Melancolie și singurătate
Ioan Țepelea -
Ochiul din cer/ The
Eye Above,
Ediție bilingvă româno-engleză,
Versiunea engleză: Olimpia Iacob, Editura Revistei Convorbiri literare,
Iași, 2003
Poemul
titular și liminar induce starea sufletească a întregului volum:
melancolie, singurătate luminoasă, aprehensiune, o himeră sfâșietoare de
melancolii: Mă privește mă caută tot mai/ mult. Mă conjugă-n mirosuri
stătute/ de lut./ El viețuiește-n Cuvânt// și-unde e locul acela?/ Cu har
de duminică de chemare/ și apăsare eu sunt/ și nu sunt
// Doar el este
pașnic și doar el/ ne înseamnă pe toți cu degetul inimii/ cel veșnic și
sfînt. Poetul a ajuns pe un prag, precum cel blagian, de pe care
contemplă cu inimă împăcată lăuntrul și nicăieriul, cu privirea
absorbită însă de taina lăuntrică, ca de un punct de fugă căruia nu i se
poate sustrage și pe care e înclinat să-l numească destin. Frica de moarte
are, desigur, contribuția esențială în această poziționare a ființei sale,
chiar dacă poetul o eufemizează în fel și chip. O intimitate lucidă în
destrămare ispitește cuvintele să lămurească ruminările , stingerile
interioare și să mai încerce a configura un portret de semne iconic și
transfiguratoriu: Împrejur e o fugă/ a semenilor/ Se despletesc/
rădăcinile anotimpului suferind/ se mai destramă câte o mască/ în oglinzi/
cochetează surâde sincer și benevol/ frica de moarte (Surîs)
Poetul
nu pune cuvintele și arta lor la munci sofisticate ori la experimentări
ostentative, ci le cere parcă doar sarcini limpezi, neinteresat de
eventuala lor proprie libertate. Suprafața poemului e oglindă emoției și
confesiunii, sobrietatea, gravitatea potrivită, o anume solemnitate a
confesiunii desenând mișcări lirice cumpătate și cumpănite, abia uneori
atinse de o ironie amară ,lipsită de entuziasmele anamorfozei. Amurg de
crini, crîng de miresme, iarbă îmbrățișată de ploaie, imagini ale
duioșiei și ale melancoliei dulci binerotunjesc spațiul poemului,
ferindu-l de tușe apăsate ori imprevizibile, restituindu-l ca pe un loc
securizat și anesteziant. |