Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Alexandru Ecovoiu

Dacă Dan Stanca scrie pentru a-şi manifesta credinţa religioasă, Alexandru Ecovoiu (1943), şi el un solitar, face din scris un act de o gravitate aproape religioasă. Primul se teme că va provoca forţa spiritului transcendent, al doilea că va determina, prin literatura pe care o scrie, pedepsirea sa. „Întrecerea este, de fapt, cu mine însumi… O singurătate mai mare nu cunosc… Autodepăşirile se plătesc din greu.” (Cf. interviul din „Ziarul de duminică”, 18 iulie 2003) Având experienţa traducerii unora dintre cărţile sale, afirmă capacitatea problematicii universale, dacă este tratată într-un fel într-adevăr diferit, de a depăşi severele bariere lingvistice al românei. El demontează strategia grupului de emulaţie şi susţinere critică, ce falsifică valorile, în interior, şi nu poate căpăta trecere în afară. Opera literară se impune, dacă are datele necesare, chiar împotriva autorului ei.

Nimeni nu (re)citeşte primele două, târzii şi nespectaculoase, volume ale sale, Fuga din Eden, 1984, Călătoria, 1987. Cum se vede din titluri, ele atacau o temă obsesivă, a cărei tratare ar merita examinată în comparaţie cu romanele discutate de critică. În cartea cu care a debutat, cel de-al doilea roman se numeşte Îndârjirea, un titlu şi el semnificativ pentru recurenţa obstinaţiei în proza sa. În cea de-a doua carte, apărea un al treilea roman, Ispita, temă care de asemenea este repetată. Dar biografia operei capătă semnificaţie pentru cititor abia cu ce-a de-a treia carte şi cel de-al patrulea scurt roman, Saludos, 1995, care îi „salută”, într-un mod neobişnuit, destinul literar.

Deşi criticii, recunoscându-i originalitatea, sunt mai degrabă circumspecţi cu un autor marginal şi netrecut prin obişnuitele vămi ale vieţii artistice, cu mentori şi grupări de forţă, în oricare dintre sensuri, Saludos îl face cunoscut şi cititorilor străini. Nu un critic român, ci un autor, un traducător francez, rosteşte cuvântul capodoperă. În literatura noastră, prozatorul trece drept talentat, ambiţios să nu tragă cu ochiul la modele, la „postmodernism”. Deşi acestea îi sunt recunoscute şi nu imputate. Dar comentatorii ezită să numească acest roman, precum în cazuri ce nu se (mai) pot susţine, drept o operă pe deplin realizată. Mai curând îi evidenţiază virtualităţile marii creaţii, încă de aşteptat.

Cartea este o ficţiune critică, parabolică, tezistă, despre angajarea umană, solitară şi solidară, în lumea contemporană. Ficţiunea pare o poveste de ospiciu. Dintre ultimii doi concurenţi, Sey Mondy şi Magirus, „Nu ştiu care dintre noi este mai smintit.” Pretextul este o stranie întrecere într-un ocol al lumii. Angajatorul este o bătrână cu bani şi fără minte, dar angajaţii nu ţin seama de patronaj şi nici de regulamentul pe dos al competiţiei pentru un milion de dolari. În acest ocol al lumii, dar şi al fiecărui individ de către el însuşi, diferenţa dintre a pierde şi a câştiga a dispărut. S-a sofisticat şi s-a nuanţat modul de a pierde, ceea ce înseamnă şi de a câştiga. Diferenţele pot exista doar în mod absurd, ca omogenizări, într-o lume nu egalitară, ci violent oligarhică, angrenată în practica globalizării din vremea tehnocraţiei, care se opune şi totodată se substituie ideologiilor politico-economice din lumile închise, totalitare.

Concursul fără sfârşit iniţiat în Paris este purificator, nebunesc, absurd, anomic. Din 19, câştigă ultimul sosit, dar ultimii doi se pândesc unul pe celălalt, unul devine umbra celuilalt. Obsedat de concurentul Magirus, Sey se crede mai tare ca Ulise, pe care-l crede farsor. Face şi el experienţa farsei. Cu fapta şi vorba. Sey ştie că moraliştii sunt cu toţii ipocriţi. Înţelege că „Oamenilor le plac păcălelile tot atât de mult ca adevărul”. „Lumea e un roman cu bandiţi…” În junglă întâlneşte prizonieri hitlerişti, susţinători ai dreptului forţei.  Omul este o fiinţă asasină: „Ne tragem din Cain – Abel n-a avut copii”, îi spune negrul-alb Yanih. Competiţia iniţiată aici este una a morţii. „Competiţia nu condiţiona, dar presupunea, în final, un singur supravieţuitor.”, observă Fotograful. Sey îi lichidase pe toţi, cu excepţia fantomaticului Magirus, care-l va lichida pe el, ajuns ţinta. Totul este doar mizerabil şi gratuit. „E o chestie mizerabilă să te ştii ţintă tot timpul… (…) Adevăraţii câştigători nu primesc nimic!” Sey este un visător, un farseur, un închipuit. Se poate baza doar în faptul că „am visat cum se creează Lumea”. Aşa, „Sey fusese iniţiat în taine de câtre U”, cel care scrie o carte despre virtualul real, despre „tot”. În final, Sey vrea să ajungă la un azil de bătrâni din Italia. Ficţiunea nu rezolvă tema identităţii.  „Nimeni nu poate să spună cine e, cu adevărat, Călătorul!”, spune patronul bistroului sătul de poveştile lui Sey Mondy. Călătorul ar fi fost un om din Rezistenţă, prin 1943, René-lunetistul, un lup singuratic, devenit vânător al unor criminali de război. Iar Sey Mondy există doar în manuscrisul „Saludos”, mai întâi aici, şi apoi în „realitate”.

Bunul competitor are doar de ascultat, nu de întreprins ceva individual. El se informează pentru a se conforma. Nu se impune, se supune. Învinge dacă reuşeşte să se facă învins, în normele prestabilite de conştiinţa care dirijează competiţia.  Lumea largă este şi ea închisă, labirintul nu se mai constituie ca un topos subteran, ci aflat la suprafaţă. Omul învaţă să se dezveţe de a gândi şi acţiona liber. Filosofia, mitul, realitatea socială sunt forme care îl ajută să se transforme într-o pradă a convenţiilor căutate frenetic, odată ce au fost acceptate.

Sey Mondy, exploratorul prin ocol al pământului actual, este mai întâi ficţiunea unui scriitor şi apoi o realitate întruchipată, o virtualitate reală. Scriitorul îl concepe în textul în care se refugiază din existenţă, pentru a-i atesta umbra de spirit şi făptură, în noua cavernă platoniciană a lumii de umbre şi aparenţe. Sey Mondy, care a urmat cursuri de filosofie, este noul Ulise, nu un conservator, dar un liberal cu disponibilitate anarhică, aflat în căutarea unei direcţii de comandă, nu doar lipsit de vreo prejudecată, dar chiar de judecată. Sey Mondy poartă în sine demonia romanticului călător care se iniţiază în hazardul ajuns substitut divin. Se dăruieşte primului iniţiator care-i asigură simulacrul eliberării, într-o lume care şi-a răsuflat toate gnosticismele. El se realizează, la modul nu doar antimetafizic şi antireligios, dar chiar neomenesc, în „starea de saludos”, noua religie a eliberării radicale, nu doar în sine, dar şi de sine. Saludos ar fi „Ceva între salut şi reverenţă. Armonia deplină cu mediul. Mai puţin cu oamenii.” „Rezist şi mă purific prin saludos. Descoperirea mea de geniu!” Este o himeră a libertăţii:  „să trăieşti deplin”, „un exerciţiu de autosugestie”, „un joc”, „Saludos-ul era o scamatorie”.

Sey Mondy, „Călătorul, Marele Călător, Ultimul Pribeag Adevărat”, Ultimul Pelerin, „născut în apele internaţionale”, la Utrecht, într-o călătorie, are origine franceză,  dar se crede cetăţean al lumii. Megaloman, mitoman, dezvăluie că are copii pe şapte paralele, a trecut prin moarte şi şi-a revenit. Raporturile cu religia sunt aceleaşi care vor reveni în  Sigma: „nu cred în Cer, dar sunt un slujitor conştiincios”. Tot ca în Sigma, el nu suportă preoţii, aşteaptă ca predicatorii să schimbe Biserica, ce „trebuie regândită”, să devină „refugiu” pentru omenire. Este cântăreţ şi Don Juan, autoironic, se supune doar legilor sale aspre, crede că marea lege este să nu te murdăreşti, a ucis dar a fost felicitat pentru că scăpa comunitatea de un agresor, crede că toată planeta este locuită de fiinţe nefericite, îi place să trăiască „mai liber decât un miliardar”, vrea să moară nu să dispară (“Mai toţi murim urât.”). Scriitorul-fotograf crede că Sey, la care admiră dorinţa de a cunoaşte, „era niţel scrîntit”, că spune adevărul, dar mai şi inventează, mai degrabă ascunde decât minte. 

Sey Mondy este un om al epocii imagologice, utopice şi falacioase. Crede că „fiecare om nu este altceva decât propria sa imagine”. Se consideră autonom: „Mă zidesc singur şi mă distrug aproape în fiece clipă”, „Asta ne scapă pe toţi: iluzia că vom fi ceea ce nu suntem”, „Suntem robii unor viziuni”, „mai totul era fals” în filosofie etc., în societatea modernă te poţi ascunde după cuvinte (să înţelegem că naraţiunea sa este fatalmente ori numai în mod deliberat necreditabilă?), „Eram un produs al lumii moderne, căreia îi contestam răul, dar nu şi avantajele; falsul, dar nu şi adevărurile.” Este o fiinţă iconică şi o alcătuire de cuvinte. El îşi echivalează viaţa cu propria poveste. 

Crede, cu un gând filosofic de tip existenţialist, că orice viaţă este un ocol fără ţintă. El şi-a revăzut mama în Venezuela în urmă cu 10-15 ani, mai are trei fraţi şi toţi „dau roată Pământului ca nişte apucaţi”, fără să se fi înscris în concurs, sunt marinari sau piloţi. Femeile vieţii lui Sey sunt Madeleine, Lucia-Dolores, Tude femeie din junglă, bogata pianistă Regine, cu care are o fiică, pe Dorothy, star la Hollywood, Anisa sau Anys, mama gemenilor, Irene-femeia din vis (vis în vis!), sora Marcella cu care are o relaţie platonică.

Sey Mondy sfârşeşte la rând cu celelalte victime ale noii utopii a eliberării pământeşti, prin simulacrul soteriologic desacralizat. Acest simulacru nu modifică esenţa politicului care masifică, alienează, extermină conştiinţele iluzionante. Speranţa sa în salvarea politică, prin aparatul statal planetar, este, cum trebuia să ne aşteptăm, pedepsită. Transcendenţa impune lumii semnele ei depline. Teza romantică a eşecului utopiei plenitudinii personale şi comunionale, împăcată doar prin evaziunea în reverie şi, acum, în textul care rezămisleşte realul, îi uneşte deopotrivă pe naratorul-scriitor şi personajul său care emblematizează omul contemporan al satului planetar. Fantasmele şi adeveririle nu se mai despart. Lumea simbolică, alegorică, utopică, de hârtie o apropie pe cea reală, concretă. Autorul solitar vine în căutarea personajului. Şi el devine un singuratic, şi constată că a trecut din text în geografia concretă. Imaginaţia ficţională instituie istoria, după ce-i extrage esenţa. Punctul originar al ficţiunii, un bistrou din Paris, şi protagonistul Sey Mondy, adeveresc ficţiunea. Utopia are, cu adevărat, loc. Doar textul eliberează, real şi totodată parabolic, lumea.

Sey Mondy dispreţuieşte scrisul, care este „pentru sedentari”, dar ar scrie o carte cu totul extravagantă, alcătuită dintr-un singur cuvânt. Amestecă seriozitatea cu farsa ori farsa tinde să devină ceva obişnuit. Se consideră un filosof ratat şi un scriitor care ar fi luat Nobelul, vorbeşte ca povestitorul din Craii de Curtea-Veche: „Ce mai romane psihofilosofice aş fi tras!” El caută neîncetat „EXPLICAŢIA SUPREMĂ”, „Fraza, cuvântul, semnul care să-mi limpezească tot ce nu am izbutit să pricep o viaţă!”, cartea „Fără nici o propoziţie. Fără nici o slovă, silabă sau punct.” Recunoaşte că o ia uneori „razna”. Călătoria nu-l eliberează (problemă veche de la Kafka, Beckett, până la Sorin Titel cu Lunga călătorie a prizonierului). Călătoria este pentru el o terapie.

Sey aşteaptă un şoc, o mână de fier, ca să ieşim cu toţii din haos, din „viaţa [care] e doar o păcăleală”. Mai tari ca umbra sa, Magirus, sunt Custodele, Lapidarium-ul, Consiliul Mondial, societatea ocultă. Sey Mondy schimbă echipa, din 19 concurenţi pentru un milion de dolari antrenaţi în jocul cu viaţa şi moartea rămân 12 scriitori, cu numele apostolilor lui Isus. Ei concurează ca „să stabilească o înţelegere nouă asupra lumii”.  Toţi s-au născut în zodia scorpionilor, „zodie de colţoşi”, născuţi între 1 şi 10 noiembrie. E şi zodia autorului, Al. Ecovoiu s-a născut pe 3 noiembrie. Pe urmele pitagoreicilor, templierilor, rosacrucienilor, Custodele dirijează, spre o Nouă Ordine Mondială, un Complot Mondial, care este numit codificat „Raţiuni Superioare”. Ce program are el? „Mai mult decât o mişcare, o stare de spirit!” „REEDUCARE”. Scriitorii (se dau exemple celebre!) sunt dispreţuiţi, cititul este considerat periculos, se urmăreşte anihilarea gândirii chiar de către gânditori. Un comandament al crimei intelectuale oferă ajutor pentru sinucidere. Aceasta va fi singura Revoluţie care va instaura Guvernul Mondial condus de Custode. „Romanul se va construi singur. Nescris. Înscris. Îngrămădit într-un fir de nisip.” Arta ajunge interzisă,  prin Decret Absolut. Baudelaire a zăpăcit cinci generaţii (exemplu cu Baudelaire apare şi la Dan Stanca în Apocalips amânat, la activistul comunist August Teodorescu). Societatea devine „perfectă”, se vorbeşte o limbă unică, mai curând un limbaj simplificat. Statul Unitar intră pe mâinile unui Consiliu Mondial. Rasele sunt metisate, pentru „Salvarea speciei. In extremis”. Organizaţia conductoare ar fi superiorioară Masonilor pentru că vor distruge Gânditorul, împreună cu un miliard de locuitori. E paralelă şi cu NATO. „Noi nu eram savanţi, eram profeţi.” La ordinul Custodelui, se pare, pier cei mai îndrăzneţi din cei 12. Supravieţuiesc doar cei năuci şi speriaţi, captivi, resemnaţi.

Cartea este monologul, rar întrerupt, al lui Sey Mondy, aflat, la 60 de ani, cu piciorul în gips şi aşteptând să plece în ultimul ocol al Pământului, început acum vreo 40 de ani.  Naraţiunea este centrată pe două personaje, unul vorbitor iar altul ascultător. A folosit-o, manieristic, Vasile Andru, în proza scurtă a primelor sale volume. Sey Mondy a gândit, reconstituit şi imaginat, iar Fotograful a scris. Gânditul şi scrisul devin realitate şi limbă unică. Naratorul-scriitor este un fotograf care face un album cu statuile Parisului. Este lucid,  recunoaşte nebunia sau moda lecturilor ezoterice. Are „obsesii detectivistice”. Este „ascultătorul ideal”. Suspicios, vrea dovezi: „Poate că Magirus nici nu există. Poate nici concursul. Şi nici Sey nu ştim, cu adevărat, cine este.” Versiunea lui Sey Mondy nu diferă de a sa: „Poate chestia cu concursul nu era decât o cacealma…” Naratorul a fost părăsit de ai lui. Este tentat să plece cu Sey. Dar află că Sey a murit, căzând dintr-un elicopter, după ce dezvăluise Complotul Mondial. E chiar mort? Dar Sey reapare la TV, este un mort-viu. Manipularea ajunge totală în această lume artificială. Fotograful se descoperă pe el însuşi într-un film dat la TV. O sosie sau o clonă de care nu are habar?   Finalul romanului insistă să se observe că nu există indivizi umani, ci roluri angajate în (i)realitate. „Aş putea, notează Fotograful, să scriu încă multe pagini despre posibila faţă a lucrurilor. Un volum. Volume. Toată viaţa. Pentru că nu mai sunt un ins sănătos…”, „văd tot mai mulţi indivizi care seamănă cu mine”, „Simt în mine ceva demiurgic. Voi fi Custodele! Mâine pornesc spre Defileu!” Saludos reciclează şi retematizează, pe o tramă ferm structurată, forme vii şi captivante, insolite, mi(s)tice, ezoterice, fantastice, poematice sau de trivialliteratur. Impune prin maturitate, fascinaţie, densitate narativă, echilibru între epic şi reflexivitate.

Perspectiva realităţii ca o consecuţie a ficţiunii rămâne dominantă şi în Staţiunea, 1997. Cartea a atras mult mai puţin. Ea este un basm răsturnat: că dacă nu s-ar povesti n-ar mai fi. Lumea romanului există în creatorul ei, iar protagoniştii sau martorii săi, cititorii, o urmează prin actele unui contract comun, în care rolul de iniţiator aparţine scriitorului. Acesta nu mai păstrează însă vechea şi necreditabila omniscienţă. El cunoaşte acum nu prin voinţă, ci involuntar, prin vocaţia sa imaginativă, fundamentată pe  o elementară abducţie. Tehnica proliferării narative este păstrată şi realizată într-o mai mare diversificare a etajelor discursive, deopotrivă ficţionale, metaficţionale şi documentale (există un caiet al autorului şi altul al personajului). Staţiunea din romanul distopic este un spaţiu infernal redus, o metonimie a lumii, cu toate atributele ei fundamentale, expusă edificării şi distrugerii. Secvenţele derulate într-un ospiciu anticipează alienarea apocaliptică şi „crucificarea” scriitorului din Sigma.

Sigma, 2002, este un roman autonom, construit intra-textual, cu recurenţe tematice, secvenţiale şi tipologice din  Staţiunea şi Cei trei copii Mozart. Ecovoiu testează aici impactul social şi spiritual al romanului de tip Eco sau Saramago, care atacă fundamentele existenţei, într-o lume apărută după un eşec, fără să propună un proiect limpede. Ecovoiu se întâlneşte cu Dan Stanca doar în accentuarea a ceea ce depăşeşte literatura. El se dovedeşte a fi la zi cu tema (suprasolicitată), structura şi tehnică narativă.  Romanul este (auto)referenţial. Referentul rămâne larg, livresc, social, istoric, politic, religios. Dincolo de obsesia ficţiunii care instituie realitatea, cartea se arată mai ales ca un dilematic „eseu” religios, creştin. Dilemele revizitate sunt vechi, nu pot scandaliza. Conservatorismul actual a devenit şi el lucid. Creştinismul nostru rămâne, în fond, mai lax într-un mod tradiţional. În plus, el a fost slăbit de supunerea faţă de ateismul comunist. Deşi apocaliptic, romanul nu este antimodern. Nu polemizează voluntar cu „corectitudinea politică”, referenţialitatea îl obligă să traseze în linii verosimile contextul românesc, care-l urmează pe acela istoric, cosmopolit. Este actual, problematic, prin neliniştile ultime: clonarea, manipularea etc. Sigma a derutat prin amestecul de personalitate consolidată şi recursul la modele de largă notorietate în romanul hipertextualist, insolit şi scandalos. Nu impune prin competenţa şi logica contradictoriului biblic. Compară, deopotrivă fortuit şi forţat, miracolul divin cu cel desacralizat. Romanul acesta trebuie citit în regim realist dar şi distopic. Romancierul este acela care îşi face romanul şi aici: ce imaginează, devine realitate, fapt împlinit. Pentru că scrie o carte despre doi gemeni Isus, înnebuneşte şi ajunge el însuşi crucificat. Orice hipertext derivat din Biblie devine păgân, păcătuind fie prin omisiune, fie prin adaos. Romanescul este tocmai minciuna care scoate şi include „realitate”. Romancierul dinamitează semidoctismul, ca şi manipulările, din teologiile creştinismului, care a devenit pluralist la modul pământesc, administrativ, fără bună credinţă în (de)limitările doctrinare. Excesele la care se dedă sunt efectul unor lecturi literaliste, ignorând complexitatea Marelui Cod. Ficţiunea configurează o critică a societăţii apocalipsei desacralizate, ruptă de apocalipsa proprie Bibliei. Ea conţine pagini de satiră carnavalescă, de tip medieval, a misterelor creştine. Tentativa este aceea de umanizare maniheistă, tendenţioasă, neînţelegătoare, a scenariilor evanghelice. Defazările sunt rodul unei imaginaţii paranoice, ignorante şi de aceea de ignorat: doi Isuşi, ratarea morţii prin crucificare, răul ca purtător de mesaj hristic, factor istoric nu celest, un Apostol Pavel duplicitar (Cioran îl vedea supus ca un propagandist). Sigma înregistrează modul cum se rescrie o mare religie, printr-o conspiraţie a unui Mentor, un fanatic sectar, până la urmă un sinucigaş rudimentar în slujba mistificării sacrificiale. (În Saludos era un Custode, care în final prelua iniţiativa prin  Scriitorul care-i confisca rolul.) Mentor atrage o falsă mamă fertilizată divino-uman şi un singur evanghelist, pe Caligraf. El trebuie să scrie „frumos” despre „adevărul” primit de la Mentor. Creştinismul devine doar o dispută cu miză politică şi istorică, aranjată între romani şi evrei. Un scriitor îşi imaginează falsificarea miracolului creştin în vremea lui Columb, luându-şi pedepasa într-un ospiciu pentru depăşirea doctrinei religioase şi a litearturii însăşi. Scriitorul are o mare încredere în cuvintele care ficţionalizează, mint frumos, „caligrafiază”, şi se opun Cuvântului ca fiinţă supremă. Tema conspiraţiei istorice este aici mediată religios. Scriitorul nu poate ieşi din literatură şi nu poate construi decât echivalente şi nu substitute (religios, filosofic etc.). Lumea ficţiunii nu este ecclesia, ieşire din lumea desacralizată, ci ieşirea în lumea paralelă, cu toate că ombilical legată, de aceea istorică. Scriitorul provocator sfârşeşte, în rol de pseudo-Saul, la ospiciu (unde avem un pseudo-Isus, ca în Romulus Guga, Nebunul şi floarea), agresat de bolnavi, femeia Icsa, prietenul vehement Hardtmut (emblemă a concordiei etno-religioase, evreu după mamă, german după tată). Manuscrisul scriitorului libertin reuşeşte să scandalizeze pe un Preot. Disputa dintre Saul şi Isus se repetă şi la ospiciu. Sigma este o nouă poveste nebunească precum Saludos. Religia nebuniei şi nebunia religiei sunt contemplate în era haotică, apocaliptică. Sigma are pregnanţă structurală, în ciuda unor dezechilibre între modurile de expunere, abuzului de eseu dialogat, slăbirii şi diluării invenţiei narative, derutei produse prin insistenţă şi repetiţie, a unui anumit „déjŕ vu” în ecuaţia intrigii. Apare o incongruenţă între realism, mistic şi parabolic. Există şi o anumită lipsă de înţelegere a potenţialului dramatic sau tragic al evenimentelor, ceea ce conduce la tratarea lor fie excesivă, fie insuficientă. Romancierul spune sau prea mult sau prea puţin, creând suspiciunea de inegalitate de înţelere, de inteligenţă artistică. Ficţiunea nu-şi pierde ştiinţa captivantă a retoricii narative.

Prozele scurte din Cei trei copii - Mozart, 2001, sunt, în majoritate, nişte romane concentrate. Nici romanele propriu-zise nu ies din norma densităţii. Doar Sigma se resimte datorită dilatării prin repetiţie o dezbaterii „hermeneutice” a textului biblic.  Nuvelele evidenţiază imaginaţia vie a unor lumi ficţionale elementare şi substanţiale, reducţia concretului realist, luarea în posesie a parabolicului, simbolicului, alegoriclui, glisarea de la real la ireal, magic, miraculos, fantastic. Controlul auctorial halucinant şi fascinant include abrevierea subiectului şi a intrigii până la esenţial, fără schematizare, dar şi lapidaritatea enunţului narativ. Responsabilitatea problematică şi artistică a autorului se impune prin  aceeaşi atenţie la alegerea ideii epice cu relevanţă în gândirea şi destinul omului contemporan.