaşcăului, urmărit uneori de jandarmi sau de forţe militare călări. La Vaşcău a fost obligat să se ascundă într-o fântână de ţară, în care a coborât pe o scară, iar la Criştiorul de Sus a fost întâmpinat, ca o reparaţie morală, cu un arc de triumf împodobit cu flori în trei culori, de către învăţătorul şi elevii din sat, care i-au recitat poezii patriotice. Au existat, în timpul alegerilor, şi câteva incidente, cel mai interesant derulându-se în comuna Lunca Vaşcăului. Românii de aici căzuseră pradă promisiunilor  ungureşti, şi se pregăteau să-l voteze pe candidatul guvernamental, deplasându-se, în dimineaţa zilei de 26 august 1907, la gară, pentru a merge la votare în Beiuş. Preotul din sat, Miron Botişel, trage clopotul în dungă, a pericol de moarte, şi după ce femeile sosesc speriate la biserică, le spune că, dacă bărbaţii lor vor merge la Beiuş, vor fi împuşcaţi cu mitralierele. Agitate şi cu părul despletit, ca într-o tragedie antică, în ţipete şi bocete, ele aleargă la gară, şi înainte de sosirea trenului electoral, îşi târăsc bărbaţii acasă, lipsindu-l pe candidatul guvernamental Kardos Árpád de voturile lor, şi facilitând, astfel, alegerea lui Vasile Lucaciu.

În cei trei ani de parlamentariat, între 1907-1910, vorbirea sa incendiară se va face auzită de la tribuna acestui for legislativ, în repetate rânduri, vituperând uneori, ameninţând abia voalat, câte odată, previzionând, într-un orizont de aşteptare fericitor, visul tuturor românilor ardeleni, Unirea cu Patria Mamă, şi, de ce nu, o societate mai bună, mai dreaptă.

Nu este timp pentru a-i prezenta aici discursurile, dar nu ne putem abţine să nu transcriem din ele câteva fraze, unele, cu mici schimbări, actuale şi în zilele noastre:

„Ardealului trebuie să i se dea autonomia, în înţelesul bine precizat al Ungariei, căci robia, exploatarea nemiloasă a poporului şi încălcarea tuturor drepturilor lui provoacă o continuă agitaţie, care duce în mod fatal la zdruncinarea temeliilor statului. Ura, permanenta lovire şi persecuţia nu-l face pe cetăţean bun patriot, ci un câine înlănţuit, dar plin de revoltă în suflet”;

„Un stat ale cărui temelii sunt aşezate pe spânzurători şi baionete, se prăbuşeşte imediat ce ele se pun în mişcare”;

„Noi (românii n.n.) luptăm pentru eliberarea naţiunilor subjugate, luptăm şi pentru dezrobirea claselor exploatate, pentru că se va schimba întregul sistem. Căci individul este aşa cum l-a creat societatea. Numai o societate cu sistem hrăpăreţ poate crea indivizi expolatatori şi exploataţi, acaparatori şi sărăciţi, hoţi şi păgubaşi”;

„Cu cât guvernul va fi mai larg, mai înţelegător cu naţionalităţile din Ungaria şi cu masele exploatate, cu atât procesul deznodământului fatal se va amâna, iar cu cât va strânge mai tare lanţul, cu atât veriga va plesni mai repede, şi puterea dumneavoastră, bazată pe baionete, se va nărui ca o cetate construită din cărţi de joc”.

În 1910 parlamentul a fost dizolvat şi cu aceasta pentru ex-parlamentarul Vasile Lucaciu lucrurile vor reintra în normal, căci el va reveni la Şişeşti, urmărit şi acum de un nou şir de procese politice. La izbucnirea războiului în 1914, împreună cu Octavian Goga, se va refugia în România, strecurându-se peste munţi, pe la Cârlibaba, în Bucovina, iar de aici, prin Suceava, peste graniţă, în Vechiul Regat. Doi ani, în perioada neutralităţii (1914-1916), a ţinut conferinţe înflăcărate, cerând intrarea României în război alături de Antantă. Folosea, în acestea, argumente din cele mai variate, uneori răstălmăcind spusele marilor filosofi, şi în special pe cele ale lui Friederich Nietzsche (1844-1900), apărându-le celor de atunci, când ca un erou antic, când ca un profet imprecant, vaticinator.

În memoriile sale mareşalul Alexandru Averescu povesteşte despre Dr. Vasile Lucaciu, spunând că era un personaj pitoresc şi că, vorbind cu el despre iminenta intrare a României în război, fie alături de Puterile Centrale, fie de Antantă, ar fi primit următorul răspuns: ”Pentru mine e tot una, căci dacă România va intra în război alături de Austro-Ungaria voi muri de supărare, iar dacă va lupta împotriva acesteia, voi muri de bucurie”.

S-a deplasat, în această perioadă, pe rând, în Italia, Rusia, America şi Franţa, unde a sfinţit drapelele unor regimente de voluntari români, care urmau să lupte pentru eliberarea Transilvaniei, şi a făcut loby pentru cauza Unirii acesteia cu România. Revenit în Ţară, are parte din plin de nerecunoştinţa politicienilor din România întregită, fiind numit ministru fără portofoliu, şi, în cele din urmă, aşa cum am arătat, maltratat cumplit, înainte de moartea sa, survenită la 28 noiembrie 1922.

Târziu şi, în mod paradoxal, în anii comunismului, s-a organizat, întâmplător chiar prin cel care scrie aceste rânduri, în perioada 1968-1972, un Complex muzeal Dr. Vasile Lucaciu, la Şişeşti, incluzând o Casă memorială, cu obiecte familiale şi cărţi scrise de el (Instituţiuni filosofice, Biserica din Şişeşti, Istoria lui Fotiu urzitorul Schismei greceşti, Discursul de la Odoreu, Conferinţele Părintelui dr. Vasile Lucaciu) precum şi biblioteca personală, păstrată desigur fragmentar, un mic muzeu şcolar, într-o clădire edificată la 1907, cu manuale, obiecte şi fotografii, expuse în două mari săli de clasă, un pavilion din bârne şi scânduri, în formă de cruce, pavat cu cărămizi, în care dr. Vasile Lucaciu le vorbea sătenilor, şi în fine Biserica Sfintei Uniri a tuturor românilor.

 BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru Ciura, Biografia părintelui Vasile Lucaciu, Sibiu, 1928;

2.Tiron Albani, Leul de la Şişeşti, Oradea, 1936;

3.Corneliu Mezea, Leul de la Şişeşti, 1852-1922, Satu Mare, 1936;

4.Ioan Lupaş, Un tribun du peuple roumain de Transylvanie; Le pretre Vasile Lucaciu în Revue de Transilvanie, t.III (1937), n.2, p.167-178;

5.Augustin Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu, Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940;

6.Valeriu Achim şi Vasile Socolan, Vasile Lucaciu luptător pentru drepturile românilor şi unirea Transilvaniei cu România, Baia Mare, 1968;

7.Grigore Ploieşteanu, Aspecte din viaţa şi activitatea lui Vasile Lucaciu (1852-1922) în Studii de istorie, filologie şi istoria artei, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1972, p.93-133;

8.Blaga Mihoc,  Dr.Vasile Lucaciu (1852-1922), un luptător pentru Marea Unire, Editura  Alibi S.A., Oradea, 1993.