Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Cărţile prietenilor

Gheorghe Crăciun

Pupa russa

Editura Humanitas,

Bucureşti, 2004

Nu mai ştiu exact de ce l-am căutat pe Gheorghe Crăciun, în 1990, la Braşov. Prezenţa mea la Braşov se datora soţiei, fostă colegă cu Radu G. Ţeposu, Octavian Soviany, Alexandru Muşina. George era şef la Cultură, în entuziasmul postrevoluţionar pe care acum îl putem considera infantil. (Cine mai ajunge şef la Cultură dacă nu este membru al partidului de la putere sau cel puţin de partea lui?!) Nici nu mai ştiu ce am discutat, doar că am fumat Gauloises fără filtru, ţigări cu care venise din Franţa. În grupul de la Braşov am intrat, ca să zic aşa, promovat prin filtru cultural, după ce Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, plecaţi de la Oradea, au devenit universitari de Braşov. Aşa i-am cunoscut apoi pe Sandu Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, care sînt la fel de buni prieteni ai mei (Dragi ţi-s fetele, Ioane? Dragi! Dar tu, lor? Şi ele mie.), iar cercul a crescut spre Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie.

Marea spaimă în legătură cu viaţa lui George am tras-o împreună cu Călin Vlasie, la mine, la Oradea. Era grav, fusese internat la Tîrgu-Mureş, iar de acolo trebuia dus urgent la Bucureşti, cu elicopterul. Vlasie îl suna pe Bogdan Lefter pentru amănunte, cu sentimentul de vinovăţie că nu e acolo, dar apelînd la doctori pe care eu îi văzusem doar la televizor. Ar fi fost un mare păcat să-l pierdem pe George şi sper că are mai multă grijă de sănătatea lui. Pentru că nu are nici un pic de instinct de conservare, iar cînd se apucă de ceva e… apucat, nu are zi şi noapte, nu măsoară în ore, nu măsoară pur şi simplu.

Cred că Gheorghe Crăciun este, în acest moment, personalitatea numărul unu în cultura română. Mulţi se vor mira de o aşa categorică judecată. Dar Pleşu, Liiceanu, Manolescu? Răspunsul meu este că ei îşi finisează acum statuile (sau opera) pe care le merită.. Părţile de creaţie, de construcţie, de analiză din cultura română sînt susţinute în acest moment de reprezentanţii generaţiei ‘80 care au ajuns, în sfîrşit, la maturitate. Inclusiv în critica literară locul lui Nicolae Manolescu, al lui Mircea Martin sau Eugen Simion etc. este luat de critici aplicaţi sau teoreticieni cum sînt Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Ştefan Borbély, Gheorghe Perian, Ion Bogdan Lefter, Ion Simuţ, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş şi alţii încă de prim-plan în toate centrele universitare. Aceştia mînă astăzi căruţa. Se schimbă naţionala, ca la fotbal. În locul unei naţionale de antrenori, avem una de jucători în formă şi în plină putere. Pentru toţi cei pomeniţi şi presupuşi, cei 15 ani de după 1989 n-au însemnat nici o cotitură morală, nici una estetică, ci mai mult prilejul de îmbogăţire a bibliografiei şi dobîndirea unor noi spaţii de manifestare.

În ce-l priveşte pe Crăciun, el este şi un constructor de instituţii, şi un teoretician al literaturii, şi un creator. Toate, la nivelul de sus, bune pentru export. Asemeni majorităţii colegilor de redacţie, e un scriitor învăţat, are clar configurată propria estetică, nu numai în ce priveşte proza, ci şi poezia. Este, apoi, atent să prindă aşteptările prezentului, de aici şi de aiurea, nu pentru a le face concesii, ci pentru a le împăca cu propriile exigenţe.

Şi ce dacă spun eu, un provincial, despre Gheorghe Crăciun că este o personalitate prima a culturii române?! Voi stîrni cel mult zîmbete ironice. Motivul e simplu: la noi, valoarea trebuie atestată de zeii locului, de conducătorii politici, de conducătorii media, sau de centrele de influenţă culturală. Crăciun este, în acest moment, respectat, dar lăsat să se descurce singur cu piaţa. În România, scriitorii mari au fost făcuţi de lecturile obligatorii, iar de această dată sîntem în faţa unei confruntări cinstite a unui autor cu partea alfabetizată a naţiei.

George a publicat în „Familia” mai multe fragmente din „Păpuşa rusească” – titlul iniţial pentru romanul de faţă. Mi s-a părut, de la început, că va fi cartea reîntoarcerii noastre la literatura adevărată. Ce e aia literatură adevărată nu ştiu prea bine, dar ştiu că nu e cea scrisă la noi sub comunism, pentru că personajele aceleia nu erau autentice, ci făcături. De această dată, eroul-eroina lui Gheorghe Crăciun este autentic(ă). Leon-tina chiar trăieşte în acea lume: senzorial, sentimental, intelectual, social, literal. Viaţa ei este viaţa însăşi. Totul i se lipeşte de corp, aşa cum ni se întîmplă fiecăruia fără să ne dăm seama. Inclusiv cuvintele. Eroina aceasta trăieşte într-un brainstorming (tradus printr-o furtună a simţurilor, formulă despre care se poate vorbi şi legat de tehnica romanului), se consumă în experienţele timpului său, de la cele sexuale pînă la cele politice. Sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă, la adîncime, ci unul al acoperirii succesive pînă la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, pînă la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nici o tensiune, fără sîngele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile. Acesta este marele merit al cărţii lui Gheorghe Crăciun: nu mai este o carte de context, nu are în centrul ei un personaj naturalist pus să experimenteze situaţii, ci un om adevărat, care trăieşte fiecare cută a realităţii, pe fundalul comunismului românesc. Seamănă, într-o oarecare măsură, cu Gluma lui Milan Kundera în această idee a prezenţei umane înaintea contextului care există totuşi în fundal şi este determinant pentru traseele personajului. Dar nu pentru destinul lui. Pentru că nu are destin. Are doar trăire. Care trăire oboseşte cînd nu-şi mai recunoaşte nici un sens. Tensiunea scade atunci şi sfîrşitul e inevitabil.

Scriitura lui Gheorghe Crăciun este unică în literatura română. Ceea ce încearcă el este să ne facă să percepem lumea textului său cu toate simţurile deodată. Să percepem pînă la urmă şi cuvintele ca şi lucrurile, să le mirosim, să le auzim, să le vedem, să le pipăim într-o  sinestezie firească de altfel. Pentru că nici simţurile noastre nu reacţionează separat. Pupa russa nu e o poveste a lumii noastre, a trecerii noastre prin comunism, ci reprezentarea pînă la carnalitate a ei. Tehnica amănuntului este dusă pînă la acea perfecţiune a reprezentării sinestezice care include şi cuvîntul.

Gheorghe Crăciun ne mai spune că în vremea noastră şi în locul nostru epopeea nu mai e posibilă (poate sub o formă ludică, zic eu) nici cît în Ulysses pentru că protagoniştii nu numai că nu au destin, dar nici biografie. Viaţa se reduce la contactul senzorial care poate fi experimentat ca plăcere în diferite grade sau care se aplatizează în derizoriul personal sau al relaţiei sociale.

Am văzut cîteva cronici despre carte. Mi se pare că unii nu înţeleg nimic. Dacă sînt dintr-o altă generaţie, cred că trebuie ras tot pentru a se afirma ai lor. Din păcate, asta s-a întîmplat ca regulă în cultura română: ştergerea tablei şi inscripţionarea ei cu alte semne. Dar cartea aceasta a lui Gheorghe Crăciun va rezista cu siguranţă. Deşi nu cred că este întru totul pe placul superficialităţii occidentale şi nici nu va avea, probabil, susţinerea diasporei româneşti, promovarea ei în străinătate ar fi o bună deschidere. Mai bună decît prin „obsedanţi” şi chiar decît prin Cărtărescu faţă de care se situează oarecum polemic: fantasmei înălţării îi este opusă corporalitatea căderii. Oricum, cei doi demonstrează că generaţia 80 abia acum ocupă vîrfurile.