Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Filmuleţe actuale

Cătălin Mihuleac - Ratarea unui setter, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Volumul Ratarea unui setter este scris în deja obişnuita manieră a lui Cătălin Mihuleac. Om fără stare, curios peste poate şi intrigat de tot ceea ce se derulează în jurul lui, Cătălin Mihuleac este, indiferent de strategiile şi ticăloşiile sociale, un iubitor de oameni. Şi îşi cunoaşte foarte bine subiecţii. Cătălin Mihuleac este un altruist. Cu firea recunoscută „idiot-contemplativă”, Mihuleac îşi joacă toată imaginaţia pe seama hazului de lume. El se slujeşte din plin de (auto)ironie. Preocupat de fericiri endocrine aleargă pentru alţii, pentru personajele sale. Cauza e precipitarea lumii contemporane, în care personajele optează pentru pasivitate, fiind insolubile în orice activităţi vitaliste. Rolul autorului e cel al samariteanului ironic. Oferta e vizualizată metaforic prin jogging-ul terapeutic-existenţial al autorului din Alerg pentru alţii, bucată de proză semnificativă pentru atitudinea regizorală a naratorului din volum.

Proza scurtă a lui Mihuleac aduce cu cea a lui Lucian Dan Teodorovici, cu precizarea că mai tânărul confrate are o relaţie mai intimă cu personajele. Spre deosebire de Teodorovici, naratorul lui Mihuleac cunoaşte bine eroii, are un „trecut” comun dar nu se implică profund în relaţii. Detaşarea lui Mihuleac e cea jurnalistică în care angajarea socială respectă legea echidistanţei. Cu toate acestea, personajul narator e un nostalgic care caută „pace-linişte-protecţie” scufundându-se în cochilia unui melc (Ghicitul în melc). Sunt gesturi care de obicei se acoperă de mireasma ironiei şi sarcasmului pragmatic. Umanitatea devine utilitară iar animalele şi lucrurile se umanizează de dragul plăcerii autorului. El e interesat de tema eşecului asemeni lui Teodorovici, însă se vindecă repede şi pregăteşte cititorului finalul şugubăţ. Glumele furnizate de lanţul trofic îl interesează cel mai mult. De aceea eşecul, cel tinereţii, erotic şi social-politic vor fi preferate. În categoria eşecurilor tinereţii intră traumele  pubertăţii cu prelungirile sufocante din maturitate (Poşteam libertatea ca pe-o ţigară fără filtru); cele erotice cuprind dorinţele refulate care refuză să prindă viaţă (Autostop), trădările cuplului (Dragoste rock), labirinturile paternităţii (Paternitatea mă-tii!), ispitele tardive şi ireversibile, şi rateurile asocierii unui local cu dragostea – metaforă care traduce căile labirintice şi imprevizibile ale iubirii-flagel (Am avut un bar...) –, revolta şi flirtul anunţurilor de la mica publicitate care-şi refuză menirea, unde moartea trădează umanizări dintre cele mai tragi-comice (Mica publicitate), cum se explică ideea de femeie pentru dezaxaţii trupului în studenţie – văzută ca o societate elitistă şi înţelegătoare (Grupul solitarilor); tema eşecurilor social-politice e cea mai frecventă: povestea unui tomberonist care se dovedeşte a fi una dintre vedetele de odinioară ale facultăţii, bătut zdravăn de o homeless (doamna Papuc) şi salvat de chiar setter-ul femeii, care-şi vede „propria ratare în omul zdrenţăros, căsăpit fără milă în faţa lui” – o proză despre destinele ratate, despre farsele destinului (Ratarea unui setter) – prin gestul lui, câinele îşi anulează condiţia patrupedă şi o depăşeşte pe cea umană, a boschetarului-cu-facultate; istoria ratării cercetării sub comunism dar şi în capitalism combinată cu obsesiile noilor şefi – ciocoii capitalişti – şi triumful acestora recunoscute mai ales când se asociază între ei (Vestitorii noului capitalism); în Ce-aveţi cu revistele pentru femei? Se reia practica de prostire a publicului simţitor prin poveşti şi întâmplări „adevărate” cu şi despre femei scrise de ...bărbaţi. „Satisfacţiile misogine” asumate cu haz sunt recunoscute cu demnitate; ce se-ntâmplă când ajunge un om de cultură într-o funcţie de conducere? E întrebarea la care răspunde proza Un Havel judeţean – focul care mistuie judeţul protejează chiar persoana vinovată: eseistul Puiu Livescu ajuns diriguitor de judeţ; obsesia muzicii cu publicul care ajunge formaţie gigantică de succes şi eşecul ei (Din câte ştim...), chinurile auditive ale convieţuirii la bloc în prag de sărbători (De Paşte), Mănăstire e metafora de-personalizării omului de cultură printr-o exorcizare politizată. Resurecţia inevitabilă a culturii e un flagel neînţeles de politicienii tehnocraţi; Ţărănoiul cuprinde destinele a două familii, învrăjbite de capcanele istoriei, de la răscoale la comunism şi capitalism, cu efectele în timp ale urmaşilor, semn că, de la un punct, istoria se repetă. Ideea e acea că blestemele destinului se regăseşte în generaţiile nevoite să refacă acelaşi scenariu, rareori schimbat.

Interesante sunt bucăţile de proză care redau scenarii ce comunică cu oniricul: Să nu le bagi..., În ţara noastră, porcul şi bradul sunt fraţi, Mi se acrise să fiu respirat de ţărani miţoşi, Un miros proaspăt... unde miraculosul se leagă de umanizarea lucrurilor cu rolul precis de satirizare. O proză-program e De ce am atâţia draci: „dacă ceea ce aşterni pe hârtie nu-i strălucit, măcar cititorul să se bucure că-i scurt. Ceva acid, un subiect de actualitate, tratat cu ironie, uneori cu sarcasm. Asta mă caracterizează”. Această proză afirmă chiar condiţia scriitorului-jurnalist, cerinţele estetice ale propriului text.. Astfel aflăm câteva dintre principiile jurnalistului-migrator – dintr-un text într-altul, de la o publicaţie la alta, fără regrete. Despărţirile se petrec şi nu se consumă niciodată în aceste proze romanţios. Ce spune personajul narator din această bucată de proză e valabil pentru întreg scrisul lui Cătălin Mihuleac. El e obsedat de întrebările: ce se-ntâmplă când...? Ce-ar fi dacă...?

Atâta încredere emană naratorul, încât cititorul oferă întregul său gir şi compasiunea cauzelor victimelor societăţii din această carte a lumii tânăr-capitaliste. Cunoscător subtil al prevederilor ingrate ale oricărui scriitor, Mihuleac are talentul de a fabrica ficţiunea ad-hoc, în egală măsură spontan şi realist. Ştie foarte bine cum să se joace cu cititorul – un asemenea exerciţiu e expunerea în faţa studenţilor din Multianimalul de casă şi ogradă – dovedind (şi e crezul constant al autorului-narator), că ficţiunea bate realitatea. Şi convinge. Finalurile prozelor subliniază de obicei neprevăzutul, instabilul şi aleatoriul prezent în întâmplările real-posibile. Ele au un efect moralizator, însă accentul nu se simte pe această coordonată ci pe cea a pasiunii pe care scriitorul o alege pentru ochii pătimaşi ai cititorilor (Artificial).

Ratarea unui setter depune mărturie despre cum trebuie abordat cititorul obosit şi neimplicat cultural în nici un fel în societate. Alternativa propusă de Cătălin Mihuleac este cea a simplităţii în care ironia nu trece în tragicul social – chiar dacă subiectul cere –, ci fardează pătrunzător pentru a da un sens tulburător realismului din jurul nostru.