Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Discursul discontinuu

Gheorghe Vidican - Rigorile cercului, Editura Axa, Botoşani, 2004

Discursul discontinuu, căruia Vidican i-a rămas credincios şi prizonier în toate volumele sale de până acum şi care face ca poemele să fie foarte scurte, asemenea unor „bule bolborosind”, îl regăsim în Rigorile cercului. Din păcate, redactorul cărţii face greşeala, pe care am mai semnalat-o (efect al calculatorului care, la culegere, îţi ia minţile), de a simetriza versurile, lipsindu-ne de harta naturală a textului şi deci de argumente palpabile în comentariu. Poemele ne apar ca nişte tăbliţe sumeriene în care eroziunea a sincopat discursul, făcându-l adesea incomprehensibil. Probabil autorul le generează gata şi dinandins erodate, ca să-şi bată alţii capul cu eventualele sensuri conţinute, ori să le inventeze dacă au chef. Ilogismul e peste tot, ca un lichid amniotic în care plutesc sintagmele, ligamentele, articulaţiile unor posibile „fiinţe” verbale. Sensurile abia nălucesc şi dispar, în „seceta absenţei” apar „cioburi decente”, poetul nu promite şi nu dă niciodată emoţiei teren de desfăşurare coerentă şi coagulată, încât cititorul e lăsat să cearnă „nisipul spiritual” până va da de „cristalele singurătăţii”poetice.

Sau, ca să folosim o sintagmă a autorului, „naufragii dinlăuntrul discursului”, poemul arată ca un ţărm peste care a trecut un tsunami şi care păstrează doar semnele absurd-incoerente ale unui dezastru textual. Chiar dacă „magnetice aluzii bat la poarta poemului”, poetul ori nu vrea să le-o deschidă, ori pur şi simplu e dus de-acasă. „Halucinaţiile şoaptei” îl confiscă , textele emit „aleatorii rezonanţe”, vectorii vagabondează şi, vorba poetului, „nu se întâmplă nimic în structura naufragiului”, dar rămâne, în titlu, nostalgia nevindecată a unor rigori niciodată respectate. Prins în „ecuaţia ceţii”, Vidican ratează deocamdată „rigorile cercului” dar păstrează energii pentru încercări ulterioare.