Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

O poetă la Veneţia

Dacă pentru unii autori mersul poeziei e de la simplu la complex, în cazul Marianei Filimon e invers. Nu elementaritatea, genuinul şi nici „platitudinea”, „proza” mai mult ori mai puţin pitorească a vieţii de toate zilele o inspiră, ci, dimpotrivă, complexitatea acesteia care devine o „problemă” a conştiinţei (şi a tehnicii) lirice. Viaţa e ca un nod complicat, ce trebuie desfăcut. Premisa creaţiei poetice nu e o materie imatură, stîngace, care aşteaptă să fie supusă operaţiilor prelucrării, distilării, ci una chinuitor de încordată, insuportabil tensionată de propria sa maturitate care aspiră la o eliberare, la mîntuire prin semnul estetic. Mărturisind că „ochiul desluşeşte în adînc/ multiplicate poveri” şi că mirarea i „se complică în dureroase umbre” gata a o devora, notificînd „grele alcooluri/de zabateri”, poeta îşi găseşte consolarea în „descătuşarea” metaforică, simbolică rotunjire a fiinţei: „Imaginea se desface/ în raze uimitoare perfecte/ un univers descătuşat de meandre// cu un ţipăt rotund/ omenesc/ lumina atîrneşte apele mari” (Lumini şi umbre).

O amplă metaforă a trăirilor sale o reprezintă „falnica” Veneţie, adnotată în ritmul nervos al unor impresii de călătorie. Se află şi aici o „descătuşare”, dar una protocolară, ca întîi de toate face revernţe cadrului peisagistic, cu sarcina sa de inefabil şi cu abundenţa sa de misterioască lumină acvatică ce sugerează un drum izbăvitor: „Vii dintr-o altă legendă cu sufletul inundat/ de-o lungă noapte veneţiană// albastru e doar conturul lucrurilor/ ce se cuvine să nu le atingi/ să nu le respiri/ taina ce le separă/ poate pentru totdeauna pieri// culori de apă/ îţi netezesc drumul/ lumina ce le prisoseşte/ necunoscută-i şi ea” (Culori de apă). Nerăbdătoare, autoarea încearcă să dea la o parte crusta percepţională care acoperă ordinea adîncă, invizibilă a lucrurilor, aptă de-a fi contactată doar cu antenele sufleteşti: „Irisul meu galben/ irisul meu violet/ alb ostenea/ în veneţiene amiezi/ în seri eliberate de ordinea/ vizibilului/ (unde ascundeai Doamne/ uneltele Tale?)// podoabe ce se lăsau înţelese/ cu nemărginirea/ în suflet” (Altare). Însă aparenţele nu pot fi uşor depăşite. Nici nu e, de fapt, nevoie, întrucît ele se întrepătrund cu esenţele, feeria glorioasă a picturii reprezentînd nu doar o aventură a senzoriului ci şi o iluminare lăuntrică, un spasm retrospectiv care face cu putinţă regăsirea eului. Astfel poeta cade într-un soi de transă. E ca un „somn cu ochii deschişi/ somn al însingurării/ la poarta lăsată deschisă/în larg” (Sepia). „Largul” are, fireşte, o conotaţie metafizică. E un spaţiu spontan sacralizant, în care „pescăruşii spun pe limba lor/ rugăciuni/ gîndesc cu voce tare/ pagini întregi de viaţă” (ibidem). Aşadar şi un spaţiu recapitulativ, adăpost al amintirii proprii, având rol de antidot, deoarece în cuprinsul său, „despre otrava/tăinuită în mări/ nu se mai ştie nimic” (ibidem). Urzite parcă din nimic, precum visele, viziunile capătă aspectul unor imagini delicat-confuze, aidoma unor acuarele. Condeiul poetei se înmoaie în apele cromatice ale lagunelor spre a aşterne ficţiuni fluide într-un cod al nuanţelor ce, din pudoare, atenuează gravitatea de fond a mărturisirii: „Au năvălit apele/ şi culori pastelate fraternizează/ într-un gri nedecis” (Lacustră). Nu o dată ansamblul se ascunde în detaliu, realul se resoarbe în iluzii, fără a interzice nota dramatică a reversibilităţii: „aceleaşi esenţe difuze/ într-o ceaţă compactă/ sublimînd amănuntul// imponderabile căi de acces/ către oraşul ce încă ţine/ captive forme jilave/ cromatica unei iluzii” (Esenţe). Iar fantasma culorii delegitimează „adevărul”, substituindu-i-se: „Culoarea ce piere încet/ pe ziduri/ se prelinge în incredibile forme/ mai adevărate decît ceea ce/ se poate rosti„ (Poartă). Figurile se stil — preţiozităţi învinse — se precipită pure precum boabele de rouă:  „Şi iar o oră/ cu frăgezimi de mosc”(Temă muzicală). Sau: „în mica piaţă/ tremură ca lacrima/ scînteia zilei” (ibidem). Sau: „amintiri pe care/ la sfîşie o adiere” (Peisaj). Moralmente, Mariana Filimon se reîntoarce spre trecut, spre un trecut ale cărui urme le poate descifra în textura prezentului, oarecum oracular, fiind vorba de un oracol reorientat în direcţie opusă, dat fiind amestecul vizionar de timpuri în magicul flux liric: „Rămăşiţele unei duminici/ demult/ în singurătate sfioase/ o acoladă a serii ce cade” (Calm). Veneţia nu e decît o faţă a acestui trecut personal reînviat pe calea artei receptate ca un depozit al candorilor de odinioară: „locuiam într-o frescă/ aproape de altarele/ îngropate în mare// noaptea visam că alăptez/ îngeri-copii” (Altare).

Prin ultima sa creaţie, Mariana Filimon se confirmă drept o poetă de foarte bună calitate care-şi „dibuie” un traseu distinct între, pe de-o parte, încrîncenarea stridentă şi învolburarea apocaliptică, iar pe de alta, jemanfişismul ironic şi riscant care domină, la ora actuală, piaţa poeziei autohtone. E o dovadă în plus că limbajul sobrietăţii, al disciplinei ermetizante, colorat cu nostalgii de seninuri mediteraneene şi constelat cu aspiraţii transcendente, nu e cîtuşi de puţin epuizat şi chiar mai mult: că are şanse de-a ne impresiona în chip particular pe noi, cei suprasolicitaţi de „ţipătul” postexpresionist ca şi de inconformisele industrioase debuşînd în facilitatea obscenităţii.