Nr. 9 (467) Septembrie 2004

„Familia” deschide această rubrică dedicată literaturii maghiare. Editorii şi autorii pot expedia cărţile pe adresa noastră, asigurându-i că vor ajunge în posesia doamnei Molnár Judit.

Timp şi timpuri

Ar putea fi un documentar, un tratat psihologic asupra caracterelor, ar putea fi un roman poliţist, un studiu sociologic, beletristică postmodernă, un referat ştiinţific despre baza psihosocială a creaţiei, ar putea fi... Dar cartea lui Hajdú Farkas-Zoltán, Doi saşi – o trădare ( Editura Koinónia Cluj 2004), nu este nici una, nici alta, ci toate cele amintite laolaltă. Complexitate fertilă. Ca un opus al lui Bach. Opera este compusă după modelul cantatelor marelui muzician: Preludiu, Arii, Intermezzo şi Coda. În Preludiu autorul prezintă cu stricteţe filologică datele biografice ale celor două personaje; cele două Arii sunt confesiunile la persoana întâi ale celor doi, iar Intermezzo este „interpretat” de autor. Conţine reflexii lirice, schiţe filozofice, portrete instantanee, dialoguri surprinse întâmplător, toate acestea pe marginea unei filmări documentare. Parcă ar fi pietrele unui pod între trecut şi prezent. Între Timp şi Timpuri. Cartea se încheie cu o Coda, un fel de „Povestea vorbii” în limbaj arhaic pentru cei care au urechea să audă cuvintele veacurilor şi ochii să vadă ce se lasă văzut.

Cei doi saşi din titlu sunt personaje reale. Amândoi ardeleni, amîndoi scriitori: Hans Bergel şi Eginald Schlattner. Rădăcinile sunt comune, bine înfipte în istoria de opt secole şi jumătate a saşilor transilvăneni. Şi trunchiul este comun: în acelaşi timp au fost tineri, au început să aibă păreri despre lumea din jur şi acum tot în acelaşi timp pune mâna pe ei securitatea şi sunt arestaţi. Este clipa când copacul zvelt nu se mai înalţă drept spre ceruri ci îndreaptă două ramuri în două direcţii diferite: una o trădează pe cealaltă.

Hans Bergel este arestat în 2o aprilie 1959 şi peste cinci luni condamnat la 15 ani de muncă silnică şi 5 ani de suspendare a drepturilor cetăţeneşti. Este eliberat în 1964 cu amnistia generală pentru deţinuţii politici. În 1968, mulţumind intervenţiei lui Günter Grass, emigrează în Germania, unde din 1970 este redactorul ziarului Siebenbürgischer Zeitung, pînă 1989, când îşi dă demisia din redacţie, ajungând la concluzia că istoria de opt secole a saşilor din Transilvania se apropie în mod irevocabil de sfârşit.

Eginald Schlattner este arestat în 1957 şi anchetat în legătură cu activitatea unor cercuri studenţeşti care au simpatizat cu revoluţia din Ungaria. Luni de zile refuză să vorbească, dar „îşi schimbă tactica” şi depune mărturie. Este reţinut doi ani, pe urmă eliberat. În 1973 se reînscrie la teologie şi din 1978 este preot la Roşia (lîngă Sibiu).I-au rămas puţini enoriaşi, dar şi-a asumat şi funcţia de preot în penitenciarul de la Aiud şi Codlea.

Secolul 20 este secolul marilor ideologii extremiste, ceea ce presupune şi mari fapte de eroism, de trădare, mari prietenii şi mari schimbări la faţă – totuşi povestea celor doi saşi şi trădarea unuia dintre ei nu provoacă senzaţia de déja vu. Căci autorul face parte dintr-o altă generaţie decât cei doi eroi ai săi (s-a născut în 1959, cu trei luni după procesul scriitorilor saşi), în consecinţă are altă perspectivă, alte puncte de vedere, retrospectiva lui este o privire istorică şi nu amintire subiectivă. Nu numai cunoaşte întâmplările în sine ale celor doi, dar este şi un adept entuziasmat al operelor lor. Şi aceste două structuri se interpun: faptele reale se infiltrează în textura creaţiei şi invers: spiritualitatea operei celor doi iradiază evenimentele petrecute. Această focalizare a lui Hajdú Farkas-Zoltán îmbină timpul trădării lui Bergel de către Schlattner cu timpurile noastre. Trecutul lor apropiat dă naştere întrebărilor şi răspunsurilor prezentului nostru.

*^**

Hajdú Farkas-Zoltan

Doi saşi – o trădare

Preludiu

(fragmente)

1.d. Fragment din protocolul de anchetă al inculpatului Hans Bergel (Tribunalul Militar al Oraşului Stalin [Braşov], 15 septembrie 1959)

Întrebare: În ce an ai predat spre publicare operele intitulate Fürst und Lautenschläger şi Die Strasse der Verwegenen?

Răspuns: În vara anului 1956. Primăvara am participat la un concurs literar şi după premiere am oferit câteva lucrări Editurii Tineretului pentru a le publica.

Întrebare: Recunoşti că prima nuvelă are înţeles ambiguu şi că propagă tendinţe fasciste, naţionaliste şi mistice?

Răspuns: Nu recunosc, ba chiar pot dovedi că această afirmaţie este falsă.

Întrebare: Care dintre aceste opere a apărut la Editura Tineretului?

Răspuns: Ambele au apărut.

Întrebare: Despre ce este vorba în Fürst und Lautenschläger?

Răspuns: Eroul principal este un bard care se alătură poporului şi propagă în sânul populaţiei Braşovului ideile revoltei.

Întrebare: Oare nu crezi că ideea nuvelei este incorectă dacă acţiunea începe cu apariţia principelui?

Răspuns: În nuvelă este vorba despre revolta poporului din Braşov.

Întrebare: Ceea ce este prezentat de dv. în sensul că după intrarea principelui masele renunţă la luptă.

Răspuns: Principele apare şi masele încremenite de frică urmează sfatul bardului.

Întrebare: Scopul celor spuse n-a fost oare demonstrarea faptului că doar marile personalităţi pot forma mersul istoriei şi că masele nu au nici un rol în toate astea?

Răspuns: Nu înţeleg întrebarea.

Întrebare: Din modul cum prezentaţi dv. personajele reiese că numai personalităţile importante şi nu masele formează istoria.

Răspuns: Nu m-am gândit nici o clipă la aşa ceva. Ceea ce este foarte important e divergenţa între principe şi bard. În nuvelă este vorba despre revolta tuturor straturilor sociale, dar mai ales a săracilor braşoveni contra lui Báthory. Nu admit ca nuvela să fie diminuată prin interpretarea metafizică a unor fragmente. Libertatea în cauză este clar definită de bard. Se simte personal răspunzător pentru ea, despre asta vorbeşte în tot cursul nuvelei. Este un revoluţionar consecvent, care evită orice intenţie împăciuitoare, şi prin faptul că refuză chiar şi iubitei să-i cânte se rupe şi sentimental de mentalităţile mic burgheze. Aici nu este vorba de o libertate ruptă din condiţiile sociale. Bardul meu pînă la sfârşit rămâne adeptul libertăţii.

*

(...)

2.d. Fragment din declaraţia martorului Eginald Schlattner ( Tribunalul Militar al Oraşului Stalin, 15 septembrie 1959)

Întrebare: Mărturiseşti că ai făcut cunoştinţă şi cu Hans Bergel. Recunoşti că ai primit de la el o scrisoare în aprilie 1957?

Răspuns: În luna decembrie a anului 1957 am fost arestat, cam atunci am primit scrisoarea de la el. Dar ne-am cunoscut mai devreme, în 1956, la Bucureşti.

Întrebare: Ce poţi spune în legătură cu activitatea lui Bergel?

Răspuns: Ne-am întâlnit în hotelul Union din Bucureşti. Aici mi-a adus la cunoştinţă că a scris o carte care poate fi interpretată din punct de vedere politic în mai multe sensuri. E vorba de Fürst und Lautenschläger. Totodată mi-a explicat şi codul necesar pentru interpretarea corectă a cărţii, adică faptul că tiranul din povestire simbolizează regimul actual, oprimant al libertăţii de gândire a scriitorului. Cu ajutorul acestui cod ideea nuvelei poate fi interpretată ca o critică adusă regimului actual.

Întrebare: În legătură cu această tactică v-a amintit numele unor scriitori germani care nu sunt de acord cu politica regimului nostru?

Răspuns: Aceasta reiese dintr-o scrisoare care mi-a trimis-o în aprilie 1957. Este vorba despre concepţia şi apariţia ziarului Volkszeitung. Cu această publicaţie scopul lui a fost adunarea scriitorilor germani reacţionari. Pe lîngă acestea cu ocazia discuţiilor noastre purtate în Bucureşti m-a sfătuit să-mi trimit scrierile la Editura Tineretului, unde se pot infiltra şi operele care nu sunt pe linie, contrar Editurii de Stat, unde zac nişte jidani vicleni.

Întrebare: Susţii declaraţia predată în legătură cu activitatea lui Hans Bergel?

Răspuns: Da, îmi susţin declaraţia predată în legătură cu activitatea lui Hans Bergel.

*

Intermezzo

Moarte în sărbătoare

Roşia se pregăteşte astăzi de mare sărbătore – mai bine zis în parohia din Rothberg se pregătesc de mare sărbătoare: Schlattner împlineşte astăzi şaptezeci de ani. Parcă nici nu observă că am sosit. Cu o figură disperată, frângându-şi mâinile, aleargă de sus în jos prin odăile cît o sală. Aşteaptă nişte musafiri proeminenţi. Afară de el şi nevastă-sa în sat mai trăiesc încă doi saşi. Începem cu Susanne Lösch. Gospodărie cochetă, cu o poartă mare, arcuită. În capătul casei în formă de L, bucătăria de vară. Aici bate la uşă Helmuth, ghidul nostru. Schlattner i-a ordonat să vină cu noi. E drept, nu stîrnim încredere, noi, flăcăi mahmuri. În uşa camerei scunde apare o bătrânică firavă, cu ochi vioi. Este ora prânzului, chiar la masă stau cu fiul lui venit din Nürnberg în vizită. Dacă ne dă voie s-o filmăm? Are nouăzecişitrei de ani şi pînă acum n-a filmat-o nimeni, spune acoperindu-şi gura cu mânuţele subţiri. Bineînţeles că ne dă voie, doar să termine masa şi după aceea se schimbă. Din bucătărie ne alintă mirosul mâncării de varză cu cimbru. La capătul mesei un bărbat corpolent, în tricou, se luptă cu o bucată bună de costiţă afumată. Helmuth are douăzecişişapte de ani. După spusele lui este singurul care s-a repatriat. S-a simţit străin în ţara strămoşilor, ne mai vorbind că la fuga cea mare a lăsat aici o româncă frumoasă foc. N-a reuşit să uite ochii fetei. S-a reîntors. Şi a devenit om de afaceri, ca toată lumea de fapt. El aprovizionează cu mirodenii de contrabandă măcelarii locului: – Cârnaţi şi salam made in Germany – strigă vesel. Mai nou şi pentru sarmalele de Crăciun se caută mirodeniile lui.

Batic alb de sărbătoare, jacheţică de catifea neagră, fustă bleumarin, nişte pantofi serioşi, închişi, făcuţi de cizmar de ţară. Gábor ar filma-o cum trage apă din fîntînă. O face cu plăcere, cu nişte gesturi de rutină. Ne uităm la ea cu gura căscată. Susana trage apă. Se pregăteşte oare de baie? Zîmbeşte.

Andreas Gross a fost în timpul celui de-al doilea război mondial în armata română. Îşi ridică flanela groasă, duce degetul meu arătător spre mijlocul pieptului. Da, da, acolo a fost împuşcat, nu simt locul glonţului? Vârful tot acolo a rămas. Glonte bun, rusesc, doar când se schimbă vremea îşi face de cap. Acest domn Gross este un omuleţ scund, bine legat. Are optzecişitrei de ani, din gură îi lipsesc dinţii. Că de ce a rămas aici? Fiindcă românii au retrocedat pământurile! Ungurii le-au dat strămoşului său acum optsute cincizeci de ani, românii le-au confiscat acum cincizeci. Cum să plece chiar acum, când în sfârşit şi-a recăpătat drepturile? A angajat nişte români să-i lucreze pământul, dar iese bine la socoteală. Din casă iese o femeie mai în vârstă, tunsă scurt, cu mişcare vioaie. Nu, nu este fiică-sa, e nevasta – dă bătrânul din mâini. Cucoana a fugit exact acum zece ani. Fiică-sa gravidă a chemat-o. A stat vreo două luni, după care se apuca să-şi strângă lucrurile. Şi-a luat deja şi biletul de autobuz, când a sunat-o din Rothberg cea mai bună prietenă, să nu vină acasă, că de acolo toată lumea a plecat. N-au rămas decât românii, ţiganii şi preotul. Din când în când îl vizitează pe nebunul ăsta bătrân – îi prinde mâna soţului -, dar mai mult de două-trei săptămâni nu mai suportă. Bătrânul dă numai din cap şi zâmbeşte. În ochii lui, văpaie de flăcău.

Echipa lui Gábor se duce să filmeze cartierul ţiganilor. N-am chef de imaginile banale ale celor din patria mumă gen case în paragină, drumuri cu noroi, oameni dubioşi cu cizmele de cauciuc, puradei goi bălăcindu-se în băltoace, iatăneardealdulcebagăţiodatăîncap. O vreme mă foiesc în curtea bisericii. De pe copacii imenşi îmi cade din abundenţă ploaia în gât. Pe stradă trece o femeie cu cizme de cauciuc, cărând un băieţel durdu­liu, pe ea o întreb de cârciumă. –La noi nu există cârciumă – neagă şi cu capul. Domnu primar le-a închis pe toate. Căci oamenii s-au îmbătat şi s-au luat la harţă. Băutură numai la magazin se găseşte. E magazinul nevestii primarului. Dar sâmbăta este închis. Casele săseşti de pe strada principală le-au cumpărat familiile româneşti. Una chiar este în renovare: zidarii au proptit o scară lungă la faţadă. Cu dălţile scot stucatura barocă cu inscripţie gotică, înconjurată cu motive de frunze de dafin. Sunt iniţialele fostului proprietar şi ale soţiei. În locul literelor se pune crucea ortodoxă, ca de altfel în curând pe aproape toate casele. E revoltător că în inima mea nu este urmă nici de indignare, nici de regret.

Ciobanii

Un păr uscat la marginea lanului de porumb, de un verde tineresc. La orizont strălucind în lumina dimineţii turnul unei capele de stil roman. Laci întinde nişte pânze imense pe schelele negre. Pânzele morilor lui Don Quijote flutură la capătul podişului strălucit. Acest podiş din castel pare un deal abrupt, Bergel aici vorbeşte despre ciobani, despre români. Astfel, în felul mitic, spunând doar „ciobanii”, dintr-o distanţă de o mie şase sute de kilometri este mai uşor să te entuziasmezi vorbind. Din acest unghi de vedere imaginea este aproape perfectă. Cică acolo toată lume acceptă pe toată lumea, că toleranţa este exemplară, că Transilvania este însuşi miracolul etnologic.

Trebuie neapărat să te eliberezi de origini. Fidelitatea faţă de un neam nu trebuie să degenereze în idolatrie (evrei). Naţionalismul e un păcat împotriva spiritului – păcat universal – din nefericire. Există un singur cuvânt pentru a defini poporul în care m-am născut şi căruia îi rămân credincios pentru că regăsesc în mine defectele lui: minor. Nu e un popor „inferior”, e unul, la care totul devine miniatură (ca să nu spun caricatură), chiar şi nenorocirea. (Nota traducătorului: în original textul lui Cioran apare în limba română.) Migăleală fără somn cu Cioran până dimineaţa.