Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Lidija Dimkovska s-a născut la 11 august 1971 în Skopje, Macedonia. Este absolventă a Facultăţii de Filologie (secţia literatură comparată şi universală) a Universităţii „Sf.Kiril şi Methodiu” din Skopje. Doctorat în literatura română: Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti (2000). A lucrat ca lector de limba şi literatură macedoneană la Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universităţii Bucureşti. În prezent trăieşte în Ljubljana, Slovenia. Traduce din literatura română şi slovenă în limba macedoneană. A publicat următoarele cărţi: Prunci din Este (poezie, coautor Boris Cavkoski, Skopje, 1992, premiu de debut), Focul literelor (poezie, Skopje, 1994), Unghii roase (poezie, Skopje, 1998), Nobel contra Nobel (poezie, Skopje, 2001, 2003, în limba engleză pe Internet), Meta-spânzurare de meta-tei (poezie, traducere în limba română, Ed.Vinea, Bucureşti, 2001, premiul Poesis la Festivalul Poesis din Satu Mare), Nobel contra Nobel (traducere în limba slovenă, Ljubljana, Slovenia) şi Camera ascunsă (roman, Skopje, 2004). Poemele sale sunt traduse în engleză, română, slovenă, spaniolă, slovacă, italiană, rusă, olandeză, chineză, sârbă, germană, albaneză, suedeză, lituaniană, croată şi bulgară.

pH neutru pentru coloana vertebrală

Pântecele meu s-a înăcrit. Cine mă va importa acum?

Le-am spus eu celor de-acasă să nu exagereze

cu frământarea, cu strânsul mâinilor şi celulelor roşii,

căci prin degete nu curge numai esenţă

ci şi pH-ul plenitudinii fără consecinţe asupra vidului.

Ştiu de mult că moartea e doar o neutralizare a vieţii,

un înveliş dulce-acrişor al meningelor,

momeală pentru viermele care mă va devora, moartă fiind,

                                                             o săptămână sau două,

iar vie mă va ronţăi la fiecare metamorfoză a feselor

şi în toate accesoriile lor la modă. Nu sunt nici bază nici acid,

în ultimul timp nu numai pântecele meu,

ci şi coloana vertebrală e gata pregătită pentru muzeu,

sare ca un arc când o îndoi deasupra pământului

ca să-l iubească precum pământul său.

Prin canale secrete mi s-a făcut ofertă

s-o trimit într-o colonie de pictură din ţinuturile meridionale,

vreme de numai trei săptămâni, se va simţi bine acolo,

va dormi în odaia şi în aşternutul episcopului,

se va bucura de bunăstarea mănăstirească,

iar pictori din Europa de Est o vor picta

pe pânze cu nişte culori de unică folosinţă,

trimite-o, îmi spun ei, şi-ţi va fi şi ţie mai uşor fără coloana vertebrală,

păi ce contează trei săptămâni pentru o viaţă atât de dreaptă?

Zile de-a rândul rămân singură cu coloana vertebrală-n baie,

o spăl cu spumă de baie anti-stres,

o frec cu o mănuşă din microfibre,

şi în timp ce o clătesc cu apă distilată pH neutru pentru vertebre,

îi dau sfaturi de comportament propriu unui model dintr-o colonie

şi instrucţiuni de adaptare la mistica de mănăstire.

Pe urmă o învelesc într-o folie de aluminiu,

o împachetez  într-o cutie pentru o lampă cu tub de neon de un metru,

şi cu Rule Turs (pentru câţiva cozonaci şi o sticlă de ţuică)

o trimit în colonia de pictură din ţara mea.

Trecură de-acum cinci săptămâni, or de coloana vertebrală nici  urmă,

un vierme îmi roade inima, pântecele-mi a putrezit,

partea stângă şi cea dreaptă ale corpului

le ţin laolaltă doar cu ajutorul Cosmodiscului,

iar acesta tot mai mult le neutralizează iar pe mine mă îndreaptă.

În ziua aceea când m-au dat la televizor la Publicitate

coloana mea vertebrală mi-a trimis mesaj: „Mătănii sunt

cele care atârnă din buzunarul sutanei părintelui Ilarion

când pe vertebrele mele se roagă pentru cele şapte generaţii de dinainte,

şi atunci mă gândesc la soarta ta neutralizată

şi ştiu, nu eşti nici acid nici bază, nici pentru import nici pentru export,

şi deşi ai fost bună la masaj şi la mâncare chinezească,

pentru mine, draga mea, ai rămas,

atât sub formă de mătănii cât şi sub cea de coloană vertebrală,

pH neutru.

Unghieră

După ce din greşeală am luat cu mine în străinătate

unghiera familiei mele,

unghiile lor cresc fără control şi  inegal,

li se alungesc degetele aiurea,

le străpung  pantofii şi mâinile necunoscuţilor când îi salută,

vecinii de spaimă nici nu-i mai ascultă pe ascuns,

îi sun de departe şi între două ţipete

vreau să le fac pe plac cântându-le manelele preferate,

le cer iertare cu gânduri mari de popoare mici,

ce sunt în sfârşit unghiile lungi în comparaţie cu setea mea de adevăr,

nu vedeţi oare că de-acum deveniţi fără de moarte,

iar asta nu ştiu de ce nu vă convine.

Unghiera semideschisă mă priveşte de pe noptieră,

nici ea nu este mulţumită de schimbarea mediului,

asta e o nebunie, ţip eu, am să v-o trimit prin poştă,

dar atunci toţi ţipă şi mai tare, şi de la acest capăt al firului şi de la celălalt:

„Ţi-ai ieşit din minţi? Unghierele se confiscă la vamă!”

De altfel şi eu la trecerea frontierei trebuia s-o ascund în pantoful stâng.

Cei de- acasă mă ameninţă că îşi vor tăia unghiile cu foarfeca de grădinărit,

orice-ar fi! Îi am pe conştiinţă ca pe un colier de ghips în jurul gâtului,

toată noaptea i-am visat cum le sângerau degetele şi leşinau,

dimineaţa m-am trezit cu hemoroizi

şi spiritul meu s-a închis în sine fără aer şi fără scăpare.

Claustrofobia e mai mare între lamele unei unghiere

decât între oamenii uitaţi de Dumnezeu.

Păunul multicolor de pe cuţitaş

a mormăit cu o voce de om:

„Viaţa e alegere de unghii, păr şi piele,

îngrijirea, pe de altă parte, e alegere de dumnezeire.

toata viaţa îţi ronţăi unghiile,

iar pe mine m-ai adus aici numai din încăpăţânare.

Să mă duci înapoi negreşit,

tu fără unghii şi fără Dumnezeu! Sau să-i aduci aici pe ai tăi

să-şi taie unghiile omeneşte.”

Şi într-adevăr, au venit, iar mie nu mi-au aruncat nici o privire,

s-au aşezat confortabil pe patul meu,

şi-au tăiat, şi-au modelat unghiile cu unghiera,

le-au împrăştiat pe podea şi mulţumiţi i-au zâmbit păunului:

„Încă o unghie să mai tăiem, şi mergem acasă.”

Post-recunoaştere

Gata, a venit ziua în care să-mi pun intestinele pe bigudiuri,

pregătindu-mă pentru marele eveniment de a recunoaşte

că arta nu mai este deşi ar trebui, înainte de toate, să fie masaj,

să miroase a atingere tandră a mâinii unui uriaş

şi să curgă prin viaţă ca un ulei eteric de lavanda.

Ce să mai fac acum, când în imaginea reflectată de vitrina cu cărţi

pot să-mi măsor muşchii, pot să-mi încordez forţa,

cu cremă pentru tonifiere pot să-mi tonific inima,

dar nu mai pot, nu mai pot să mă cufund într-un poem ca într-o cadă

dacă e crăpată, coclită, şi fără o spumă bogată?

A venit o vreme ca aceasta, când văduvul ziua doliului

şi-a petrecut-o într-o pijama neagră şi cearşafuri albe,

uitându-se la o emisiune despre dinozauri dispăruţi,

iar eu, epoca aceasta a pantalonilor evazaţi care flutură prin holurile muzicii

s- o pot  numi numai o achiziţie culturală.

Fraţii mei sunt re(tro)fugiaţi în new-expatrierea azilului,

sunt un pitic între manechine, de capot îmi serveşte sacul de gunoi.

Mă adresez boilerului din baie cu „Dumnezeule”,

îl întreb cum să merg mai departe prin lapoviţă cu pântecul înţelenit,

cu o dantură de plastic, cu sângele închegat. Încins şi pasionat,

mă linge în dosul urechii, acolo unde-i ascuns miezul artei:

„Găseşte-ţi ulcior de apă şi  peţitor pentru muz”.

Oh, Dumnezeu rămâne de modă veche chiar şi sub formă de cip

iar arta-i pe mai departe o curcă beată. Toţi suntem unii altora muze,

şi cu bigudiuri, şi fără intestine. Carnea mea e tare, A.,

iar sexul uşor ca o pagină din Biblie.

Pielea ta noaptea e mult doritul premiu la loto,

visul american al fiecărui cimpoi balcanic.

Îmi voi face din el mănuşi care mă vor mângâia ziua

în fundaţiile de artă contemporană

şi voi recunoaşte că arta nu mai este, deşi ar trebui să fie, înainte de toate,

plăcere, elixir, împărtăşanie, masaj, homeopatie.

Moartea liliacului

A sărit peste mine moaşa grăbită alergând spre sala de mese,

de aceea am rămas mică, dar bătrână ca bobul de cafea –

voia lui Dumnezeu încremenită în ceaşca ei,

prima dată văd un astfel de copil liliac, a spus ea,

iar felia de pâine cu margarină şi zacuscă se holba la clarvăzătoare.

În fiecare an ce trece devin tot mai tânără,

mai copilăroasă, parcă sunt o viţică uitându-se la poarta nouă,

iar în pauzele de cafea de tip internaţional

mi-e teamă tot mai mult că îmi va creşte o coadă

şi că se va zbârli asupra ţării mele ca un nume scurtat

pe care de ziua onomastică îl dau de pomană serviciilor secrete.

Pe urmă mă scufund în aura mea păroasă

şi mângâi şi graţiez legătura telefonică întreruptă.             .

O Laima, din oasele lui Ioan de Kronstad nu curge mir

când fâlfâi în aerul de sub  bolta  altarului

şi zăresc în potirul cu linguriţă de argint – una, iar din ea

curge în o mie de gâtleje chihlimbar plin cu călugăriţe antibacteriene.

Într-o stare de har şi eu în jurul gâtului şi în urechi pot purta corpuri străine,

dar o albeaţă va acoperi aripile mele cu repeziciune

şi coada mea va deveni palmier bun de covoare.

De nu s-ar fi strecurat pe ascuns femeile în altar

azi pământul putea fi ca pântecul Lysistratei, nu unul stresat,

iar eu, de n-ar fi sărit peste mine moaşa cu maţele ghiorăindu-i,

azi puteam fi înaltă precum catargul din faţa Naţiunilor Unite.

Dar liliacul numai o moarte are: bobul de stafidă

înţepenit în gâtul gândului ei ocular, o măsură burgheză în aluatul

din jumătatea lui vestică. La sud-est stafidele se servesc

numai în combinaţie cu năut, cu acele bobiţe miraculoase

împotriva surogatelor diareei. Aripele mele s-au umflat,

coada mea s-a deshidratat. Laima, voinţa lui Dumnezeu am dizolvat-o chiar azi

într-un Last Minute zbor, direct spre cordonul ombilical.

 (Traducere din limba macedoneană:

autoarea şi Dagmar Maria Anoca)