Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Horia Căpuşan

Drumul ca imagine creatoare în cultura română

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

O dată criticii au migrat, cu mic cu mare, spre treburi mai „urgente”, lăsând de înţeles că trăim vremuri când aproape că nu se mai poate scrie altfel decât fragmentar şi foiletonistic, problemele de teoria culturii au rămas în seama celor care-şi mai pot permite „confortul” unui studiu în linişte, departe de vacarmul de nedescris al hiperactualităţii. Un astfel de studiu fundamentat şi cât se poate de consistent este şi cartea pe care Horia Căpuşan a publicat-o, anul trecut, la editura „Dacia”, sub titlul Drumul ca imagine creatoare în cultura română. În sine, abordarea pentru care optează Horia Căpuşan ţine de două barometre culturale complementare — specificul naţional şi imaginarul. Departe de a fi independente, acestea se definesc unul prin celălalt, fiind traduse în elemente ale „peisajului simbolic”, coagulat, la rândul său, în jurul unei imagini dominante într-o cultură anume — „imaginea creatoare”. Creativitatea imaginarului e, desigur, bipolară, în măsura în care, după cum va arăta Horia Căpuşan, imaginea creatoare se manifestă plenar sau apare în ipostaze cenzurate. De-aici încolo, se ajunge oarecum pe terenul criticii tematice, cu instumentele căreia e cel mai lesne de întrevăzut imaginea dominantă a unei culturi. Pledoaria pentru imaginea „drumului” ca fiind specifică pentru cultura română se vrea argumentată până la evidenţă, şi Căpuşan îşi dezvăluie aici temperamentul polemic. El e, înainte de toate, un strateg de mare rafinament, care îşi anticipează, cu minuţiozitate, punctele nevralgice ale demonstraţiei şi le izolează discret, încercând să le elimine el însuşi printr-o retorică a argumentaţiei şi contraargumentaţiei.

Ambiţia explicită a cărţii e aceea de a construi un model cultural teoretic, iar probarea lui, în instanţa discursului cultural, se va face prin aplicarea la cultura română. Căpuşan îşi construieşte teoria pe un solid preambul teoretic, ce ocupă jumătate din prima secţiune a cărţii. Încercând să reliefeze cât mai clar conceptul de „imagine creatoare”, el se va strădui să o armonizeze cu o concepţie inter-dinamică a culturilor: „la început nemanifestată, sub influenţa spiritului creator, (imaginea creatoare) se neagă în multiplicitatea imaginilor individuale pe care apoi le recuperează, făcându-le să se reîntoarcă în sine şi reintegrându-le în propria ordine. Numai că nu întotdeauna imaginile provin din rezervorul propriu al imaginii creatoare. Se poate întâmpla că, uneori, imagini venite din afara spaţiului cultural respectiv să se integreze atât de bine în el încât să fie acceptate, căpătând statut egal cu acela al imaginarului «autohton». Orice ar spune Spengler, culturile nu sunt organisme perfect închise, autosuficiente, din contră [...] Sunt şi imagini «migratoare», ce într-un anume moment sau în momente succesive au trecut de la o cultură la alta, formând ceea ce se numeşte, după caz, «spiritul timpului» sau «zestrea de toposuri a omenirii». Rezerva fiind asumată, pentru Căpuşan aceste intercontaminări ale imaginarului sunt însă irelevante, cum irelevantă e şi originea lor freudiană ori sociologică. Ele, crede autorul, sunt extrase din inconştientul colectiv jungian, într-o autonomie manifestă la nivelul etniilor. Distincţia o face „peisajul simbolic al culturii”, un summum al imaginilor selectate de imaginea creatoare din totalitatea produselor spiritelor creatoare ale unei culturi. Horia Căpuşan delimitează conceptul de psihologia etnică, la fel ca şi de problema lingvistică, ori de ipoteza romantică a „vocii popoarelor”. În partea a doua a preambulului teoretic, sunt trecute în revistă cele două viziuni ale specificului naţional românesc, una sub semnul transcendentului şi cealaltă sub cel al imanentului, trecând prin D. D. Drăghicescu, Lovinescu, Cioran, Blaga, Vulcănescu şi Noica. Metamorfozele acestor viziuni sunt vizibile şi în preferinţa pentru subscrierea lor la metodica anumitor ştiinţe — filosofia (ontologia şi gnoseologia la Blaga), psihologia socială (la Lovinescu) ori sociologia (la Zeletin). Erorile, decupate şi expuse cu grijă de Căpuşan, sunt nelipsite. Despre însuşi Noica şi filosofia sa, Căpuşan scrie cu sarcasm: „Pe scurt, ca orice mare filosofie şi filosofia lui Noica are darul de a mulţumi pe toată lumea, căci fiecare poate găsi-n ea tot ce-şi doreşte (asta pentru că Noica încercase să împace cele două viziuni contrare ale specificului, n.n.). Şi dacă totuşi am vorbit despre punctul acesta slab al concepţiei gânditorului de la Păltiniş, să mai spunem că el cade aici într-una din cele mai periculoase greşeli ale studiului unei etnii. Anume aceea de-a se confunda peisajul simbolic cu limba, abordarea imaginară cu cea lingvistică. [...] Nu e de mirare, deci că Noica a putut fi acuzat de «discurs totalizant». Odată pornită seria concesiilor făcută gândirii îngheţate, nu te mai poţi opri”.

Aplicaţia practică a teoriei începe, în a treia parte a cărţii, cu o analiză statistică a ocurenţelor imaginii drumului în construcţiile spaţio-temporale din cultura română. După Căpuşan, pentru a fi viabilă, imaginea creatoare trebuie să fie întinsă între două repere, între două tendinţe opozitorii ale peisajului simbolic — asimilate anabasicului şi catabasicului. Acestea sunt regăsite şi evidenţiate pe rând în literatura engleză şi franceză, dualitatea lor fiind evidentă şi în literatura română, de la Eminescu la Nichita Stănescu. Anabasicul şi catabasicul sunt, însă, indisolubile în spaţiul mioritic, care îi apare lui Căpuşan drept „o răscruce a tuturor dimensiunilor lumii”, un peisaj al coincidenţei contrariilor. De aici şi până la a formula ipoteza atât de minuţios anticipată e doar un pas firesc: „Deci care este imaginea creatoare ce corespunde unei asemenea viziuni a lumii? Credem că această imagine este aceea a drumului. Într-adevăr, continuă Căpuşan, drumul satisface ambele condiţii puse la început. El ţine atât de domeniul anabasicului cât şi de cel al catabasicului şi totuşi le depăşeşte pe amândouă [...] Dar dacă se opune oricărei închideri, drumul se opune totodată şi oricărei nedeterminări. [...] Prin faptul că delimitează o cale, singura valabilă, drumul constituie şi o închidere în el însuşi.[...] De aici ambiguitatea drumului — el ne duce altundeva, dar totodată ne reţine-n el”.

Legitimarea ipotezei va deveni, de-acum, aproape o simplă operaţie aritmetică. De la cronicari la paşoptişti şi de la Eminescu la modernişti, imaginea drumului se regăseşte ca un topos predilect, iar atunci când nu e explicită, lui Horia Căpuşan i se pare evident că ea se află de fapt la originea celorlalte toposuri. Clasificat pe tipuri şi specii felurite — cărare, pod, punte, peşteră, potecă, şosea, dar şi cosmic, aerian, teluric etc., nu e însă suficient ca drumul să aibă o ocurenţă covârşitoare în literatură, aşa că, vrând-nevrând, Căpuşan intră şi în teoria artelor plastice sau a muzicii. Recolta de ocurenţe e şi aici pe măsura aşteptărilor. În pictură până şi Petraşcu sau Pallady, ştiuţi ca pictori de interioare, sau Baba şi Ciucurencu par să îşi configureze tablourile în rezonanţa imaginii drumului. În muzică, corespondentul drumului va fi presupus în unison, a cărui frecvenţă considerabilă la majoritatea compozitorilor români va îndreptăţi de asemenea viabilitatea ipotezei. Concluzia, extrem de plastic formulată, ar fi aceea că „Atâta vreme cât drumul există, universul simbolic românesc rămâne armonios, echilibrat, stabil; când dispare drumul, dispar cu el toate certitudinile, ordinea cosmică se tulbură şi teama-n faţa morţii şi distrugerii a-pare din nou”. Şi, totuşi, Căpuşan revine, câteva pagini mai încolo, la contradicţia de la care a pornit: „La urma urmei, imaginea drumului nu reprezintă o invenţie absolută a culturii române: ba chiar am putea spune că asemenea reprezentare, atât de răspândită-n spaţiu şi timp, nu poate să nu fie aşezată-n inconştientul colectiv jungian. Dar dacă am admite o astfel de obiecţie ar însemna să ne contrazicem; căci în prima parte am susţinut tocmai ideea că imaginile inconştientului colectiv nu sunt preluate pur şi simplu în mod pasiv”. Portiţa de ieşire e şi ea, cea deja cunoscută: „Imaginea, ca şi ideea absolută a lui Hegel, nu rămâne nemişcată în afara istoriei, ci se coboară în istorie, evoluează în ea pentru a se-ntoarce în sine după ce-şi desfăşoară-n timp toate potenţialităţile. De aceea, nu există nici o contradicţie între apartenenţa unei imagini la inconştientul colectiv pe de-o parte şi apartenenţa aceleiaşi imagini la peisajul simbolic al unei culturi determinate, pe de altă parte”. Pentru a completa descrierea construită pe o tehnică a conturului succesiv, drumul se prezintă sub forma unui „mediator care uneşte între ele orice două lumi care din diferite şi opuse devin apropiate şi complementare”.

Peisajul simbolic al culturii româneşti e determinat, după Căpuşan, de o ambivalenţă a drumurilor între orizontal şi vertical. Primul „trimite la o mediere între două locuri situate în acelaşi plan”, pe când, prin cel de-al doilea, „lumi metafizic diferite ajung să se atingă”. Relieful literaturii, dar şi cel al artei plastice, se pliază perfect, în pasajele alese de Căpuşan, pe direcţiile şi sensurile acestor drumuri şi, „chiar şi-acolo unde medierea lipseşte, de fiecare dată un alt obiect se poate impregna de virtuţile ei pentru ca lumile să nu-şi piardă legătura-ntre ele”. În plus, în cultura română nici una dintre direcţii, dintre axe, nu e privilegiată în detrimentul celeilalte, ele funcţionând coincident, la fel ca cele două principii ale anabasicului şi catabasicului. Analiza lui Horia Căpuşan desface apoi, cu o febrilitate evidentă a demonstraţiei, imaginea în motive şi simboluri, alcătuind o matrice impresionantă de forme şi cromatici. Timpul, la rândul său, îşi are imagini diferite, de la modelul eschatologic la cel ciclic, însă toate „sunt guvernate, spune Căpuşan, de o providenţă, de o structură mai adâncă, fixată dinainte (ursită, sau cum să-i spunem altfel), unde timpul este zăgăzuit, închis pentru a nu ieşi din matca lui”. În peisajul simbolic, Căpuşan identifică reprezentările timpului în imaginile mării, izvorului, fântânii şi a văii, ca şi în recursul la muzică.

Secţiunea a doua a cărţii tratează, mai pe scurt, zona negativă a imaginarului culturii româneşti, care îşi are sorgintea în logica teoriei, în anularea imaginii drumului cu întregul ei nomenclator simbolic. Fatalitatea imaginarului din care e extirpată tocmai imaginea matricială, toposul fundamental, o regăseşte autorul în universul carceral (imaginea celulei fiind cea mai brutală dintre consecinţele acestei catastrofe), dar şi în simbolistica obstacolelor, a opririi din drum, a înstrăinării ori a răscrucii. De la literatura gulagului şi până la pictură ori filosofie. Căpuşan urmăreşte fenomenologia închiderii şi a reversului negativ al imaginarului cu aceeaşi constantă minuţiozitate şi vervă demonstrativă.

Exerciţiu de erudiţie la suprafaţă şi de vervă demonstrativă în esenţă. „Drumul ca imagine creatoare...” e documentul fervorilor unui spirit polemic neobişnuit, dotat deopotrivă cu o vocaţie a construcţiei şi cu un simţ irepresibil al contradicţiilor. Seducător în aceeaşi măsură în care e problematic, studiul lui Horia Căpuşan va rămâne, cu siguranţă, nu doar un punct de interes pentru specialiştii în probleme de imaginar şi specific, ci o perspectivă asupra culturii de care va trebui să se ţină cont de acum înainte. Departe de a încerca să impună o paradigmă rigidă, Horia Căpuşan se străduieşte mai degrabă să creeze un model cultural dinamic, deschis, surprins tocmai în deplinătatea acestei instabilităţi, de altfel evidente în constelaţia semantică a drumului.

 Dumitru-Mircea Buda

 ↑

Jean-François Revel

Obsesia antiamericană

Editura Humanitas. Bucureşti, 2004

Autor a zeci de studii mergând de la eseistica literară (Sur Proust) până la cea politică şi de la analiza politică la pamflet (La Cabale des dévots sau La Tentation totalitaire), al unor Mémoires. Le voleur dans la maison vide care scanează stângismul ideologic ce a făcut multă vreme ravagii la Paris, director preţ de vreo 13 ani al influentului L'Express, membru al Academiei Franceze, duşman declarat al comunismului, Jean-François Revel a publicat în 2002 la prestigioasa editură Plon o carte ce-şi propune să analizeze resorturile, cauzele şi consecinţele „obsesiei antiamericane” care face furori în cercurile politice şi în mass-media occidentale, franceză mai cu seamă. Intitulată chiar aşa, Obsesia antiamericană şi apărută în 2004 la Editura Humanitas într-o traducere ce ar putea suferi oarecari ameliorări, deşi e semnată de un profesionist de marcă (Dan C. Mihăilescu), cartea vrea să demonstreze că antiamericanismul îşi află sursa într-o profundă frustrare. Cum Europa sau, mă rog, Lumea veche şi-a pierdut, din pricina propriei imobilităţi de gândire şi de acţiune rolul de principal motor al dezvoltării culturii şi civilizaţiei, nu mai are supremaţia economică, a murdărit secolul al XX-lea cu cele mai mari rele din istorie, nu mai este principalul ordonator şi gestionar al strategiilor politico-militare şi al activităţii economice mondiale, în impotenţa lor, decidenţii ei îşi varsă năduful asupra Statelor Unite pe care, în pofida statutului de aliat, le acuză de toate relele ce pot fi scornite de mintea umană. Cele opt capitole ale cărţii însoţite de o concluzie inventariază felul în care se exersează antiamericanismul francez, respectiv occidental, contradicţiile ce se nasc în chiar sânul atitudinii antiamericane, ura şi ororile pe care un astfel de sentiment le înmagazinează, amplifică şi perpetuează, inexactităţile, minciunile, răstălmăcirile, argumentaţia trunchiată de care se slujesc campionii antiamericanismului spre a-şi susţine demersul, simplismul descurajator pe care-l ascund unele luări de poziţie ale câtorva importanţi lideri europeni şi care se concretizează în elaborarea unor politici antiamericane mai mult sau mai puţin agresive.

Sintagmele „unica supraputere” cu varianta „unica hiperputere mondială”, ori „jandarmul mondial” circulă, din câte se vede, nu doar în nesemnificativele medii politice reacţionare româneşti, ci şi printre fruntaşii politicii Europei Occidentale. Că Franţa bunăoară, are o problemă cu Statele Unite s-a dovedit nu doar pe vremea generalului De Gaulle, ci chiar recent, cu ocazia solemnităţilor dedicate aniversării a 50 de ani de la debarcarea aliaţilor în Normandia. Atunci s-a putut observa cu ochiul liber că prezenţa lui Gerhard Schröder, care e, carevasăzică, urmaşul foştilor cotropitori, a pus gazdelor franceze mai puţine probleme decât cea a puţin charismaticului George W. Bush, succesorul celor graţie cărora a fost posibilă eliberarea Franţei şi a întregii Europe occidentale. Probleme cu America par să aibă şi celelalte ţări din bătrâna Europă, mai puţin Anglia, iar respectivele probleme s-au cam amplificat cu ocazia ofensivei antiirakiene ale căror consecinţe Revel nu a mai ajuns să le evalueze.

În opinia gânditorului francez, miezul sau chiar misterul antiamericanismului nu rezidă în dezinformare, ci în voinţa de a te lăsa dezinformat. Lăsându-ne dezinformaţi nu realizăm că liderii antiamericanismului şi campionii antimondializării sunt duşmanii liberalismului şi posesorii unei gândiri de tip totalitar-comunist, nu înţelegem că hiperputerea americană de azi nu reprezintă decât consecinţa directă a ne­putinţei europene „de astăzi, de ieri şi de alaltăieri”, că Statele Unite funcţionează drept ţap ispăşitor pentru toate relele din lume, că asupra lor se concentrează acuzaţii dintre cele mai diverse (uneori dintre cele mai fanteziste), că li se impută primitivismul economic, politic, social, cultural. Ne grăbim să denunţăm ignoranţa americanilor acuzând slaba calitate a învăţământului de acolo, uitând că în SUA funcţionează cele mai celebre şi mai râvnite universităţi de pe Glob, denunţăm imperialismul cinematografiei americane şi impunem un fel de protecţionism cultural servindu-ne de deviza „51% Europa”, omiţând că prin taxe suplimentare filmul american subvenţionează cinematografia europeană, acuzăm Statele Unite că ar fi tărâmul violenţei şi al dezordinii făcându-ne că nu băgăm de seamă starea deplorabilă în care se află respectarea ordinii şi respectul pentru lege în civilizata noastră Europă, nu vrem să ţinem cont de faptul că romanul american a influenţat cel mai mult stilistica şi structura romanului european modern, denunţăm imperialismul limbii engleze exercitat pe filieră americană uitând că astfel se stimulează procesul fecundării intraculturale ş.a.m.d. Antiamericanismul — crede Revel — se bazează pe o viziune totalizantă, dacă nu chiar totalitară, iar Europa, în general, şi Franţa, mai cu seamă, îşi caută absolvirea propriilor erori morale şi a groteştilor sale greşeli intelectuale prin proiectarea lor asupra uriaşului angrenaj reprezentat de SUA. Nu încape îndoială că Jean-François Revel e un bun avocat al Statelor Unite, iar pledoaria lui demontează multe clişee care intră în joc atunci când se face o falsă evaluare a valorilor americane. Revel însuşi îşi nuanţează pledoaria, spunând că SUA nu sunt scutite de greşeli, că acestea trebuie denunţate, dar numai în urma unei analize autentice, nepărtinitoare. Altfel spus, aveau dreptate filozofii francezi de odinioară, atunci când spuneau că „perspectiva creează fenomenul”. Or, din perspectiva mea fără americani ţările Europei de Est nu ar fi scăpat de comunism, tot la fel cum actualii guvernanţi de la Bucureşti sunt niţeluş cam prea servili atunci când e vorba să îndeplinească orice dorinţă venită de la Washington. Şi tot din perspectiva mea, războiul împotriva terorismului e departe de a se fi încheiat, iar în Irak lucrurile nu merg nici pe departe atât de bine precum ar vrea americanii. Aşa că, din aceeaşi perspectivă, totul e ca unui antiamericanism prostesc să nu-i opunem un proamericanism fanatic. E principala învăţătură pe care am desprins-o citind cartea filozofului francez.

Mircea Morariu

 ↑

Florian Dudaş

Vămile destinului. Scrisori inedite de la Lucreţia Suciu (1891-1900)

Editura Lumina, Oradea, 2004

Harnicul cercetător bihorean Florian Dudaş a publicat recent în Editura „Lumina” din O­radea un interesant volum de corespondenţă intitulat Vămile destinului. Scrisori inedite de la Lucreţia Suciu (1891-1900). Scrisorile sunt adresate de ea şi de soţul său Wilhelm Rudow unei prietene de copilărie a poetei, Lucreţia Costa din Deva, şi au fost descoperite de cercetător în Arhivele Statului din Deva, unde au fost depuse de avocatul Victor Şuiaga. Recuperate din acest fond, Florian Dudaş le-a pregătit pentru tipar însoţindu-le de o amplă prefaţă şi de o serie de note. Preocupările sale pentru valorificarea moştenirii literare a Lucreţiei Suciu sunt ceva mai vechi, în intenţia autorului stând — după cum ne mărturiseşte el însuşi — şi preocuparea pentru a realiza „o carte despre viaţa şi opera scriitoarei Lucreţia Suciu”, căreia i-a tipărit, în 1991, într-un volum separat, interesanta nuvelă Logodnica contelui Stuart, inspirată şi ea din viaţa intelectualităţii bihorene de la sfârşitul sec. al XIX-lea. Chiar dacă nu şi-a dus intenţia până la capăt, autorul lucrării de faţă realizează încă un pas important înspre traducerea în faptă a acestei idei, publicând cele peste 40 de scrisori inedite ale poetei bihorene cu prietena sa deveancă, din care se poate reconstitui cu lux de amănunte viaţa chinuită a acestei scriitoare şi nefericirile îndurate de ea de-a lungul celor din urmă ani din viaţă. Lucreţia Suciu e o nefericită pe care greutăţile vieţii de familie o copleşesc şi care renunţă încet-încet la orice muncă creatoare.

Lucreţia Suciu este fiica preotului Petru Suciu din Sepreuş şi a Mariei Suciu-Bosco, cea dintâi poetă din Bihor care s-a afirmat în paginile „Familiei”. Bolnavă de nervi, Maria Suciu a sfârşit într-o casă de nebuni din Budapesta, la 50 de ani, în 1891. Fiica ei, Lucreţia Suciu, se făcuse deja cunoscută ca poetă în cercurile literare transilvănene şi în cele junimiste, încât, în 1890, când Rudow îl cunoştea pe Bogdan-Duică, acesta îl îndemna să-i scrie poetei de la Ucuriş pentru informaţii literare diverse. Între cei doi se înfiripează o corespondenţă, care îl aduce pe intelectualul german în 1891, la Ucuriş, întâlnire care se soldează cu căsătoria dintre ei la 11 octombrie 1891. A fost un fel de căsătorie la prima vedere, aşa cum o descrie şi Lucreţia Suciu prietenei sale de la Deva în scrisoarea care i-o adresează la 4/20 nov. 1891: „A venit, ne-am văzut şi ne-am cununat, foarte îndestuliţi unul de altul (...) Rudow e filolog eminent, scriitor bun şi apreciat, (pre)cum şi poet foarte bun. Pe cât de bune calităţi spirituale posedă, pe atât de bun şi gingaş soş e”.

N-a trecut însă nici un an şi părerile sale despre soţul ei se schimbă radical. În urma criticilor pe care şi le-a atras cartea acestuia, Geschichte des Rumanischen Scriftums, apărută la Wernigerode în 1892, cei doi au dispute privind modul în care Rudow trebuie să răspundă criticilor. În timp ce Lucreţia e de părere să nu le bage în seamă, Rudow îşi face mult sânge rău pentru observaţiile făcute, ceea ce duce la adevărate ciocniri temperamentale. Lucreţia Suciu îi dezvăluie prietenei sale toate aceste defecte de comportament pe care are ocazia să le cunoască acum, scriind grele cuvinte de acuză la adresa tânărului ei soţ, mai mare doar cu un an ca ea (Rudow era născut în 1858, iar Lucreţia în 1859). Iată ce scria ea în ianuarie 1893 prietenei sale de la Deva: „Tocmai aşa de bine nu pot aproba toate cele scrise de bărbatul meu, care, dacă şi când e mânios e dracul întrupat. Cerbicios, îndărătnic, grob ca un porcar şi scurt: unnahbar.” Ea e nemulţumită mai ales de faptul că soţul ei vrea să dea un răspuns polemic dur, adversarilor, pe când părerea ei e să ignore, ori să le răspundă „cumpănit şi serios”. Dar el e vehement şi aceasta e cea mai ruşinoasă şi dejositoare însuşire omenească pentru mine (...). Dacă cei de la „Tribuna” au fost incorecţi (ceea ce au fost, se înţelege!), nici Rudow nu-i prunc, numai azi noapte născut.

Aceste fricţiuni, controverse şi disjungere de păreri ajung să-l scoată din minţi şi pe Rudow, care şi el scrie aceluiaşi interlocutor cuvinte grave la adresa Lucreţiei: „Dacă vehemenţa e ceva dejositor pentru d(umnea)ei, de ce nu şi-a luat un miel de bărbat? De ce m-a luat pe mine, care i-am trimis Lucifer, accentuând că eu sunt el, din fir în păr; nu sufăr nici un rău, nu uit binefaceri, nici rele”. Şi mai departe, greţos de justiţiar: „La dracu, de ce nu se mărită după Haşdeu, Seinean, Gion, atât sau cu toţi laolaltă? De ce, dacă-i plac mai mult minciunile d(umnea)lor decât adevărul meu?”

Rudow ar fi dorit aici o soţie iubitoare şi tandră care să-i ţină partea în orice situaţie, indiferent că avea dreptate sau nu, care să-i fie aproape, solidară, şi nu una care să fie de partea adevărului, sesizând exagerările şi dintr-o parte şi din cealaltă. Ori, Lucreţia Suciu nu dă încă dovadă de tactul necesar pentru ca lucrurile să se aplaneze şi familia să-şi poată regăsi liniştea. Prietena sa de la Deva a făcut însă tot ceea ce era necesar pentru a readuce pacea şi liniştea în proaspătul cămin al celor de la Oradea. Lucreţia Costa e o interlocutoare plăcută şi plină de solicitudine, care urmăreşte cu atenţie tot ceea ce se întâmplă în familia prietenei sale scriind, pe rând când unuia când celuilalt. Pentru a netezi căile dintre ei, ea îşi invită prietena la Deva, dar cei doi nu-şi găsesc deocamdată timp pentru asta. Familia Rudow e preocupată de o nouă propunere care a venit din partea lui Cornel Diaconovici, aceea ca să se mute la Sibiu, unde W. Rudow ar fi devenit redactor la revista „Romanische Revue”, pe care C. Diaconovici o scosese cu începere din 1885 mai întâi la Budapesta, apoi la Viena, Sibiu şi Reşiţa. Remuneraţia pe care i-o oferea lui Rudow era destul de mică, abia 600 de florini, fapt care o nemulţumeşte din nou pe poetă care crede că din banii aceia nu se vor putea descurca.

Cei doi se mută într-adevăr la Sibiu la 15 ianuarie 1893, găsindu-şi o locuinţă de care poeta e mulţumită într-o oarecare măsură, sperând că vara va fi şi mai plăcut. N-a fost să fie, căci cei doi vor sta la Sibiu doar până în mai acelaşi an, reîntorcându-se din nou la Ucuriş. Reîncep migrenele şi răcelile Lucreţiei („sunt cu un catarh straşnic”) şi ea este nevoită să reia munca de gospodină („o ştii tu că la noi pe sate, numai de lucru şi oboseli economice nu ducem lipsă”). Ea ţine vite şi cloşti, are „săpaşi” la lucrul câmpului, ţine purcei, din vinderea cărora speră să poată pleca până în Germania. („Am pui de găină vreo 90, de raţă 25... Purcei încă avem vreo 56, în ei am toată nădejdea că vom merge la Halle”). La Halle avea loc sărbătorirea universităţii de acolo, la care Rudow ţinea să fie prezent. Până acum se credea că întâlnirea dintre cei doi a avut loc cu acest prilej, dar Fl. Dudaş demonstrează că ei s-au cunoscut prin scrisori începând din 1890, că s-au căsătorit ân 1890 şi că au fost la Halle împreună. Ce e de spus e că viaţa la ţară o absoarbe tot mai mult pe Lucreţia Suciu, căreia nu-i mai rămâne timp pentru activităţi intelectuale („Grădina, albinăritul sunt ocupaţiile mele de peste vară”, scrie ea la un moment dat, plângându-se adeseori de traiul ei de „ţărancă”, cu palmele crăpate şi roşii). Singurele ei ieşiri se rezumă la câte o excursie făcută la Stâna de Vale sau la concertul susţinut de tinerimea din Oradea, unde a avut prilejul să-l întâlnească pe Iosif Vulcan. Un alt moment notabil a fost vizita la Ucuriş a lui Miron Pompiliu unde a venit cu soţia când au mai ieşit din monotonie. Ucurişul îi e din ce în ce mai nesuferit şi prin faptul că lipsa de spaţiu e torturantă. („Suntem aşa de ticluiţi cu odăile astea mici, încât idee nu ai.”), ca apoi să scrie de-a dreptul: „Casa rece, o huşdulă afurisită şi strâmtă, apoi să fii în pace în ea, în frig şi ger”. Faptul acesta, ca şi întâmplarea că tatăl său s-a pensionat, îi determină pe Rudowi să-şi cumpere în cele din urmă o casă la Oradea, în vara anului 1896, când speră să poată duce o altă viaţă aici. De altfel, Rudow e plin de proiecte şi nu se mulţumeşte cu scrisul şi colaborările ocazionale, cu traducerile din Vlahuţă şi alţi scriitori români. El cumpără o tipografie, la care vrea să editeze şi ziarul „Dreptatea” din Timişoara, să tipărească „Vulturul” şi să scoată o foaie literară, „Românca”, şi o alta populară, politică, de trei ori pe săptămână, cu numele „Crişana”, cu 7 florini pe an, amândouă cu 10 florini. Planul dă greş din lipsă de abonaţi, astfel încât cei doi se mulţumesc să scoată doar o publicaţie literară, numită „Foaie literară” şi nu „Româncă” (probabil titlu mai greu de acceptat de către autorităţi), din care iese un număr de probă în aprilie 1897. Îi vor avea de colaboratori pe G. Coşbuc, Maria Cunţan, Ioan Scurtu, Il. Chendi, Ion Pop Reteganul, G. Bogdan Duică, Sever Secula, Vasile Sala, dar în curând redactorii vor constata că e multă muncă şi rezultate materiale puţine, ceea ce îi va determina să sisteze publicaţia la 7 noiembrie 1897, după numai 30 de numere. Realitatea e că Lucreţia o duce cu sănătatea „prost de tot” şi că nici Rudow nu era prea bine, iar ea e „nervoasă, propădită de tot”. Nu mai e în stare să scrie ceva nou, şi reia doar lucruri vechi. În martie 1898 comunică că s-a răcit iar şi „iar am zăcut 3 săptămâni”. În zadar e mersul la băile din Oradea, boala de care suferea, tuberculoza, îşi face drum tot mai adânc în pieptul ei, iar pentru boala ei „scalda de la Felix” n-ar fi tocmai indicată, dar ea nu-şi dă seama ce face. E tot mai apatică, mai tristă („De când a murit însă mama, am mântuit şi cu buna dispoziţie ce am avut-o atunci”). Munca de la Ucuriş („eram silită nu odată să adap şi hrănesc şi vitele, caii, porcii”, „arsă de soare şi vânt” adeseori, trăind „retrasă de societatea oamenilor”, „cu mâna-n pisatul puilor şi de umezeală încremenesc aşa-zicând manile”, o fac tot mai „ursuză, pesimistă”). Mai târziu, la Oradea, intervin alte treburi tot atât de presante: „De luni până sâmbăta dimineaşa, ce expediez toate numerile, sunt în veşnică agitaţie cu una, cu alta, ba corecţii, ba cetirea manuscriptelor, ba tot aşa”. Bucuriile ei au fost puţine şi extrem de rare: „La teatru de vreo 6 ori în viaţă, la concert numai atunci când ai debutat tu la Arad, mai departe nu cunosc nimica”. De aici vine şi refuzul ei de-a mai scrie: „Dragă, am ajuns aşa zile de nici gîndi nu pot la scris, de greutate ce mi-e. Nu pot şi pace! Trebuie că e fluxul boalei mele această ură de scris”. Nici măcar folclor nu poate aduna, aşa cum mărturiseşte într-o altă scrisoare: „Nici vreme, dar nici dispoziţie nu am avut, în cei 6 ani şi jumătate cât am stat în Ucuriş, a mă adânci în poveştile, descântece şi alte de-ale poporului”. Îi pare rău, că d-şoara Sevastos de la Iaşi îi solicită materiale în acest sens şi ea nu poate să-i trimită nimic.

Acestea sunt zbuciumările şi mărturisirile Lucreţei Suciu de-a lungul celor 40 de scrisori trimise prietenei ei de la Deva, Lucreţia Costa. Sunt multe dezamăgiri în ele, dar sunt şi câteva informaţii binevenite privitor la activitatea ei şi a lui W. Rudow. Acesta a vrut cu tot dinadinsul să scoată o revistă chiar şi litografiată, lucru cu care Lucreţia n-a fost de acord. A practicat la Oradea un sistem de retuşare a fotografiilor, şi la un moment dat s-a gândit să înfiinţeze şi o librărie. Interesul său pentru ro­mâni a fost statornic şi demn de toată atenţia. La fel s-a întâmplat şi cu sora sa, Ana, care a stat mulţi ani cu familia Rudow, căsătorindu-se în cele din urmă cu publicistul bănăţean Corneliu Liuba. Cei doi soţi Rudow au avut un destin asemănător, murind unul după altul la o vârstă destul de tânără. Rudow a murit la Oradea, la 16 aprilie 1899 la 41 de ani, iar Lucreţia un an mai târziu, la 5 martie 1900, la 40 de ani. Efortul lui Fl. Dudaş de a le readuce în actualitate activitatea şi preocupările este notabil şi cartea de faţă are toate calităţile unui roman epistolar sui-generis.

 Mircea Popa

  ↑

Cel dintâi Caragiale

La împlinirea a 120 de ani de la naşterea lui Horia Petra-Petrescu, profesorul orădean Ioan Derşidan a avut inspirata idee de a căuta, descoperi şi traduce în româneşte cea dintâi monografie care i s-a consacrat marelui clasic român, I. L. Caragiale, destinată a fi teză de doctorat şi susţinută public la Leipzig în noiembrie 1910, evenimentul a beneficiat chiar de prezenţa lui Caragiale, după cum sună o telegramă de felicitare pentru părinţii candidatului din Ardeal, cu care clasicul nostru se aflase şi până atunci în relaţii de corespondenţă. Teza, întitulată Ion Luca Caragiales Leben und Werke. Inauguraldissertation zur Erlangung der Doctorwurde, a fost publicată în anul următor la Leipzig în Anuarul Institutului condus de Gustav Weigand. Acolo a fost citită şi folosită de către unii exegeţi ai dramaturgului, dar cunoscută numai tangenţial şi pe porţiuni restrânse. Sărbătorirea anului Caragiale în 2002 a adus în atenţia unor specialişti teza cu pricina, iar Ioan Derşidan a făcut un drum la Leipzig şi cu ajutorul romaniştilor Rudolf Windisch şi Klaus Bochmann, a reuşit s-o xeroxeze şi s-o aducă în ţară, unde graţie germaniştilor Orlando Balaş, Veronica Bucium şi Ruxandra Chişe, teza a fost tradusă şi publicată în cele din urmă la Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj, în 2004. Ea beneficiază de o prefaţă a editorului şi de o postfaţă a lui Klaus Bochmann, care vorbeşte mai ales de şcoala dialectologică creată la Leipzig de Weigand şi de preocupările acestuia în domeniul romanisticii.

Dar să vedem mai întâi cine a fost Horia Petra Petrescu. Pe numele lui adevărat Horia Septimiu Dumitru Petra-Petrescu, s-a născut la (1848-1923). Funcţionar la Banca „Albina”, bibliotecar al Astrei, culegător de folclor şi povestitor încadabil în cuvântul „realismului poporal” al „Tribunei”, cu colaborări la mai toate calendarele şi revistele din Ardeal, cu povestiri şi traduceri semnate în mare majoritate Moşul. Tatăl s-a îngrijit cu atenţie de educaţia fiului, acesta învăţând la gimnaziul din Braşov însumându-şi bine şi limbile germană şi latină, şi lăsându-se atras încă de pe acum de preocupările sale literare, scoate două reviste şcolare, „Die Distrag” (De râs) şi „Furnica”, pe care le scrie aproape singur, lăsând apoi în manuscris numeroase impresii de călătorie din Austria, Italia, România etc. Se înscrie în 1903 la Facultatea de Litere din Budapesta pe care o părăseşte în anul următor pentru Viena, unde îşi ia licenţa în 1906. În martie 1906 e la Praga, în iunie la Graz, colaborând la „Viaţa românească” şi activând în cadrul „României June” cu conferinţe. În toamna anului 1906 se stabileşte la Leipzig, audiind cursurile lui Wund şi Volkelt, din ultimul şi începând să traducă (Arta, morala şi cultura,  Braşov, 1909). Intră în relaţie cu Bjornson, scriindu-i o scrisoare la 20 februarie 1908, felicitându-l pentru munca sa de apărare a cauzei româneşti şi călătoreşte apoi prin toată Germania, poposind la Dresda, Weimar, Munchen, Frankfurt, Meinz, Jena, Wartburg, Bayreuth. Îl cunoaşte pe Caragiale, pe care-l vizitează la Berlin, şi se hotăreşte să-i consacre lui teza de doctorat, pe care urma s-o susţină la Seminarul de Romanistică a lui Weigand. Cei doi au numeroase întâlniri şi conciliabule, tânărul trebuind „să treacă cu bine, în timp, probele de foc caragialiene”, cum afirmă Ioan Derşidan. Există şi o corespondenţă a dramaturgului cu tata şi cu fiul care confirmă acest lucru, tânărul Horia publicând în presa transilvăneană unele impresii (şi interviuri) rezultate de pe urma acestor întâlniri, el fiind de acum înainte unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului Caragiale în presa transilvăneană. În timpul primului război mondial a petrecut în mijlocul soldaţilor români de la Praga, legând prietenii durabile cu abatele Zavoral sau cu Urban Jarnik, iar mai devreme după venire e de amintit că a scos Transilvania prima revistă de teatru, „Revista teatrală” (1913), şi deţine roluri importante în cadrul Astrei şi a Societăţii pentru Fond de Teatru Ronân. A trăit mulţi ani la Sibiu, iar după al doilea război e căutat tot mai rar de noua generaţie de scriitori. Mircea Zaciu aminteşte în scrisorile lui către Ion Brad faptul de a-l întâlni la Sibiu, iar Victor Iancu şi cu Aurel Buteanu se străduiesc că-i obţină în anii '50 o pensie, căci trăia destul de strâmtorat, după cum arată Cornel Ungureanu în recenta lui carte Despre Cercul Literar de la Sibiu (Timişoara, 2004).

Ediţia scoasă de Ioan Derşidan în colaborare cu Rudolf Windisch este bilingvă, cititorul având la îndemână atât textul original al disertaţiei, cât şi versiunea în limba română. Cartea este importantă şi astăzi pentru noi românii, deoarece lucrarea lui Horia Petra-Petrescu este cea dintâi monografie care s-a consacrat dramaturgului nostru şi cea dintâi apărută într-o limbă străină favorizând astfel cunoaşterea şi receptarea scriitorului nostru în lumea cărturărească din Occident. Structura cărţii este una clasică, prezentându-ne atât viaţa, cât şi opera scriitorului. Biografismul este însă redus la minimum, cea mai mare parte a lucrării fiind consacrată analizei atente a scrierilor sale. Iată pe scurt cum arată structura lucrării discutate aici: o motivaţie, urmată de prezentarea ediţiilor, a vieţii scriitorului şi a Momentelor caragialiene. Capitolul al doilea este consacrat Comediilor, tratat pe bază de „caracteristici” ale personajelor şi ale comicului de situaţie. Urmează un capitol închinat prozei scriitorului, în care nuvelistica caragialiană este pusă în relaţie cu naturalismul francez şi rus, după care urmează analiza principalelor nuvele. Capitolul ultim se ocupă de Drama caragialiană, în speţă de Năpasta, dar are în vedere şi unele deschideri mai largi privitoare la Stilul caragialina, la scepticismul dramaturgului şi un capitol final intitulat Influenţa lui Caragiale asupra literaturii române. Cu toate că împrejurările vieţii sale l-au determinat să ia calea exilului, participând în consecinţă mai puţin la viaţa literară din ţară, autorul e de părere că scrierile sale au rămas neîntrecute: „Niciuna dintre noile piese de teatru nu se pot lua la întrecere cu O scrisoare pierdută sau cu Năpasta”, coinchide autorul.

Văzut cu toată obiectivitatea necesară, acest prim Caragiale din critica românească şi străină reprezintă o operă demnă de luat în considerare. Cu tot caracterul ei rezumativ şi sintetic, fără extensii prea mari în nici un domeniu, punctele şi problemele luate în discuţie sunt cele majore şi de real interes pentru opera dramaturgului nostru. Desigur că nu poate fi eludată nici partea documentară, elaborată sub stricta îndrumare a scriitorului punându-se astfel în circulaţie cea dintâi biografie exactă a omului de teatru. Apoi, perspectiva generală e dată de străbaterea pas cu pas a unui număr important de ziare şi reviste şi de o bibliografie de orientare care înglobează nu numai lectura unor critici contemporani din ţară (N. Iorga, T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Al. Olănescu, D. Rosetii, Il. Chendi, I. Scurtu, G. Bengescu), dar şi a unor critici esteticieni şi filosofi străini, precum Konrad Lange, Th. Lipps, Volkelt, Taine, Lemaîntre, Richarda Hugh, Rob Arnold, Réné Doumic, Vogué etc. Literatura practicată de Caragiale e pusă în legătură de la bun început „cu perioada de tranziţie” a societăţii româneşti, iar „momentele” sunt „secvenţe” din această lume încă neconsolidată. Trecerea spre teatru este făcută printr-o incursiune documentată în istoria teatrului românesc, iar caracteristicile personajelor rezultând din chiar înfăţişarea rezumată a principalelor comedii. Iată câteva caracteristici: tipurile înfăţişate de dramaturg aparţin în mare majoritate vieţii de mahala; femeile sunt nespus de limitate intelectual ele sunt deosebit de arierate fiind luate din toate clasele sociale: jurnaşişti, avocaţi, profesori, poliţai târgoveţi, funcţionari, oameni din armată dovedesc cu toţii o cultură redusă şi o existenţă bazată pe învârteală. Cât priveşte modul lor de realizare, autorul invocă „comicul de situaţii şi cel de limbaj”, o bună „conturare a personajelor”, o bună strategie dramatică, fapt pentru care scriitorul nostru este comparat cu Scribe, Sardou şi Ibsen. „Originalitatea acestor opere constă în faptul că el a introdus tipul de mahalagiu al capitalei româneşti în literatură”, spune autorul. Operele sale nu sunt amorale, e în ciuda acuzaţiilor aduse, în general el refuzând să fie un moralist, ci mai degrabă un ironist şi un satiric, având la bază o filosofie sceptică asupra vieţii. Scrisul său e de calitate, autorul întreprinde şi o analiză a stilului şi a limbii favorite de scriitor, şi are puţine fluctuaţii de la o operă la alta, de la un gen la altul. „El îşi face cariera prin comedii. Ne aşteptăm la o linie ascendentă. Dar scrisul său nu stagnează, nici nu urcă, excepţie făcând piesa Năpasta”. Nu se poate vorbi despre literatura română fără a se vorbi de Caragiale, concluzionează el, lumea românească nefiind nicăieri mai bine surprinsă ca în opera acestuia. Întâiul Caragiale este după opinia noastră o lectură utilă şi necesară comentatorului de literatură română, iar ediţia îngrijită de Ioan Derşidan vine să umple un gol şi să înlăture o stare de fapt care se cerea neaparat remediată.

 Mircea Popa

↑