Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Destine de demult

Muzeograful orădean Florian Dudaş este un asiduu cercetător al trecutului cultural bihorean în special şi transilvan în general. Titlurile lucrărilor sale se adună cu zecile. A studiat cu deosebit succes circulaţia vechilor cărţi româneşti în acest spaţiu geografic, s-a aplecat şi asupra însemnărilor pe care utilizatorii le-au făcut pe marginea filelor tipărite, dar şi asupra unor manuscrise rămase prin arhive, biblioteci sau biserici. A urmărit trasee ale cărţilor sau manuscriselor  româneşti în biblioteci străine. Un domeniu aparte în cercetările sale l-a constituit păstrarea unor mari personalităţi istorice în memoria populară. Câteva din titlurile sale configurează această zonă de diverse şi profunde cercetări: Carte veche românească în Bihor, Contribuţii privind cartea românească în Epoca Luminilor, Vechi tipărituri româneşti în bisericile Bihorului, Cazania lui Varlaam în Vestul Transilvaniei, Manuscrise româneşti medievale în Crişana, Vechi cărţi româneşti călătoare, Însemnări pe bătrâne cărţi de cult, Misterioasa miniatură „Madona Română” din Biblioteca Vaticanului, Cărturari şi artişti din Muntenia şi Moldova peregrini în Crişana şi, nu în ultimul rând, captivantele Răscoala lui Horea în tradiţia poporului român, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Neamul lui Avram Iancu etc. N-am citat nici jumătate din impresionanta bibliografie a lui Florian Dudaş.

Recent, Florian Dudaş a ieşit pe piaţă (vorba vine!) cu o nouă carte, o nouă incursiu­ne în trecutul cultural local. Este vorba de Vămile destinului, Editura Lumina, Oradea, 2004), volum care adună o bogată corespondenţă a poetei bihorene Lucreţia Suciu-Rudow cu prietena sa Lucreţia Costa din Deva. Din păcate, corespondenţa păstrată este într-un singur sens: dinspre Lucreţia Suciu şi soţul său Wilhelm Rudow către cealaltă Lucreţie. Dacă s-ar fi păstrat şi cealaltă parte a corespondenţei imaginea ar fi fost completă, aşa însă putem doar să o reconstituim din răspunsurile uneia din părţi. Suficient însă pentru a configura destine, pentru a lua act de realităţi ale vremii, atât de ordin cultural cât şi social.

Se cuvine însă o prezentare a protagoniştilor. Lucreţia Suciu a fost o poetă cunoscută în epocă, fiică a unei alte cunoscute poete a vremii — Maria Suciu (născută Bosco) şi a preotului Petru Suciu. A debutat cu versuri în Familia lui Iosif Vulcan (cum era şi firesc) şi a fost în relaţii epistolare, sau nu numai, cu importante personalităţi ale vremii precum Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Miron Pompiliu, G. Bogdan-Duică, A. C. Popovici şi mulţi alţii. Cu ultimul amintit a fost chiar în prag de căsătorie, abandonându-l însă pentru neamţul Wilhelm Rudow, cărturar preocupat de cultura română, pe care (o curiozitate!) nu-l cunoscuse decât din corespondenţă. Acesta a rămas toată viaţa aici, în Bihor, devenind o figură importantă în cultura vremii, scriind atât în germană, cât şi în română. Printre altele, este autorul unei Istorii a literaturii române, deloc bine primită în cercurile de peste munţi. Soţii Rudow au locuit mare parte a vieţii în satul Ucuriş, într-o teribilă izolare de lumea culturală, ceea ce face şi mai apreciabil efortul lor de a fi în legătură cu aceasta. Spre sfârşitul vieţii (au murit amândoi relativ tineri, Wilhelm în 1900, Lucreţia în 1901) s-au stabilit la Oradea, asta după pensionarea preotului Petru Suciu, din ale cărui modeste venituri trăia întreaga familie. Aici, la Oradea, au scos o vreme revista Foaia literară. Prietena lor Lucreţia Costa, căsătorită cu avocatul Alexiu Olaru, iar după moartea acestuia cu August Nicoară, tot avocat, a avut şi ea preocupări literare, dar şi muzicale. A fost prezentă în numeroase publicaţii ale vremii cu producţii literare, dar şi cu articole pe teme diverse. Spre deosebire de prietenii de la Ucuriş şi apoi Oradea, a dus o viaţă confortabilă, casa din Deva fiind vizitată de însuşi împăratul Franz Iosif.

Scrisorile Lucreţiei Suciu furnizează informaţii despre viaţa literară a vremii, dar şi despre anumite contexte politice, despre relaţiile dintre românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi şi, nu în ultimul rând, despre mizeriile cotidiene ale traiului la ţară. Sub acest ultim aspect, corespondenta se confesează, victimizându-se, aproape tot timpul, nemulţumită că eforturile nu-i sunt apreciate pe măsură. „Lucru ca un dobitoc — zice într-una din scrisori — şi, de câte ori, nu e nici măcar o umbră de mulţumită pe seama mea... Cât mă silesc să fie bine, în toate şi cu toate, şi, de câte ori, nu e bine, nimic, nimic. Mă las să dispar psihiceşte, mă slăbesc fiziceşte, numai şi numai să fie bine şi... nu-i! Nu-mi permit nici o rază de plăcere, n-am nici o bucurie afară de...animalele casnice, ca şi care aproape am devenit şi eu”. În alt loc dă raportul: „Cu galiţele mă pot lăuda destul de bine acum. Am vreo 40 de răţuţe şi tot atâţia pui de găină, 2 cloşte pe ouă de raţe scot peste 10 zile...” etc. Sau: „Am semănat grădinile, am făcut tot ce e de făcut primăvara. Dar şi sunt neagră ca o ţigancă, mîinile sunt aşa de dure şi negre de mă şi prinde râsul când mă văd sara când mă culc.Faţa, braţele până la coate şi mâinile sunt ca de ţigan! Comedie întreagă...” Este cam singură în toate aceste îndeletniciri, pentru că nu-şi găseşte o servitoare pe plac. („Oricât de bună servitoare să am, servitorul tot slugă...duşman plătit cu bani rămâne”) iar Willy nu prea o ajută, deşi se plânge şi el: Mâinile ne sunt bătătorite de muncă în grădină, însă mă simt fortificat în urma acesteia...” Cu toate acestea el găseşte puteri să-şi finalizeze proiectele: traduce pe Coşbuc în germană, are în lucru o carte despre credinţele poporului român, este în legătură cu o editură din Leipzig, publică în Tribuna şi în alte reviste. (Deşi la un moment dat se pânge şi el: „N-am uitat numai să compun, ci aproape şi să traduc”). In schimb, Lucreţia este uneori panicată că nu poate să scrie cât ar dori. Aduce şi mărturii infailibile: „Eu ştiu şi aceea că pe Maiorescu îl supără rău, e mâhnit aproape zis, că eu nu mai scriu nimic. Sunt mâhniţi şi alţii, ştiu bine — dar nu am ce face”. Găseşte comparaţii ilustre: „Mă rog, eu nu sunt geniul lui Leopardi, Poe — ca să-i amintesc numai pe aceştia (unul bolnav veşnic, altul depravat, beţiv...) ci sunt un fleac de femeie despre care se zice că-i, sau că a fost „poetă”. Ce suportă un bărbat — nu poate suporta o femeie, mai ales una aşa de îndrăcit sensibilă cum sunt eu. Madame Miclea, m-dam Poni, Smara et tutti quanti, — foarte bine! Nici una dintre ele, nici măcar o slabă idee nu au despre câte toate — am îndurat eu în viaţa mea! Fieştecare, dacă au şi îndurat neplăceri, dureri etc. acelea se deosebesc de ale mele ca cerul de pământ. Că unele dintre ele s-au divorţat, că au avut desiluzii, neplăceri, dureri etc cu amanţii — n-are de a face. Trăind un trai tihnit, având un natural uşuratec, un temperament vesel sanguinic — treci uşor peste orice. Eu, din nenorocire, nu posed nici măcar umbra vreuneia dintre aceste calităţi. Asta-i nenorocirea mea!”.

Relaţiile cu lumea literară sunt, în general, tensionate. Faţă de Iosif Vulcan, cel puţin, are o veritabilă aversiune pe care o etalează ori de câte ori vine vorba. Preparativele pentru apariţia Foii literare i se pare că îl bagă în panică pe bătrânul mentor al Familiei şi într-o scrisoare către Titu Maiorescu citată de Florian Dudaş arată că Vulcan a scăzut costul abonamentelor pentru a preîntâmpina concurenţa, iar Lucreţiei Costa îi scrie în legătură cu acelaşi Vulcan: „El ca om bătrân, dar mai ales ca om foarte bogat, ar putea tăcea şi să-i pară bine că, cei mai tineri, arată voie de a face ceva lucru bun şi folositor”.

Iar după o reuniune a tinerimii române din Oradea, la care s-a jucat piesa acestuia Sărăcie lucie: „Mi-ar fi plăcut să-l vezi cu ce grandoare a păşit pe podium şi s-a închinat publicului când fu chemat autorul. Aproape era să râd! S-a urâţit omul ăsta de ferească D-zeu. A îmbătrânit grozav, a devenit o moimă cum nu mai se poate mai urâtă”. De unde se vede că disputele între scriitori, că „lupta între generaţii ” are la noi tradiţii îndelungate. Nu mai bine sunt trataţi şi alţi scriitori. Pe Chendi este supărată pentru că într-o polemică cu Titu Maiorescu a apelat şi la numele ei: „A dezaproba pe Maiorescu, ce-i drept, e ceva şi cutezat, dar şi necuviincios. Că s-a făcut amintire şi de mine — nu-mi place”. Receptarea negativă a Istoriei... lui Rudow stârneşte indignare la Ucuriş. Haşdeu, Ionescu-Gion şi Seineanu sunt bălăcăriţi şi, chiar dacă poeta nu e de acord cu răspunsurile polemice în presă ale autorului iritat, încercând să-l potolească, nu înseamnă că are păreri mai bune despre cei trei.

Sunt în această corespondenţă pagini pline de interes şi în legătură cu viaţa politică, poeta dezabrobnând intrarea în luptele politice a vechiului prieten A.C. Popovici, pentru că: Politica, după părerea mea, e o luptă mai grozavă şi cu urmări mult mai funeste decât poate fi războiul. (...) Duşmanul în război n-are alt gând decât să te prăpădească, ucidă, sau să te scoată de pe locul tău, dar în politică e cu totul altă brânză. Aici puţin importă ori eşti mort, că nime nu vrea să mori, fiziceşte nu. Apoi foarte bine poţi muri însă psihiceşte şi moraliceşte”. Şi în această direcţie putem vorbi de valabilitatea peste decenii a opiniilor.

Dincolo de valoarea documentară a acestor scrisori ,se remarcă în ele parfumul de epocă — în portrete, în împrejurări, în limbaj — şi nu putem decât să-i fim recunoscători lui Florian Dudaş pentru că ni le-a pus la dispoziţie. Cercetătorul orădean le-a descoperit într-o arhivă de familie a succesorilor Lucreţiei Costa, ajunsă între timp în posesia Arhivelor Statului din Deva. El ni le oferă acum spre luare-aminte, însoţindu-le de un bogat aparat critic, punându-ne în contact cu o lume trecută, dar încă vie în spirit.