Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Complexul tainei la Mihai Eminescu

Melodia sublimă a versului eminescian, urcând şi coborând pe diapazonul atât de larg al cuvântului românesc, îşi are taina sa de rodire în idee. Ne întrebăm adesea ce resorturi intime ale laboratorului de creaţie funcţionează atât de bine că alcătuirea orchestrată a cuvintelor redă cântecul pur-cristalin al melancoliei, al dorului, alături de tristeţea superioară a geniului pereche cu îndârjirea şi revolta poetului tribun. Pe o cale, cuvântul eminescian se încarcă de sens adânc, răscolind sentimentele preţuite ale omului ales, pe o alta el degajă energii creatoare de idei şi filosofie a vieţii.Coborâre în uman şi închidere în cuvânt poetic, urcare în Cetate şi deschidere în atitudine şi trăire. Acestei duble mişcări a eului îi corespunde, prin acelaşi joc al sintezei contrariilor, două efecte în planul imaginarului poetic şi, inerent, al limbajului, tăinuire, ascundere, dezvăluire şi arătare.O coborâre în lirismul poetic, mişcător pe largi volute imaginare, idilă, pastel, meditaţie, odă, şi o ieşire spre lirismul militant, activ în zona ironiei şi satirei. Prima urmează legea construcţiei, cu mare miză în poezia de stare şi existenţială, cealaltă, o lege a deconstrucţiei, cu priză în poezia de opinie şi de atitudine. În termenii eminescologiei ontologice, această îndoită acţiune dă numele stării de Fiinţă (Fiinţa este şi nu este, după Heidegger) care ordonează limbajul atât în dinamica lui constitutivă (fonetică, morfo-sintaxă, vocabular), cât şi în mişcarea imaginilor construite, acele lumi poetice create în stil eminescian. Pe această deschidere, creaţia eminesciană distribuie altfel şi etapele biografiei intelectuale a poetului: momentul debutului şi poeziilor de la Familia, ca şi cel al activităţii publicistice de la Federaţiunea,Timpul, Fântâna Blanduziei, urmează lirismul militant-activ, pe când momentul de la Convorbiri literare şi Junimea descinde, în buna lui parte, din lirismul filosofic, ideologic şi estetic.

Căutăm sensuri încărcate de temei existenţial şi poetic în prima din orientările sugerate mai sus, după cum, structuri şi fragmente de text pătrund şi din a doua orientare, alimentând lirismul vizionar cu accente ale celui protestatar, ca în cazul Scrisorilor eminesciene. D. Popovici, în studiul rezervat poeziei lui Eminescu, amintea de această dinamică a contrariilor în marginile căreia poetul  se mişcă la fel de dezinvolt între „un lirism elegiac” şi un lirism militant şi profetic. Taina de care vorbim aici se strecoară în poezie transformând cuvântul în depozitar al sentimentelor şi stărilor eului poetic creator, dar şi în energie şi forţă de activizare a atitudinilor şi reacţiilor umane, specifice eului făptuitor, implicat în acţiune. Cuvintele se amestecă după reguli neştiute, printr-o însoţire surprinzătoare, neaşteptată, creând vecinătăţi inedite şi surpând logica formală prin construcţii nebănuite. Citirea tainei acestor cuvinte provoacă acel dialog intelectual cu textul eminescian, nicicând încheiat şi totdeauna îmbogăţit cu fiecare lectură – şi ea – de taină, a versului eminescian.

Un prim cuvânt pentru a desemna taina erotică este cel de farmec, după Tudor Vianu, un amestec subtil de melancolie, dor erotic, plăcere dar şi suferinţă născută din i-realizare. Taina acestui cuvânt aparţine stării plenare a trăirii iubirii la înalte cote ale umanului şi ale naturii, învăluie fiinţa umană dându-i sentimentul unei plutiri cu protecţia farmecului spornic în trăire: „Să plutim cuprinşi de farmec” (Lacul). În altă parte, numele poetic omonim pentru farmec este visul de iubire, transpunerea faptei erotice în imaginar. Condiţia atingerii tainei sublime a iubirii este atingerea fericirii prin vis: „Vom visa un vis ferice” (Dorinţa). Împlinirea tainei iubirii trimite la armonia umană, reproducând la scară micro-cosmică, armonia naturii din preajmă. E acel somn plin, adormire în feeria naturii. Proiecţia cadrului pe uman, printr-o înfiorare a naturii echivalentă cu înfiorarea erotică, alimentează şi ritmul intim al ploii de tei, o revărsare tainică de parfum erotizat şi belşug de floare căzând din înaltul vegetal, împrospătând mereu plinătatea iubirii: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.” (Dorinţa) Taină a iubirii eminesciene este şi pânda erotică, între starea de ascundere şi cea de răsărire. Răsărirea, echivalentă la Eminescu cu neivirea, nenaşterea, înseamnă taina aşteptării dublată de taina ascultării locului din preajmă:” Parc-ascult şi parc-aştept/Ea din trestii să răsară” Această pândă erotică impune şi condiţia perceperii pulsului naturii, receptarea printr-un auz tainic al mişcării naturii. Cuvântul taină devine aici modalitate de ascultare: „Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi” (O, rămâi). În alt poem, taina echivalează cu veşnicia iubirii, cu tăcerea şi nerostirea trăirii, ca faptă şi stare a fiinţei: „Iubind în taină,am păstrat tăcere! (Iubind în taină).

În poezia naturii şi iubirii, taina legată de cei doi termeni organizează şi coordonatele majore ale existenţei. Căci, există la Eminescu o taină a spaţiului şi una a timpului. Spaţiul se orchestrează după principiile naturii, o i-limitare rotundă în armonia părţilor componente, gravitând în jurul unui centru tutelar. Natura eminesciană este una a sferelor cosmice,(model platonician,după Ioana Em. Petrescu) rotindu-se după legile cuvântului tainic,care alătură cuvinte din zone de înţeles diferite (codrul, lacul, nuferii, barca, cercurile de apă, cu exemplu din poemul Lacul, luna, stelele, ochii iubitei în Sara pe deal). Nocturnul, cu varianta sa seara, e timpul preferat de Eminescu. Nu doar pentru intimitatea lui protectoare, dar,mai ales, pentru crearea atmosferei de taină, o taină a copilăriei, ca-n Trecut-au anii („O ceas al tainei, asfinţit de seară”). Câtă taină este, iată, în imaginea sublimă a întâlnirii spaţiale dintre teluric şi cosmic în mişcarea pe verticală, sub semnul nopţii, în care spaţiile comunică parcă de la începuturi, într-un ritual al proiecţiei unuia în celălalt. Se naşte taină în actul poetic de asociere a două componente din câmpuri diferite, animatul şi inanimatul. De observat că mişcarea are loc simultan, o urcare a turmelor şi o coborâre a stelelor la punctul de întâlnire, dealul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,” ori umanul şi vegetalul sub pavăza cosmicului, prin care luna devine ochi uman (folosirea personificării prin epitetul sacru „sfântă”) iar ochii mari ai iubitei în sus devin lună pe cerul nopţii, captând infinitul cosmic. Aici punctul spaţial de întâlnire dintre lună şi ochi este frunza rară a salcâmului (ochi al salcâmului), filtrul vegetal prin care are loc transferul de identitate „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (Sara pe deal).

 Fiinţa iubită este ea însăşi imaginată ca o taină umană, provocatoare şi atrăgătoare, dar şi învăluitoare prin manifestarea ei. Iată, în poemul De-or trece anii formularea poetică trimite sub semnul imprecisului, vagului, neînţelesului, taina pătrunderii sensului fiinţei adorate. Imaginarul poetic eminescian a găsit aici formula unei duble negaţii a verbului cunoaşterii ataşându-i câte un adverb al ştergerii identităţii şi al ignoranţei modalităţii de manifestare a umanului. Taina devine astfel un permanent început, nicicând atins ori descifrat, dar mereu tentant: „Astfel robit de-aceeaşi jale/ Petrec mereu acelaşi drum.../ În taina farmecelor sale/ E-un «nu ştiu ce» ş-un «nu ştiu cum»”. Ţintă neatinsă şi ideal veşnic, fiinţa iubită ca taină acoperă condiţia misterului pentru o întreagă viaţă. Când acest mister tainic intră în raport cu dorul, la Eminescu versul sugerează o cădere în adânc, similară cu sfinţenia, greu, dacă nu imposibil de atins („Când doru meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt) şi eul poetic sfârşeşte în coardă pesimistă, acceptând resemnat condiţia de taină a femeii: „Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi.../ Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi” (Nu mă înţelegi). E situaţia paradoxală a femeii din cuplul poemului Luceafărul, Cătălina, care, pusă în faţa iubirii concrete, după momentul de taină al comunicării prin vis cu fiinţa cosmică a Luceafărului (comunicare care întreţine dorul ei de Luceafăr, Şi tainic genele le plec”), se arată intrigată de propunerile lui Cătălin, ba chiar învăluie gestica lui erotică într-o taină născută din necunoaştere: „– Dar nu ştiu măcar ce-mi ceri/ Dă-mi pace, fugi departe”. Corelativ, fata de împărat recunoaşte taina încifrată a vorbelor (ca şi a faptelor erotice ale lui Cătălin) şi în dialoul cu fiinţa astrală, o taină venită tot din ignoranţă şi neajungere la înţelesul adânc: „Nu caut vorbe pe ales,/ Nu ştiu cum aş începe –/ Deşi vorbeşti pe înţeles,/ Eu nu te pot pricepe.”

Interesant că taina, fie venită din istorie (cazul tainei din discursul lui Mircea, iubirea de moşie, semnificând Unul nedespărţit şi egal între ţară – popor, natură, existenţă – şi domn, opusă exemplelor concrete din discursul lui Baiazid, semnificând raportul impus stăpân-slugă, ruptură, distanţare), fie venită din meandrele iubirii ori din sufletul naturii, fie din mitologie ori din cărţile de înţepelciune ale lumii, nu e simţită la Eminescu ca povară existenţială ori ca închidere violentă a cunoaşterii. Mai degrabă vorbim de voluptatea „dureros de dulce” – un excelent oximoron pentru definirea tainei eminesciene – a tainei, complexă stare şi acţiune, riscată de Dionis din proza cu acelaşi nume, cu izgonirea din paradisul selenar, tocmai fiindcă nu i-a acceptat statutul de taină

Există la Eminescu şi o taină textuală prin care fragmente de text din zone diferite ale imaginarului se alătură neştiut în acelaşi text, redându-i unitatea şi armonia. E vorba de structura compoziţională hibridă, prin care poetul asociază în acelaşi poem idilă, pastel, meditaţie (Lacul, Sara pe deal, Dorinţa, Şi dacă), oda cu meditaţia existenţială şi mitologia (Odă în metru antic), epopeea cu meditaţia, pastelul cu satira (Scrisoarea I, III, Memento mori). După cum în publicistica ori în proza eminesciană această taină a textului asigură coerenţa fragmentelor de eseu, cronică, polemică şi pamflet, meditaţie filosofică şi istorică. Nu doar la nivel compoziţional funcţionează această taină textuală, ci şi la nivel micro-structural, cel al formelor, stilurilor şi prozodiei. E cu adevărat o taină a funcţionării impecabile a textului datorită, bunăoară, folosirii antitezei, cum apare în ciclul Scrisorilor, Epigonii, Împărat şi proletar, antiteze construite, în general, pe o sinteză a opoziţiilor, care aneantizează acţiunea satirei din partea a doua, echilibrând părţile compoziţionale. Căci semne ale satirei ori ale odei din partea finală a textelor amintite sunt trimise în prima parte, pentru a nu atenta la antiteza de echilibru. De văzut că Eminescu adaptează tainic la această complementaritate a contrariilor chiar şi ritmul poemelor, trohaicul şi iambicul, printr-o alternanţă de mişcări, cum  bine sugera, în 1910, G. Ibrăileanu, suiş şi coborâş pe idee şi imagine (Note asupra versului). După cum, corect şi adecvat observa Edgar Papu (Poezia lui Eminescu) e taina naşterii metaforei la Eminescu, reconstruind imaginile printr-o alchimie a culorii, sunetului, mirosului şi mişcării (lumina valurilor mării, cromatica mixtă verde-albastru-galben din Lacul,preponderenţa  substantivelor de valoare, gând-gândire, alăturarea concret-abstract,” cumpăna gândirii”, „unduioasa apă sune”)

Aş încheia aceste însemnări cu o stare intelectuală legată de problemele în  receptarea operei eminesciene azi, o taină mult prea împovărătoare pentru istoricul de mâine. Ne despart încă multe decenii până să-l putem avea pe Eminescu integral, adică în plenaritatea şi totalitatea manifestărilor fenomenului pe care scrisul său le-a generat. Receptat pe fragmente, ocazional sau tendenţios, inerent, şi critica eminescologică poartă această povară a fragmentarismului şi compartimentării, departe de cuprinderea totală a manifestărilor geniului său şi neacoperind toate tainele lirismului său.

S-ar fi cuvenit creatorului, nu un an,(anul naşterii ori cel al morţii, marcate accentuat după trecerea sa din viaţă) măsurabil prin cuantificarea evenimentelor, momentelor şi acţiunilor care se dedică poetului nostru naţional, ci un timp neîndestulător pentru  cuprinderea vastelor sale preocupări, nemăsurabile în substanţă valorică şi nici în „prinderea” sensurilor adânci ale talentului său inimitabil. Între convenţia oficială a unui An Eminescu (1950 – Centenarul naşterii, 1989 – Centenarul morţii) şi neconvenţionalul, neajunsul ori alternativul Eminescu, distanţa pare să mărească orizontul de întâlnire între cititor şi poet. Între un Eminescu arătat, des-făcut, expus publicului, ca o icoană rară, de vitrină, şi un Eminescu ascuns,în-făcut, retras în taina cuvântului său, nici un An Eminescu nu ar putea să provoace un traseu iniţiatic între ultimul şi primul, pentru a reface punţile de comunicare cu El. S-a întâmplat ca ,pentru primul,cel arătat, cultura română să plătească tribut unei excesive mitizări, învăluind fiinţa poetului în carapacea encomiastică, festivist-ceremonioasă ori iconografică, de la statui, portrete, monede, filatelie, la poezii închinate, scrieri romanţioase, care ne-au obişnuit cu cuvinte-şablon, arătându-ni-L prea descoperit şi familiar. A continuat însă al doilea  să ne trimită invitaţii şi semnale  de a-i bate la uşa casei sale, de a-i fi oaspete bun pentru multă vreme şi a-l însoţi în călătoria de dincolo de timp şi vrere. Iar noi, arhivari, editori, critici şi istorici literari am crezut de cuviinţă că „darul ce ni s-a dat” trebuie scos la negoţ pe felii, după darea de minte şi şcoală de înalte studii. N-am ştiut să învăţăm a-l ne-cuprinde, a-l ne-cunoaşte, pentru a trăi în şi cu Eminescu în-facerea, ascunsul  geniului său, în taina sa, ca pe o neostoită nevoie de întoarcere la opera sa şi de înaintare în cunoaşterea sa. Continuăm imobili să ne mulţumim cu suprafeţe bine lustruite, să creăm cuvinte grele, de zile mari, sperând iluzoriu în apropierea de El. Un An Eminescu  este cât un an, câtă vreme El, Eminescu, n-a avut şi nu va avea nicicând ani ca să umple şi  pofta de a ne veşnici împreună. M-am uitat la Anii – 1950, 1989 – care s-au încheiat, pe care i-am marcat cu puterile şi slăbiciunile noastre, cu ştiutele ori neştiutele noastre învăţături, şi atât cât mi-a permis, am aruncat priviri spre steaua cerului de deasupra casei Poetului, aducându-ne nouă, celor din Anul Eminescu, tristeţea adeveritoare a scrisului său: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” Chiar şi gândurile pe care le mărturisesc  aici îşi asumă aceeaşi povară a puţinătăţii, a puţinului drum de acces spre „steaua singurătăţii”, pentru a fugi de memorie şi calendar. Şi fiindcă momentele, activităţile, cărţile, rămân înscrise pe un an, mută nobila sarcină a ivirii la suprafaţă a unui Eminescu total şi plenar pe umerii mileniului trei, poate, mai puţin zgomotos şi mai mult căutându-L printre filele caietelor sale. O gândire şi o rostire în slovă este şi va rămâne o minunată sărbătoare a cuvântului românesc. Căci rămâne taina tainelor opera lui Eminescu.