Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Cu mâna stângă, cu mâna dreaptă

(corespondenţă trans-atlantică)

Brusca detentă social-politică, în 1989, în Estul Europei, a smuls din camera lor de lucru mulţi scriitori, plonjîndu-i în stadă, în mijlocul mulţimilor exaltate. Nu puţini au fost cei care au schimbat, apoi, rapid, mîna dreaptă a „creaţiei literare”, cu stînga publicisticii imediate. Şi în depărtări, mulţi dintre noi nu am rezistat dorinţei de a ne adresa, în sfîrşit, liber, publiculului de acasă sau din noua casă.

Trecerea de la scrisul strict literar la cel jurnalistic a impus nu doar o adaptare stilistică, ci şi scrutarea unui adevăr oarecum simplificat sau simplificabil, tratat într-o formă mai sumară şi accesibilă. Scriitorul ieşea din nebuloasa adevărului individualizat pentru a înfrunta ceea ce viaţa îi oferea, la un pas, chiar dacă pasul trecea, inevitabil, din proximitate, în Istoria de care cotidianul se înlănţuie.

Retrospectiv privind, rezultatele sînt relative, fireşte.

Destui au fost scriitorii care şi-au găsit, într-adevăr, o nouă înzestrare şi o nouă misiune, întregind-o pe cea anterioară, destui au eşuat într-o ieftină exhibare pamfletară sau în rutina profitabilului comercialism.

O anume senzaţie de zădărnicie pare greu de ocolit cînd recapitulăm vîrstele jertfite în afara vocaţiei. Complementarele angajări nu sînt, totuşi, neglijabile. În momente privilegiate, scrisul converteşte efemerul în durată, dar sîntem definiţi de tot ceea ce trăim şi înfăptuim. Travaliul în contingent revelă, uneori, disponibilităţi nebănuite, când nu şi legitimează o fibră morală care îşi revendică expresia. Dar şi, nu de puţine ori, necesara reevaluare a tensiunilor dintre solitudine şi solidaritate.

*

Revista 22 a sărbătorit, în iulie 2004, 750 numere de la apariţie. O performanţă invidiabilă pentru orice publicaţie, cu atât mai mult pentru una de prestigiu, cu atât mai mult într-o atât de fluidă perioadă de „tranziţie” cum s-au dovedit deceniile post-comuniste ale României. Personalităţi politice şi culturale, incluzînd ambasadorii Germaniei şi Franţei, omagiază, pe bună dreptate, în „ancheta” revistei, locul important pe care l-a avut 22 în promovarea valorilor democraţiei, în dezbaterea la zi şi persistentă a dilemelor restructurării societăţii româneşti.

15 ani de zbuciumată istorie au legat revista de Istoria însăşi, al cărei revelator capitol a devenit.

În miezul evenimentelor sau departe, pe conturul planetar, am fost, atîţia dintre noi, prin intermediul revistei 22, participanţi la viaţa României. Ne putem privi, retrospectiv, istoria personală şi prin asemenea conexiuni, reverberînd în viaţa lăuntrică, nu doar în cea vizibilă şi socială.

*

Prima mea colaborare la 22 s-a produs curînd după apariţie, legată de confruntarea, avută la Washington, la o simandicoasă conferinţă dedicată Estului post-comunist, cu tovarăşul profet Silviu Brucan. Nu ezitasem, în pofida prestigiului de „dizident” cu care se prezenta vechiul-nou nomenclaturist, să luminez, în faţa unei săli uluite, ticurile de rutină marxistă şi partinică, în retorica înnoită conjunctural a fostului diplomat.

Nu ştiu dacă am publicat altceva, ulterior, în afară de două interviuri luate de Gabriela Adameşteanu, dar ştiu bine „momentul Eliade”, în 1992, cînd am încetat orice legătură cu redacţia.

Ruptura a durat 6 ani şi ar fi durat, probabil, pînă astăzi, dacă nu intervenea hazardul unei întîlniri la Viena care a regenerat sensul dialogului. Ezitasem, îndelung, să dau curs invitaţiei organizatorilor după ce am văzut pe lista participanţilor numele redactorei şef a revistei. Sînt intimidat de situaţiile conflictuale şi, cu deosebire, de cele, înmulţite după 1989, cu foşti prieteni. M-am lăsat convins, pînă la urmă, de speranţa că pot evita, fie şi la o astfel de întrunire, pe cei pe care doresc să-i evit.

S-a întîmplat, însă, ca întîlnirea să se producă, neaşteptat, pe stradă, chiar lîngă hotel. Nu m-am simţit deloc în stare să fac pe orbul. În cele cîteva minute ale împleticitei conversaţii, am convenit asupra unei scurte, da, scurte întîlniri de limpezire. A fost scurtă, într-adevăr, şi îmi amintesc exact felul în care am rezumat fostei mele prietene ceea ce se întîmplase. Am citit o anume stupoare în tăcerea interlocutoarei, a cărei replică nu îmi contrazicea argumentele. În final, mi-a propus să reiau, oricît de sporadic, colaborarea. N-aş fi putut promite nimic, mi se părea că greşelile publice trebuiesc corectate public.

Aveam să aflu, imediat după aceea, încă la Viena fiind, că Gabriela Adameşteanu, căci tot despre ea era vorba, regreta publicarea, fără avizul autorului, a textului din '92, neglijenţele cu care operase redacţia, consecinţele neplăcute şi prelungite. Nu părea o complezenţă faţă de un fost prieten, ci rezultatul, mai curînd, al regîndirii însăşi premizei scandalului, ca şi a efectelor pozitive, pe termen lung, pentru cultura română, pe care le-ar putea avea inconfortabila dezbatere pe care o provocasem.

*

În România dinainte de 1989, prietenia noastră fusese confuză, o potenţialitate deviată, mai curînd, în enclava unui grup de prieteni şi prieteni ai unor prieteni. Amintiri, nu puţine, existau, însă, şi erau persistente.

Ne revăzusem, în fugă, la Berlin în 1987 şi ne-am reîntîlnit, apoi, în 1990, în America. „Înţeleg că ar trebui să-ţi mulţumesc pentru venirea mea aici”, mi-a spus Gabriela, la telefon, după sosire. Mulţumirile nu-şi aveau rost, nici nu eram sigur ce influenţă avuseseră bunele mele cuvinte asupra celor care selecţionau bursierii Programului literar din Yowa. Aşteptam nerăbdător revederea, în acel moment atît de încărcat pentru toţi cei din Est. Lungile convorbiri telefonice dintre New York şi Yowa mă plonjaseră într-un trecut de care mă despărţeam greu. Interlocutoarea accelerase tangajul meu reluat între acolo şi aici, atunci şi acum. Mă bucuram, fără reţinere, de această voce vie, prietenă, risipitoare cu umorul, sensibilă, sceptică, nu te săturai s-o asculţi. Întîlnirea de cîteva zile la New York, în modestul hotel Belvedere, de pe strada 48, unde locuiam şi unde închiriase şi vizitatoarea o cameră, a fost fracturată de „întîrzierile” Gabrielei şi de o anume intensitate aventuroasă de care se lăsase posedată pînă la zăpăceală. În larga bucătărie a casei de la Bard, însă, la cafea, într-o dimineaţă solară, am regăsit comunicarea. Tensiunea unor evocări surprinzătoare, livrate cu o invidiabilă detaşare şi o intensă participativitate, totuşi, o readusese pe Gabriela cea dintotdeauna, la ora de maximă acuitate.

Ne-am despărţit melancolic, prieteni de demult şi de acum. Şocul nefericitei publicări a eseului Felix Culpa a fost neaşteptat, chiar dacă isteria care urmase era previzibilă.

Întîlnirea de la Viena restabilise doar formal comunicarea.

*

Revenit la New York am aflat că în România se înteţiseră zvonurile în legătură cu noua mea blasfemie (eseul Incompatibilităţile, apărut în The New Republic). Revista România literară declanşase deja atacul, pe mai multe fronturi, fără a oferi cititorului textul incriminat.

Nu mai puteam repeta tăcerea care să aştepte zadarnic restabilirea bunului simţ, cum procedasem după 1992 cu recenzia despre memoriile lui Eliade. Trebuia să public, de data asta, comentariul despre Jurnalul lui Sebastian pentru a explica, apoi, infidela lectură a vînătorilor de vrăjitoare.

Mă întrebam dacă invitaţia de colaborare primită la Viena din partea revistei 22 mai era valabilă în contextul, din nou, torid. Gabriela Adameşteanu a confirmat, telefonic, propunerea.

Cum era de aşteptat, eseul Incompatibilităţile a stîrnit un nou val de incriminări şi insulte, chiar şi un PROTEST, pe prima pagină a României libere, contra megalomanului fără talent, care acuză de peste ocean România de toate relele.

N-au lipsit nici efectele colaterale, deloc minore. După publicarea în 22 a textului şi a răspunsului meu către directorul Românieie literare, cititorii aveau să constate dispariţia, peste noapte, din caseta revistei, a doi importanţi mentori parizieni. Alt protest, probabil.

Este adevărat că, de data asta, redactora şefă intervenise printr-un editorial intitulat, semnificativ, Eficienţa vechilor procedee, model de jurnalism onest, demontînd, calm şi la obiect, noul linşaj de presă şi reamintind cititorului  tristele practici ale trecutului comunist abia trecut, încă vii în mintea şi obiceiurile multora, inclusiv ale unor fervenţi anticomunişti, iradiaţi de metehnele adversarilor. Deloc întîmplător, revista a găzduit, şi ulterior, pe toţi cei care o criticaseră, ca şi pe foştii mentori parizieni şi aliaţii lor, care erau şi aliaţii revistei.

A găzduit, însă, periodic, şi huliganul exilat la New York... Printre textele pe care aveam să le public în anii următori în 22, se află şi un interviu din zilele de după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001. Un New York asediat, zile de intensă emoţie, scurt-circuitate de mesaje confuze şi de o alertă a vitalităţii regenerate. În ziua în care urma să ne vedem, hotelul în care era găzduită Gabriela devenise inaccesibil, datorită unei alarme care imobilizase întreg cartierul, blocat de maşinile poliţiei şi de patrule care legitimau pe cine le venea în cale. Ne-am revăzut la Bard, însă, loc care s-a confirmat, şi de data asta, norocos. O seară prelungită şi o dimineaţă care relua conecţia serii au readus, firesc, de parcă nu s-ar fi întîmplat atîtea între timă şi chiar în zilele dinainte, bucuria regăsirii.

Înţelegeam, din nou, că viaţa imaginează situaţii atît de neaşteptate pentru a umili fantezia scriitorilor.

Deşi nu ne-am mai întîlnit de atunci, din zilele „istorice” ale toamnei 2001, marcînd debutul unui veac al terorii şi incertitudinii globale, regăsirea n-a diminuat, apoi, prin depărtare şi calendar.

*

Despre infidelităţi şi incompatibilitate Gabriela pare să aibă o concepţie care contrariază, bănuiesc, nu puţini dintre apropiaţi. O dezabuzare, poate, dar şi o firească încredere (dezabuzată şi ea?) în viaţă, în mecanismele ei naturale de auto-reglare, amestecînd, de-a valma, ambiţii şi vanităţi şi frustrări, surprize scandaloase şi regenerări întîrziate şi brusce. Un fel aproape „american” de a lăsa lucrurile în voia lor, aşteptînd să-şi moduleze, treptat, sensul, dacă au vreunul. Erori şi nedreptăţi şi decepţii sînt digerate, parţial şi în grabă, în dinamica „mersului înainte”, nu neapărat în speranţa unor rectificări ulterioare. Bietele previzibile defecte umane intră în premiza firească a existenţei, ca şi calităţile, relative şi ele, supuse intemperiilor sociale şi intime, greu de prevenit în perpetuumul care nu promite stabilitate şi absolut. De aici, probabil, şi calitatea înaltă, de mare expresivitate, a realismului psihologic din proza scriitoarei. Rămîne, totuşi, statornica deschidere spre viaţă, spre dialog, în formele sale uzuale, de colportaj şi exerciţiu ludic, ca şi în cele rafinate, ale angajării spirituale şi afective. Negocierile cu existenţa, exerciţiu de trăire şi deopotrivă de aprofundare a sensurilor trăitului devin reala iniţiere, în efemer, a muritorilor ce sîntem. Inconsecvenţele aparente, ţinînd de adaptabilitatea la jocul social nu trec de limita „incompatibilităţii” de fond, totuşi. În momente decisive, conştiinţa somează onestitatea să se pronunţe, să-şi afle expresia. Nu poate fi prelungită oricît eroarea, nici nedreptatea; bruiajele conjuncturii nu pot permanentiza confuzia, cînd ai înţeles, fie şi după ezitări şi precauţii, că te aflai pe o undă de recepţie înşelătoare.

Am avut ocazia să admir îngăduinţa cu care Gabriela evalua pitorescul unor îndărătnicii deloc stimabile ale unor interlocutori faţă de care păstra, totuşi, „fidelitate” afectivă nestrămutată şi să admir, încă mai mult, fermitatea cu care ştia să marcheze, cînd nu se mai putea altfel, diferenţa de opinie, deci distanţa şi dacă, nu se putea altfel, separarea.

Curiozitatea şi respectul faţă de dialogul deschis al diversităţii umane a rămas, mereu, primordial. Nu mi s-a întîmplat să întîlnesc prea mulţi prieteni români care să-şi fi însuşit în ultimul deceniu atît de intim lecţia „societăţii deschise”, fără să se înstrăineze, totuşi, de „matca” originară. Atît de firesc asimilată această abordare „fair” a contradicţiilor vieţii, pentru că atît de adecvată, de fapt, propriului temperament şi caracter, propriilor criterii de comportament.

În „haosul” democratic al ciocnirilor diversităţii există, de veghe, un imuabil criteriu moral care este, pînă la urmă, şi al inteligenţei, nu doar al onestităţii. Fidelitatea faţă de prieteni nu este neapărat anulată de fidelitatea faţă de principii, dar, cînd vine în conflict insolubil cu ele, trebuie să cedeze prioritatea. Doar astfel se aleg, pînă la urmă, principiile adevărate şi prietenii adevăraţi. Recunoaşterea unei erori face parte din regula esenţială. Episodul Eliade — intelectualul deloc dispus să-şi asume public erorile, chiar şi cele de o mai largă anvergură, cu rădăcini şi consecinţe într-o întreagă dramă a conştiinţei naţionale — a fost doar una dintre aceste revelaţii.

Relaţia Gabrielei Adameşteanu cu „vina fericită” a lui Eliade şi a unora dintre camarazii săi de idei n-a fost, aveam să aflu ulterior, deloc simplă. Încă în timpul vizitei în USA, în 1990, discutase cu Virgil Nemoianu şi Matei Călinescu „tema” textului pe care tocmai îl scriam. Convinsă că „nu e momentul” şi ”nu are rost” o astfel de dezbatere, s-a lăsat, totuşi, treptat, înduplecată de opinia celor doi, care considerau eseul meu despre Eliade nu doar necesar şi obiectiv, ci şi... delicat. Nu bănuia, fireşte, explozia din ţară. Abia în anii următori avea să-şi modifice, într-un lent şi sinuos proces de re-evaluare, opinia faţă de text şi faţă de temă. Reticentă faţă de riscurile excesive ale „curajului”, n-a ezitat să-şi afirme, totuşi, apoi, şi să reitereze, public, punctul de vedere schimbat, pentru că aşa dicta adevărul, pur şi simplu. Niciodată chiar pur şi chiar simplu, totuşi: adevărul descoperit treptat şi cu trudă, prin documente şi lecturi şi „autentificat” abia după aceea printr-o angajare personalizată, cu convingerea că, slujindu-l, slujeşte interesele şi demnitatea colectivităţii din care făcea parte. La peste 10 ani de la publicarea în 22 a eseului Felix Culpa, mai exact la începutul anului 2004, Gabriela Adameşteanu s-a văzut nevoită să repete, în paginile aceleaşi reviste, ceea ce mai scrisese între timp: „Am recitit de cîteva ori de-a lungul timpului acel articol, în care este conţinută, în termeni perfect civilizaţi, nuanţaţi, informaţia acum curentă, argumentată şi chiar, de bine, de rău, acceptată despre angajamentele politice ale lui Mircea Eliade. Ceea ce nu s-a acceptat însă nici pînă astăzi este că Norman Manea a făcut atunci un gest de curaj, util culturii şi istoriei româneşti, un gest pentru care este şi acum fie blamat, cu cele mai ciudate argumente, fie îngropat sub o tăcere răuvoitoare.” Revista 22 a beneficiat mult de pe urma unui astfel de ghidaj echilibrat, receptiv la adevăr şi deschis dialogului între puncte de vedere diferite sau opuse, menţinînd tonalitatea dezbaterii principale, obiective, atît de necesară însănătoşirii „spiritului naţional”, marcat de prea multele perioade despotice ale Istoriei.

*

Pe ultima pagină numărului aniversar, 750, redactora şefă descrie cum şi-a imaginat sărbătorirea şi viitorul noii vîrste a revistei. Printre altele, şi printr-o „rubrică nouă, alertă, deschisă spre stricta actualitate în care condeie foarte diverse să facă pe rînd croquis-uri, notaţii despre societatea românească.”

Rubrica „utopică”, cum o numeşte, resemnată, autoarea, ar fi trebuit să construiască un calus al „fracturii deranjante, (dacă nu periculoase) între grupări şi generaţii... autori de vîrste şi realizări diferite, angrenaţi deocamdată într-o dispută necruţătoare.” Invecinaţi într-o aceeaşi publicaţie, ei ar fi avut şansa, spera iniţiatoarea, „să vadă mai limpede unde au greşit, dacă au greşit etc”. Justificarea viitorului se află în trecut: „ani de zile am încercat să «deschid» o revistă căreia i se spune «elitistă» cu acea tentă de reproş pe care o înţeleg. Polarizarea de la începutul anilor '90 s-a mutat din politică în cultură.

Fusese, din păcate, am îndrăzni să spunem, de la început aşa. Unde ar fi „utopia”, deci? În credinţa că „o opinie eronată despre tine nu e o insultă (de competenţa tribunalelor), ci o reprezentare incorectă pe care dacă eşti înţelept şi drept, o poţi corecta... că dacă practici un discurs despre toleranţă, eşti chiar tolerant.”

Înţelepţii şi drepţii nu sînt, însă, neapărat, prin preajmă, nici nu sînt de găsit totdeauna printre cei aflaţi în rolul public rezervat înţelepţilor şi drepţilor.

Cititorii avizaţi asupra atmosferei din ţară înţeleg, probabil, fără dificultate, despre ce şi cine ar fi vorba, care ar fi natura actualei „dispute necruţătoare.” Pentru cei de departe, este mai greu de desluşit fie şi o mult mai simplă chestiune: de ce din proiectul numărului 750 a supravieţuit doar ancheta, de ce rubrica „utopică” nici măcar nu şi-a încercat experimental?

*

Textul Gabrielei Adameşteanu din nr. 750 se intitulează Corespondenţă cu mîna stângă. Nu este vorba de o metaforă vizînd îndeletnicirea jurnalistică a prozatoarei. Motivaţia este, deloc surprinzător pentru scrisul ei, legată strict de realitate: un accident banal fracturase mîna scrisului, fără să anuleze, însă. scrisul însuşi. „Cu mîna dreaptă ruptă pe nişte scări cu gresie foarte lucioasă, m-am trezit unde doream: în viaţa noastră cea de toate zilele, din România preuropeană.”

Viaţa cea de toate zilele este tema tutelară a tuturor cărţilor scriitoarei (cu titluri, şi în acest sens, grăitoare: Drumul egal al fiecărei zile, Dimineaţă pierdută, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Vară-primăvară).

Într-o cronică despre una dintre aceste cărţi, valabilă pentru toate şi intitulată Spaţiu cotidian, Lucian Raicu remarca „lectura mai profundă a comportamentelor umane de aparenţă inofensivă”, ca şi „puterea de a imprima relief percepţiei directe, prizei concretului diurn”. Proza de observaţie realistă, modulînd acuitatea nu o dată sarcastică şi o discretă tandreţe reprimată îşi află stilul propriu. Incidenţele tăioase sînt potenţate în schimbul energetic dintre senzorialitate şi veghea constantă a lucidităţii. „Marea acuitate a universului senzorial, cum spune Raicu, are în vedere senzorialitatea „inteligent filtrată, cu totul şi cu totul alta decît cea vag vibratilă, ceţoasă şi vaporoasă, aproape caricaturală în insignifianţa ei, caracteristică unui întins sector al literaturii zis feminine.” Balansul înşelător apatic al aşteptării este şi pîndă răbdătoare în scrutarea proximităţii şi precarităţilor ei, a penibilităţii gregare, a umbrelor dinăuntrul şi dinafara personajelor.

Sînt caracteristici vizibile în toate cărţile autoarei, chiar şi în realizarea ei epic-psihologică de vârf, cu neaşteptate conexii între contemporaneitate şi trecut, între memorie şi actualitate, cum este Dimineaţă pierdută, unul dintre cele mai bune romane postbelice româneşti.

O surpriză dintre cele mai incitante a fost, s-o spunem, recentul volum Întîlnirea, roman regîndit şi rescris după o anterioară nuvelă. Surpriză nu doar pentru înnoirile strategiei narative, ci prin chiar apariţia acestui excelent nou roman, după o lungă absenţă din „ficţiune” şi după o atît de acaparantă dăruire jurnalismului, conectat oră de oră la metronomul social-politic agitat al ţării şi lumii.

Tema înstrăinării şi a exilului refuză clişeele: soţia germană a intelectualului român refugiat în străinătăţi nu pare posesoarea unei existenţe mai fericite decît cea a exilatului, chiar dacă otrava nostalgiei des-ţăratului, a dorului după ceea ce nu mai poate fi recuperat se adaugă tributului de cruzime cerut de imposibila re-naştere în alt loc. Cocleala şi fermentele celor care aşteaptă, „acasă”, reîntîlnirea (bîrfele, umilinţele, exagerările, linguşeala, ipocrizia îmbătrîniţilor şi limbajul acidulat al noilor juni) fac contrapunctul şi contraponderea grotescă a cadrului.

O carte a surdinelor, interceptate cu mare fineţe, surdina Estului dinainte şi din timpul comunismului şi cea a Germaniei naziste şi postbelice. Abia sugerat, de asemeni, dar audibil, zumzetul agresiv al prezentului pragmatic şi „global”, din care ne tragem oboseala şi energia de fiecare zi.

Structura sincopată a naraţiunii, cu modificări de registru stilistic, cu necesare reprize de „lunecare” dedesubtul epicului potenţează impactul scrierii . Nu mai puţin, observaţiile acute despre re-scriere, din finalul cărţii, dînd seamă, psihologic şi estetic, asupra acumulărilor cognitive şi creatoare ale noii vîrste.

Supra-tema dintotdeauna a literaturii durabile: iscodirea sufletului omenesc, înstrăinat şi exilat oriunde şi oricînd, îşi află în Întîlnirea o ilustrare originală şi profundă.

*

Fragmentul reportericesc scris cu „mîna stîngă”, din numărul aniversar al revistei 22, conectează stimulator cu vechea şi noua proză livrată de inconfundabila „mînă dreaptă” a Gabrielei Adameşteanu.

Terifianta şi calma descriere a spitalizării în România anului 2004 pare, ca în atîtea alte pagini de forţă ale prozatoarei, caligrafiată, fără grabă, în amar şi tandreţe, cu bisturiul pe piele. „Mă mişcam cu destulă greutate şi aveam dureri. Ca să fac să mai întîrzie puţin cineva cu mine, vâram o bancnotă în buzunarul fiecărui halat de infirmieră - asistentă care intra pe uşă... Vecina de cameră mi-a dezvăluit cum îşi negociase tariful operaţiei, mi-a dat cifre şi m-a sfătuit să fac la fel. Toaleta, fireşte, nu avea hîrtie igienică: amănuntul m-a readus cu viteza fulgerului în lumea dispărută, când respectivul produs era de super-lux. Din acea lume venea şi infirmiera binevoitoare care credea că: «nici nu trebuie să fie, pentru că imediat se fură, cu sulul». Bolnavii care se tîrau, în cîrje, în cărucioare, cu mîinile pe pereţi, şi nu meritau hîrtie igienică, erau în schimb scutiţi de grija spălatului zilnic, pentru că nu aveau unde s-o facă, decît în chiuveta de metal din cămăruţa closetului. Totuşi o femeie tînără a ieşit de acolo cu apa şiroind pe hainele ude, pentru că după o săptămână de nespălare nu a mai putut să se suporte. La un moment dat, mi s-a pus pe noptiera din cameră farfuria cu salată orientală şi un miros tare de ceapă a umplut camera. «Tacîm să vă aduceţi de acasă!», mi-a aruncat asistenta peste umăr.”

Tonalitatea se păstrează aceeaşi şi când este vorba de aspecte ale cotidianului dinafara spitalului. Iar încheierea repune o întrebare care ne readuce, aparent, la o altă realitate şi la o altă problematică, dar deloc străine, totuşi, nici în trecut nici astăzi, de acea „Românie profundă” la care s-a referit, cu înţelegere, solidaritate şi îngrijorare, Gabriela Adameşteanu în numeroase dintre articolele ei de presă, ca şi în excelenta culegere intitulată Cele două Românii, apărută în ultimii ani.

*

„Ce legătură au toate acestea cu numărul 750 al unei reviste apăsate de povara elitismului?” se întreabă redactora şefă a sărbătoritei reviste, referindu-se la viaţa de toate zilele, din România pre-europeană. Vechea şi mereu noua prăpastie între „popor” şi intelectualitatea care pretinde, cu deşartă vanitate, a-l reprezenta sau nici nu pretinde măcar aşa ceva, pare să-şi reitereze, din păcate, azi, tradiţia şi pagubele. „Ce legătură are cu evenimentul mediatic al acestei veri: «De ce se ceartă intelectualii?»”

Concluzia devine strict personală şi nu neapărat pesimistă: „Avantajul oricărui accident din care scapi este că vezi mai bine lucrurile esenţiale din viaţă. Ca şi adevăraţii prieteni.”

Oricît de neplăcute şi scump plătite, re-evaluările merită, într-adevăr, am avut de atîtea ori prilejul să constat, întreaga noastră gratitudine.