Constantin Blendea
Expoziția retrospectivă a pictorului Constantin Blendea se constituie
într-un eveniment referențial pentru peisajul artelor plastice din România
anului 2004 generat, pe de o parte, de împlinirea de către artist a 75 de
ani de viață, iar, pe de altă parte, de valoarea creației acestuia.
Pictura lui Constantin Blendea s-a distins, încă din primii ani de după
absolvirea Școlii Superioare de Arte Frumoase din București, prin
afirmarea unei formule plastice personalizate, ce a și-a propus să
valorizeze sentimente. De atunci și până astăzi, pânzele purtând semnătura
lui Constantin Blendea mărturisesc despre un suflet abandonat reveriei,
mereu tinzând la comuniunea cu universul, cosmic și pământean deopotrivă.
Urmarea a fost consolidarea unei viziuni estetice ce a mizat întotdeauna
pe ideala armonizare a formelor și culorilor, unui stil Blendea, pe care
cu îndreptățit orgoliu îl invocă artistul, ce se definește prin accentul
pus pe puritatea conturelor care dau identitate părților aparținătoare
compozițiilor, prin orchestrarea cu delicată sensibilitate a gamelor
cromatice calde și reci sortite fiecărei lucrări în parte.
Eleganța configurației structurilor grafice rezultate, precum și subtilele
asocieri tonale s-au transformat în reguli ale creației lui Constantin
Blendea, pe care le-a respectat și le-a gestionat cu măiestrie. Cum, la
rândul lor, subiectele preferate de pictor, unele reluate constant, s-au
impus, și ele, ca și condiție de temelie pentru statornicirea
vocabularului plastic și ideatic asumat de artist. Aripile, Zborul au
devenit leit-motive care l-au stimulat pe Constantin Blendea în a plăsmui
o lume ce a avut și are drept țel invariabil atingerea unei stări de
grație eliberate de ingerința concretului imediat.
Nimic
nu se află la voia întâmplării în realitatea microcosmosurilor vizualizate
de artist. Elementele ce dau consistență imagistică compozițiilor se
ordonează firesc în intimitatea acestora, în consens cu tensiunile
creatorului, cauzând, în cele din urmă, regăsirea de sine. O regăsire de
sine care transpare din punerile în pagină ce se află pe simezele
Salonului de Onoare al Muzeului Țării Crișurilor și care acum se oferă
întru desăvârșirea noastră spirituală.
Aurel CHIRIAC
*
* *
La un
artist avar cu profesiunile de credință, cumpănindu-și strîns fiecare
explicație, întrebările care se impun, singurele pe care le tolerează,
n-au în vedere vagul proiectelor, unde se pot facil adăposti complezențe
față de sine. Viitorul? nu-l știm îmi declară, fără vreun răsfăț
dubitativ, pictorul Constantin Blendea. Dar știm de unde venim, adaugă
el îndată, în timp ce mînuiește calm, în atelier, spre a mi le arăta,
pînzele ample alcătuindu-i statornicia.
Pune
un firesc sever într-un atare ceremonial, nu se lasă ispitit de acel
narcisism dezinvolt căruia, de atîtea ori, îi sucombă artiștii. A ști de
unde venim înseamnă, desigur, mai mult decît a răspunde unei curiozități
anecdotice. Pentru pictor, spune el apăsat, o liniște profundă izvorăște
din această limpezime. Și, pe cît înțeleg, o stare astfel dobîndită nu-i
redevabilă unei perspective limitate, redusă la accidentele propriei
biografii. A ști, în accepțiunea invocată de Blendea, implică asumarea
unor mai vaste rosturi, operînd rămuros, cuprinzător și trainic, aidoma
unei filogeneze.
În
ce-l privește, născut în comuna care-l ivise pe Brâncuși, în Peștișanii
Gorjului, destinul îi arunca pe umăr, cumva, o povară și un semn. Cu un
impact greu de cîntărit în amănunțime, dar imposibil de infirmat, o
asemenea legătură, de spațiu și de suflet, n-avea nimic din lineara
tenacitate a unui vector abstract, unind între ele epoci distincte. Mai
degrabă decît trecutul unei proveniențe, orizontul precursorului ilustru
devenea dinamică simultan activă, în care un Excelsior al calității
instituie o fierbere pe verticală, parcă sumețind după sine durata. Despre
o sculptură brâncușiană căreia îi admira viu îndrăzneala, și-i lua polemic
apărarea, împotriva necuviințelor proferate în presă, Cecilia
Cuțescu-Storck - pictorița atacată și ea atunci, la 1910, laolaltă cu
Brâncuși, nebunii de la Tinerimea Artistică, îi taxa un comentator a
găsit, scriindu-i meșterului, aceste vorbe fierbinți, imens consolatoare:
Tare ai fost sus cînd ai făcut-o, și cînd mă gîndesc că ăștia nici nu au
priceput ce-ai vrut ....
Capodopera în cauză era însăși Cumințenia pămîntului, ghemuită în logica
ei compactă, strînsă în sine, în puterile mute ale pietrei. Oarbă la
atingeri imunde, ca și la agitațiile vane, bornă care se implantează
enigmatic în absolut, sculptura se împărtășea, într-adevăr, din
altitudinea metafizică pe care o intuise scrisoarea aceasta, scoasă la
lumină de curînd, printre documentele de la Beaubourg, îmbogățind
moștenirea brâncușiană. Dar zenitul astfel atins, în demiurgia
sculptorului, s-a scuturat nu numai de orice factice retorică, dar și de
orice fragil orgoliu al inteligenței: se vădește solidar cu umilința
straturilor din adîncul fără nume al ființei. Paradox minunat, acest sus
superlativ e nedespărțit de insondabilul rădăcinilor, din care vine, de
departe, întreaga noastră experiență modernă.
De
aceea ne-a oprit un atare punct extrem al unor fertile contradicții. În
pictorul care a văzut lumina zilei pe locurile lui Brâncuși funcționează
un tropism al înălțimii, care explică pulsația necontenită de aripi în
plutire și de zboruri, înfășurînd privirea și imaginația. Pe drept cuvînt,
o semnalează toți comentatorii operei lui Blendea. Așa de generos afirmată
în viziunea lui creatoare, așa de eficient modulată pictoric, îți aduce în
minte o aserțiune pe care o lansase, la vremea lui, Vasile Conta. Este în
nervul optic o fibră pentru a simți înălțimea, pretindea filozoful. Chiar
dacă ulterior fiziologia acestui apetit de înălțime a putut să apară
contestabilă, valoarea sa rămîne puternic incitativă în cîmpul poeziei.
Mai
ales atunci cînd, pe axul lui tainic, verticalismul adună temerar
contrariile, în succesiunea unor mari exemple așa cum ne-am silit a arăta.
Nu numai inventarul iconografic al picturii lui Constantin Blendea, și
elanul ei general, fac prezent acest verticalism inalienabil. Tot mai
mult, compozițiile sale îl presupun, ca mod de lectură în structurarea
însăși a imaginii, a bogățiilor care îi populează spațiul. Căci, oricît de
pure în cromatica lor decantată, întinderile spațiale nu te înfioară ca un
gol înghețat, în această pictură, nu transmit, paralizant, tăcerea
infinitului evocată de Pascal. Uneori, în cutare Plutire, forma rotunjește
acuitățile, făcîndu-le să lunece mai blînd pe un cer fără de repere,
altcînd aripile devin ca niște plăci incurvate, care urnesc ipotetice
densități în văzduhul impalpabil.
Dar nu
putem decît schița, în aceste glosse introductive, făgăduințele palpitînd
în sînul calmului majestuos, rodind uimitor, imperturbabil, dintr-un vid
benefic. În pictura lui Constantin Blendea, tropismul și tensiunea
înălțimii cunosc meritate victorii.
Dan
HĂULICĂ
*
* *
Este
un privilegiu pentru Oradea culturală a avea această întâlnire oarecum
solemnă cu un mare artist plastic contemporan Constantin Blendea. O
expoziție retrospectivă bogată în fel și chip. Sunt reunite lucrări care
atestă devenirea artistică a unui clasic al modernității plastice
românești. Prezența însăși a autorului însuși la acest eveniment
sărbătoresc. Spectacolul fascinant al metamorfozelor viziunii plastice și
al concretizărilor sale de-a lungul unei vieți ce n-a cunoscut lenea și
inerția spirituală, cum nici compromisuri ideologizante ori servituți de
ordin comercial. Satisfacția privitorului amator ca și a celui
specializat, avizat, de a realiza linia de continuitate a operei plastice
a artistului, de a sesiza vectorul esențial al acestei continuități și
anume ceea ce am putea numi spiritualizarea materiei prin complicate și
misterioase decantări spre a ajunge la embleme profund semnificative, la
configurări în care geometria formelor, simbolica sensurilor,
senzualitatea culorilor și forța mesajului concură sub semnul grației și
al erudiției configurative. În fond, această expoziție este o lungă și
asumată confesiune a artistului ce a ars etapele și a limpezit roadele,
dându-le acea savoare remanentă, fără de care el, artistul, mereu orgolios
și mereu demn în orgoliul său, n-ar fi rezistat curgerii
dizolvant-inclemente a timpului.
Firește, un cuvânt la vernisare și la aniversare are, fatalmente, limite
de desfășurare și de nuanță, el nu poate să se dedea risipei unui ospăț
artistic de o asemenea sațietate artistică. O cercetare amplă, un studiu
aplicat, o carte chiar, ar fi modalitățile adecvate de a surprinde cât de
cât mulțumitor construcția în ansamblu și în detalii a acestei opere. Ceea
ce face acum cuvântul nostru nu este decât un zbor de pasăre peste
zborurile înseși ale acestui artist obsedat de zbor, de ascensiune, de
deschidere, de monumental, de ceea ce este durabil sub învelișul material
și precar al lucrurilor. A privi, a re-privi, a răs-privi lucrările lui
Constantin Blendea, a stărui în contemplarea unuia sau altuia dintre
tablouri, a reveni fie și pe durata restrânsă a acestei expoziții în
sălile de etalare a lucrărilor artistului poate fi o soluție la îndemână
pentru a ne împărtăși din taina artistică a lui Constantin Blendea.
Pictura lui Constantin Blendea a stat încă de la începuturile juneții sub
semnul căutării unui sens mai pur al lumii și al elementelor ce o compun.
În același timp, o energie lăuntrică împinge artistul spre o
redimensionare a realului spre monumental. Refuzul mimesis-ului nu
e doar un imperativ de program la care se presupune că artistul aderă prin
contaminare de spiritul veacului, ci este manifestarea în act
configurativ-plastic a unei autentice forțe formative lăuntrice, a unei
forma mentis pentru care limbajul plastic nu se acreditează decât în
măsura în care interpretează lumea și variile sale înățișări, more
geometrico. Astfel a picta înseamnă pentru Constantin Blendea a
citi în felul său și în cadrul instrumentarului specific realitatea,
nu pentru a o copia ci pentru a o inventa . Altfel spus, a picta înseamnă
act poietic, o construcție , o replică, o con-curență a limbajului
artei cu cel al naturii. Un vis al dreptei simple, cum ar spune
poetul Ion Barbu, asigură picturii lui Constantin Blendea o respirare
amplă a spiritului geometric, nu unul însă tăios și glacial, in-uman și
in-diferent la emoția inimii umane, ci unul care e îmblânzitor și dispus
la dialog, pacificând parcă cearta contrariilor. De aici, apoi, poezia pe
care o emană pânzele lui Constantin Blendea, atmosfera de prezență
fraternă a unei priviri în lumina căreia lumea se redescoperă proaspătă,
neuzată, înfiorată de transparențe rare, imponderabilă în melancolii,
carismatică parcă.
Mișcarea tipică a demersului plastic al lui Constantin Blendea este una de
developarea a geometriei conținute de lucrurile înseși, de dez-văluire a
liniilor esențiale, cele care nu mai au nevoie de pletora detaliilor
concretului, pentru că le-a absorbit și le-a transfigurat. Culoarea
,bunăoară, nu mai este suport sau anexă, ci este o entitate, nu este parte
a obiectului ci ființă: Compoziție, Zbor, Aripi, Accent galben etc.
Vivacitatea cromatică, linia ei emoțională, conturul său emoțional care în
unele lucrări mai trimit spre obiectul de referință (spre pasăre, de
exemplu, spre vasele marine, spre aripi), în lucrările mai târzii
(Compoziții) ele devin creatoare de alt fel de obiecte, alt
chip de forme ficționale, invenții, inexistente ca atare decât în
universul artistului. Și care dau, de altfel, marca sa stilistică.
Compozițiile aduc alte aripi, alte moduri, alte ipostaze ale aripii, ale
apelor, ale stolurilor etc.
Culoarea este, indiscutabil, un protagonist al picturii sale. Culoarea
este lumină, un corp misterios, o entitate în raporturi armonioase sau
dramatice cu întunericul. În compozițiile cu fond întunecat ea dă aceluia
ipostaza de mister, îl face viu, îl obligă să capete adâncime, să palpite,
ca dinainte de zilele Facerii, când probabil explozia luminii prin Fiat
lux !a fost greu de îndurat. Nici pictura lui Constantin Blendea nu e
ușoară. Limbajul plastic al culorii devine o modalitate de investigare a
misterului, o provocare a acestuia. Fenomenologia luminii la Constantin
Bledea impune o veritabilă cosmogonie cromatică, pe de o parte, iar pe de
altă parte o restituire a originarului luminos, apoteotic și a
imperisabilului.. Accent galben, Marea aripă a speranței,
Mișcare în spațiu, Aripi aurii. În raportul ei cu lumina, culoarea
amintește de faptul că spectrul luminii detaliază lumina. Lumina cerească
mereu cu nesfârșita-i bogăție spirituală.
Important este de asemenea fondul pânzelor, fie el etern nocturn, fie
etern matinal, în reverberări asemănătoare unei texturi sau unei piei
cosmice cu solzi astrali.
Este
imposibil măcar de inventariat în acest tip de discurs extraordinara
bogăție a artei pe care o naște artistul pe care îl sărbătorim,
delicatețea, finețea, rafinamentul, intelectualitatea demersului plastic,
respirația amplă a atâtor lucrări, fascinația spectaculară a cromaticii,
armonia muzicală a formelor în pura lor mișcare plastică, gravitatea
mesajului ideatic, dar și libertatea mereu atât de tânără a invenției.
Ceea ce am făcut acum-aici este un simplu exercițiu de admirație. Căruia
îi asociem un călduros La mulți ani!
Ioan MOLDOVAN |